De ce merg oamenii la biserica ? Care e motivul care ii indeamna sa caute atmosfera unui loacas de inchinare ? Si, mai ales, de ce aleg unii o biserica modesta, desi in localitatea lor exista catedrale impunatoare si stralucitoare ?
Intrebarile acestea ar putea fi subiectul unui sondaj de opinie, care probabil ar scoate la lumina o multime de motive pentru care oamenii merg la biserica ( aceia care inca o fac ! ): fie nevoia sufletului dupa Cuvantul lui Dumnezeu, fie dorinta de a-L lauda pe Creatorul nostru si a ne inchina Lui, fie cautarea mantuirii sufletului sau desavarsirea caracterului, si multe altele. Toate acestea insa pot fi atinse si dincolo de zidurile bisericii. Si acasa, si pe strada, si in concediu, Il poti cauta pe Dumnezeu, Il poti lauda, poti sa cercetezi Biblia si sa meditezi la adevarurile ei, poti lucra la caracterul tau…
Daca toate acestea pot fi realizate si in afara bisericii, de ce atunci merg oamenii la biserica ?
Raspunsul pe care vi-l propun este unul singur: RELATIILE.
Am fost creati fiinte sociale si sociabile , drept pentru care noi nu putem trai fara a stabili relatii: fie intre noi si Creator, fie intre noi ca oameni.
“Nu este bine ca omul sa fie singur”- acesta a fost adevarul pe care Creatorul l-a exprimat inca din primele zile ale creatiunii ( Geneza 2, 18 ). Nevoia de a trai in relatie cu Dumnezeu si cu semenii este intiparita adanc in fiinta umana si, poate ca intr-o zi, vom afla ca exista o gena in codul nostru genetic ce raspunde de aceasta nevoie a omului.
Viata ne dovedeste cu prisosinta cat de ucigatoare sunt singuratatea, izolarea si instrainarea…
Am avut ocazia sa fac o parte din servicul militar la garda permanenta. Zi si noapte, vara sau iarna, trebuia sa ne indreptam spre postul de paza, unde ni se interzicea orice comunicare cu cei din jur. Relatiile cu ceilati erau interzise ( de altfel, din ratiuni temeinice ! ), iar pedepsele pentru cei care calcau regulamentele erau severe.
Imi amintesc ce greu le venea unor camarazi sa se indrepte spre postul de paza, in mod deosebit cel de la drapelul unitatii. Unii marturiseau ca innebunesc in cele trei sau patru ore de paza, tocmai datorita faptului ca nevoia de comunicare si relationare era innabusita.
Nevoia de a stabili ( sau a restabli ) relatia cu Dumnezeu, nevoia de a face parte dintr-o colectivitate care sa te accepte, care sa impartaseasca aceleasi idealuri si aceeasi credinta cu tine- iata unul din cele mai serioase motive pentru care oamenii merg ( inca !) la biserica.
Sa observam acum un lucru ! In calitate de "biserica a ramasitei" ( biserica din ultima perioada istorica ce precede revenirea Mantuitorului ), suntem foarte atenti la semnele prezentate in Biblie care anunta iminenta acestui eveniment. Dezastrele tot mai dese si mai intinse ca efecte, cursa inarmarilor, criza economica profunda , decaderea morala, terorismul, poluarea s.a. sunt insa semne exterioare bisericii. Suntem foarte informati cu privire la tot ce se intampla zilnic pe mapamond. Si nu e rau lucrul acesta !
Daca e ceva rau , atunci este faptul ca neglijam sa observam semnele apropierii sfarsitului din interiorul bisericii.
Cartea Apocalipsei ne deschide, in aceasta privinta, o perspectiva deloc imbucuratoare:
“…Vai de voi, pamant si mare! Caci diavolul s-a coborat la voi cuprins de o manie mare, fiindca stie ca are putina vreme." ( Apocalipsa 12, 12 )
Oare pe cine e maniat diavolul ? Pe marile si oceanele lumii ? Pe muntii, dealurile si campiile
pamantului ? E maniat el oare pe oamenii nelegiuiti care asculta orbeste de el ? Cu siguranta ca nu ! Obiectul maniei lui este biserica, impreuna cu Cel care este Capul ei -Domnul Iisus Christos.
“Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” ( Apocalipsa 12, 17 )
Daca biserica aceasta nu ar fi ocrotita de mainile Mantuitorului ( vezi Apocalipsa 1, 16.20;
Isaia 49, 14-16 ), demult ea ar fi fost nimicita de ura vrajmasului. Insa asa cum este ea, plina de greseli si slabiciuni, biserica este singurul obiect de pe pamant pe care Dumnezeu il pretuieste si pe care-l va transfera in Imparatia slavei Sale. Totusi, desi El nu-i va permite diavolului sa o nimiceasca, ii va ingadui sa o incerce, sa o probeze.
Cu experienta sa milenara in cele ale raului, Satana isi foloseste intreaga abilitate si inteligenta malefica pentru a distruge infrastructura spiritulala a bisericii – relatiile. El stie sa taie funii groase, sa dezlege noduri, sa rupa relatii vechi si consolidate din sanul bisericii. De ce o face ? Pentru ca stie ca un crestin cu relatii subrede, fie pe verticala-cu Dumnezeu, fie pe orizontala-cu semenii, este o victima sigura a planurilor lui.
Cu siguranta ca ati vizionat documentare din viata animalelor. In fiecare caz in parte, tactica unui pradator este aceeasi: observa atent turma, alege viitoarea victima si apoi incearca sa o izoleze de restul turmei. Daca reuseste sa o izoleze, sa rupa relatiile cu restul turmei, bietul animal este o victima sigura. Aceasta comparatie este folosita chiar de apostolul Petru in prima sa epistola, cand ii indeamna pe crestini:
“Fiti treji si vegheati ! Pentru ca protivnicul vostru, diavolul, da tarcoale, ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita." ( 1 Petru 5, 8 )
Asadar, atentie la pastrarea relatiilor din sanul bisericii, caci ele sunt tinta preferata a diavolului in aceste zile din urma!
Va invit sa ne oprim telegrafic asupra unui crampei de istorie sacra, din care putem intelege cate ceva din importanta pe care Dumnezeu o acorda relatiilor.
Geneza 20, 1-18: Avraam in Gherar- un capitol pe care l-am citit de multe ori, insa niciodata nu l-am inteles mai bine decat in contextul ideii de salvare a relatiilor. Daca m-ar fi intrebat cineva, cu un timp in urma, de ce cred eu ca exista acest capitol in Biblie, as fi raspuns: ca sa intelegem ca si Avraam-parintele credinciosilor-a avut slabiciuni si defecte, ca sa intelegem mai multe despre Providenta divina, despre caracterul lui Dumnezeu etc. Acum insa as da un alt raspuns:
– ca sa intelem noi, oamenii, cat de importante sunt pentru Dumnezeu relatiile dintre oameni si dintre noi si El
– ca sa vedem, dincolo de cortina, ce eforturi face Dumnezeu pentru a salva aceste relatii.
Sa intram putin in atmosfera momentului surprins de inspiratie ! Ce s-a intamplat de fapt in viata lui Avraam ?
O situatie delicata il confrunta pe batranul patriarh: sa spuna sau sa nu spuna adevarul in legatura cu Sara, sotia lui ? Si Avraam alege..Insa alege rau, aflat sub imperiul fricii de a nu i se intampla ceva rau. El se gandeste doar la sine, pierzand din vedere urmarile alegerii lui- faptul ca-si putea pierde definitiv familia. Faptul ca Avraam alege sa spuna un adevar doar pe jumatate ( ceea ce , de fapt, era o minciuna intreaga ! ), scoate in evidenta latura slaba a caracterului sau. Cat de umilit a trebuit sa fie patriarhul- omul lui Dumnezeu-cand un pagan ca Abimelec il mustra pentru pacatul lui:
“Ai facut fata de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum facute.” ( Geneza 20, 9up.)
Greseala lui Avraam il aduce , fara ca el sa prevada acest lucru, intr-o situatie cat se poate de critica. Ar fi trebuit sa invete din experienta trista a calatoriei facute in Egipt, cand i s-a intamplat exact acelasi lucru. Cat de greu invatam insa unele lectii de viata ! Ramanem mereu corijenti la aceleasi materii, iar Dumnezeu, care nu admite corijenta sau repetentia, ne ofera ocazii repetate de a trece examenul.
In ce a constat situatia critica, fara iesire din punct de vedere omenesc, in care a ajuns patriarhul ?
Criza consta in posibilitatea ruperii iremediabile a unor relatii:
– intre Avraam si Sara, in calitate de soti. Familia s-ar fi destramat, Sara ar fi fost luata in haremul lui Abimelec, probabil pentru tot restul vietii, iar fagaduintele divine facute lui Avraam ar fi ramas neimplinite,
– intre Avraam si Dumnezeu, caci pacatul ridica un zid de despartire intre om si Dumnezeu
“Nelegiuirile voastre pun un zid de despartire intre voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L impiedica sa va asculte.” ( Isaia 59, 2 )
– intre Abimelec si Dumnezeu. Se pare ca acest conducator pagan incepuse sa-L cunoasca pe Dumnezeu si o anumita relatie incepuse sa se infiripeze intre ei. ( vezi Geneza 20, 3-6 ). Si Domnul vrea sa nu se stinga acest inceput de relatie promitator…
Noi nu putem cunoaste exact toate urmarile greselii lui Avraam. Putem doar construi diferite scenarii cu privire la ce i se putea intampla lui Avraam si familiei lui, daca Dumnezeu nu ar fi intervenit. Oricum , ceva deosebit de rau s-ar fi intamplat, iar astazi Avraam nu ar mai fi fost numit “tatal credinciosilor” si nici “prietenul lui Dumnezeu.”
Iata o criza majora in viata familiei patriarhului. Biblia nu consemneaza acest lucru, insa sunt convins ca, dupa ce s-a vazut in stramtoarea in care a intrat prin propria alegere, Avraam s-a trezit la realitate, si-a dat seama ca a pacatuit, a strigat la Dumnezeu dupa ajutor, s-a pocait profund si s-a increzut in Providenta divina ca niciodata pana atunci. Aceasta atitudine de pocainta I-a permis lui Dumnezeu sa intervina in mod miraculos si sa salveze relatiile deja stabilite cu atata truda.
Rezultatul interventiei divine a fost salvarea relatiilor pe toate planurile:
– A fost salvata relatia lui Avraam cu Dumnezeu. Mai mult decat atat, relatia sa cu cerul, in mod paradoxal, a iesit intarita, caci, atunci cand lucreaza Dumnezeu, El poate transforma blestemul in binecuvantare si lanturile, in cununi de glorie.
– A fost salvata relatia sot-sotie, iar familia lui Avraam a ramas la fel de unita ca si inainte, un model pentru societatea in care traiau.
– A fost salvata si relatia, poate timida, a lui Abimelec cu Dumnezeu. Din aceasta experienta, Abimelec a inteles mai mult din ceea ce inseamna pacatul si consecintele sale, L-a cunoscut mai bine pe Dumnezeu si caracterul Lui.
O lectie pretioasa pe care trebuie sa o invatam din acest crampei din istoria sacra este urmatoarea: La baza oricarei crize in care se strica relatia dintre oameni, dintre fratii de credinta sau dintre om si Dumnezeu, se afla pacatul cu toate formele si nuantele lui. Oricum am numi pacatul: defecte de caracter, slabiciuni, ramaneri in urma, nedesavarsiri etc. el tot pacat ramane in esenta lui. Aceasta nu este o noutate pentru nimeni si fiecare om , la nivelul existentei lui, descopera acest adevar nedorit.
Noutatea este insa alta: “Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii.” ( Ioan 13, 34-35 )
Porunca iubirii fata de aproapele nu este o porunca noua, ci una veche, lasata omului inca din Eden. Porunca iubirii se cere insa reinnoita in viata fiecarui crestin, in fiecare generatie, in fiecare clipa…Si ea trebuie reinnoita nu dupa un model omenesc, nedesavarsit, ci dupa cel ceresc: “cum v-am iubit Eu”.
In viata de familie, in cea de biserica si in societate vor fi mereu crize relationale. Atata vreme cat traim in imperiul pacatului, sub tirania unei firi nesfintite, astfel de crize sunt inerente. Vestea cea buna este ca nu suntem lasati singuri in mijlocul lor. Ingerii cerului si Duhul Sfant se vor lupta pentru a ne ajuta sa iesim biruitori din impas, salvand familii, salvand biserici, salvand relatii de prietenie.
Sunt fericiti cei ce sunt capabili de o iertare completa, ingropand definitiv jigniri, ofense, fapte de nedreptate, atitudini nesfinte. Cat de nefericiti si nemantuiti sunt insa aceia care, dupa ce au ingropat raul ce li s-a facut, pun un semn deasupra, la fel cum facem cu mortii nostri. Am vazut intr-o carte ingalbenita de vreme o caricatura ce ii infatisa pe doi oameni ce fusesera certati si care isi intind mainile spre impacare. Frumos ! Foarte frumos ! Numai ca cei doi, desi isi dadeau mana si isi zambeau, cealalta mana o tineau la spate, avand in ea cate un topor. Comentariul caricaturistului era urmatorul: “Te iert, dar nu te uit.”
Expresia “ a dezgropa mortii” isi gaseste intelesul nefericit in viata tuturor acelora care ingroapa greselile semenilor fata de ei, dar care pun semne deasupra. La ce bun ? Poate le va prinde bine in viitor, in cazul unei alte divergente. “Dezgroparea “ este usoara atunci cand ai lasat un semn de aducere aminte.
Nu vi se pare urat sa dezgropi, sa scormonesti mereu prin gunoaiele pacatelor din trecut , sa le aduci mereu la suprafata, in actualitate ? Avand o astfel de atitudine, relatiile noastre nu se vor vindeca niciodata.
Cat de diferit procedeaza Dumnezeul nostru fata de pacatele cu care L-am dezonorat !
“Care Dumnezeu este ca Tine, care ierti nelegiuirea si treci cu vederea pacatele ramasitei mostenirii tale ? El nu-si tine mania pe vecie, ci Ii place indurarea ! El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre si va arunca in fundul marii toate pacatele lor.”
( Mica 7, 18-19 )
Observati deosebirea dintre felul de a proceda al lui Dumnezeu si al nostru ? Si El ingroapa pacatele noastre, insa intr-un loc anume: in fundul marii. De ce tocmai acolo ? Pentru ca pe mare nu se pun semne! Si mai e un motiv: fundul marii este cel mai adanc loc geografic posibil ( Groapa Marianelor are circa 11 km adancime ! ). Aceasta e o garantie ca iertarea oferita de Dumnezeu e deplina, totala si vesnica.
Lectia oferita de Dumnezeu cu privire la importanta salvarii relatiilor este minunata. Si cum ar putea fi altfel, cand El a daruit neamului omenesc ceea ce a avut mai scump- pe Fiul Sau preaiubit ? Daca El a sacrificat totul pentru a salva relatia Sa cu omul, noi de ce nu am face totul pentru a ne salva relatiile ?
Daca este vreo urgenta de gradul 0 pentru biserica lui Christos care traieste si lucreaza la sfarsit de istorie, atunci aceasta este:
“SALVATI RELATIILE !”
Lori Balogh
