Sursa: www.loribalogh.ro
In cartea “Tragedia veacurilor,” scrisa de E.G.White, exista patru capitole care se ocupa in mod deosebit cu puterea, viclenia, rautatea si metodele lui Satana in lupta pe care o duce impotriva lui Christos si a bisericii Sale. Cele patru capitole se intituleaza: “Originea raului”, “Vrajmasia dintre om si Satana”, “Lucrarea duhurilor rele” si “Cursele Satanei.”
In aceste capitole gasim cateva avertismente si dezvaluiri importante pentru cel ce doreste biruinta deplina asupra raului:
– Biserica cunoaste prea putin despre puterea, cursele si viclenia lui Satana.
– De la amvoanele bisericilor se predica prea putin despre cursele celui rau si astfel membrii lor nu sunt pregatiti sa le faca fata.
– Satana e descris ca amestecandu-se in caminurile noastre, pe strazile oraselor noastre, in biserici, in consiliile nationale si in tribunale, incercand sa amageasca, sa seduca si sa ruineze sufletele si trupurile oamenilor.
– Asemenea unui general puternic si inteligent, Satana isi face planurile dinainte.
– Cand el il vede pe un slujitor al Evangheliei ca se pregateste pentru lucrarea de predicare, il urmareste sa vada ce subiect pregateste acesta, pentru ca apoi sa depuna toate eforturile ca acel adevar sa nu ajunga la cei care au cea mai mare nevoie de el.
– Satana asculta cu atentie rugaciunile slujitorilor lui Dumnezeu pentru sufletele slabe din biserica, pentru ca apoi sa lucreze cu si mai mult zel la decaderea acestora.
Concluzia la care ajunge cel ce citeste aceste capitole este ca Satana este un dusman de temut al intregului neam omenesc, dar mai ales al bisericii lui Christos.
Care ar trebui sa fie atitudinea noastra fata de un asemenea dusman redutabil ? Pana unde trebuie sa mearga teama noastra fata de el ? In ce masura e implicat Satana in necazurile si nenorocirile care se abat asupra unui copil al lui Dumnezeu ?
Am auzit despre un crestin care, atunci cand era intrebat despre planurile sale de viitor, punea mana la gura , spunand: “ Niciodata nu-mi fac cunoscute planurile cu voce tare ca nu cumva cel rau sa le auda si sa –mi puna piedici. Cu gura spun altceva, ca sa-l induc in eroare, apoi, in ultima clipa dejoc totul si Satana nu mai poate face nimic.” Omul credea ceea ce afirma si parea ca metoda lui dadea rezultate.
Am auzit, de asemenea, de crestini care nu se roaga niciodata cu voce tare , de teama ca sa nu fie auziti de Satana si sa le zadarniceasca planurile.
Si, in sfarsit, am auzit de crestini care , atunci cand sunt chemati sa predice, nu-si scriu niciodata ideile principale ale predicii, de teama ca Satana le-ar putea zadarnici lucrarea.
In aparenta, aceste mici siretlicuri “crestine” sunt bune si eficiente. In realitate insa, ele ascund o mentalitate gresita si o credinta pipernicita. Sunt pe deplin convins ca Satana nu are nevoie sa citeasca schitele predicilor noastre, nici sa asculte rugaciunile noastre rostite cu glas tare pentru ca sa ne cunoasca. El este un psiholog prea bun pentru a avea nevoie de asa ceva. Primejdia in care se afla asemenea crestini este tocmai aceea de a minimaliza puterea , viclenia si inteligenta malefica a celui rau. Aceasta ar fi o extrema primejdioasa.
Cealalta extrema, la fel de primejdioasa, este aceea de a-l considera pe diavol egalul lui Dumnezeu, in puterea de a lucra asupra oamenilor. Cand se abat necazuri, care uneori se tin lant in viata unui om, nu rareori cel in cauza exclama:
“Ah, diavolul ! Iar e pe urmele mele! Ma urmareste pas cu pas si nu ma lasa.”
Sa fie chiar asa ? E justificata o asemenea concluzie ? Nu seamana putin a dualism o asemenea afirmatie ?
Mazdeismul- religia vechilor persi, reinviorata de Zoroastru- se baza pe principiul dualist al binelui si raului. Cei doi zei: Ormuzd-zeul binelui si Ahriman-zeul raului, erau intr-o lupta continua, castigand cand unul, cand celalalt. Cei doi zei aveau puteri egale, iar oamenii le aduceau jertfe ambilor, mai ales zeului raului.
Nu cumva aceasta idee pagana s-a infiltrat si in crestinism? Nu cumva unii crestini se tem de diavol in aceea si masura in care se tem de Dumnezeu ?
Cand vin necazuri, in mintea unor crestini apare gandul ascuns si poate nemarturisit ca Satana a reusit cumva sa-L pacaleasca pe Dumnezeu, sa-I insele vigilenta si sa ne faca rau, fara stirea Lui. Este corect sa gandim astfel ?
Un adevar care se impune a fi subliniat este acela ca religia crestina este o religie monoteista, nu dualista.
“Asculta , Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” ( Deuteronom 6, 4 )
“Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor… “ ( Efeseni 4, 5-6 )
“Caci chiar daca ar fi asa numiti “dumnezei “, fie in cer, fie pe pamant… totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu…” ( 1 Corinteni 8, 5-6 )
Ce semnificatie are acest lucru in contextul discutiei noastre ?
Dumnezeu este Stapanul absolut in acest univers, ceea ce inseamna ca nimic nu se intampla fara ca El sa nu stie si fara ca sa poarte pecetea aprobarii Sale. Biblia ne da multe dovezi in acest sens:
“ Nu se vand oare doua vrabii la doi bani ? Totusi, niciuna din ele nu cade la pamant fara voia Tatalui vostru. Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati.” ( Matei 10, 29-30 )
“Oile Mele asculta glasul meu; Eu le cunosc si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri si nimeni nu le va smulge din mana Mea.” ( Ioan 10, 27-28 )
Credem oare cu toata inima aceste lucruri ? Luam oare in serios cele spuse de Mantuitorul ? Credem noi ca tot ce ni se intampla in viata , fie bine, fie rau, chiar si atunci cand incercarile vin una dupa alta, totul se intampla purtand sigiliul aprobarii divine ? Afara de cazul ca noi insine ne smulgem din mainile ocrotitoare ale Sale!
Asadar, atunci cand vine un necaz, o incercare sau o tulburare in viata unui copil al lui Dumnezeu, inseamna aceasta ca Satana a profitat de o clipa de neatentie a Mantuitorului fata de noi ? Nicidecum ! Daca se intampla ceva in viata unui om, acesta se datoreaza faptului ca Dumnezeu a ingaduit sa se intample acel lucru. Si, deoarece Dumnezeu este bun, si scopul pentru care El ingaduie acel lucru este bun.
“De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau.” ( Romani 8,28 )
O exemplificare a celor afirmate o putem gasi in pasajul din 2 Imparati 4, 8-37, in care ni se relateaza despre invierea fiului sunamitei ( Sunem- localitate din nordul regatului Israel ).
Se ridica firesc o intrebare: De ce a fost ingaduita moartea acestui copil, nascut ca urmare a unei minuni divine ? Aparent e vorba de o nenorocire adusa se Satana, intr-un moment de “neatentie a lui Dumnezeu”, producandu-i mamei o suferinta de nedescris.
De fapt, pasajul biblic ne descrie o criza teribila prin care au trecut toti cei trei eroi ai intamplarii: mama, Elisei si Ghehazi.
1 ) Criza mamei. A gresit undeva femeia si, daca a gresit, in ce anume ?
Versetul 16 ne relateaza un amanunt interesant despre aceasta femeie: Cand Elisei ii descopera faptul ca va avea un copil, ea exclama:
“Nu ! Domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu amagi pe roaba ta.”
Cum ? Cuvantul lui Dumnezeu amageste ? Nu avea aceasta femeie dovezi suficiente ca Elisei era profet? Si totusi, credinta acestei femei oscileaza, are un moment de cadere. In ciuda acestei caderi, Dumnezeu ii daruieste acest copil atat de mult dorit, insa cu un amendament :
“Fiica Mea, Eu te iubesc. Dar credinta ta a fost slaba de data acesta. Totusi, iti daruiesc fiul dorit, insa examenul credintei pe care l-ai pierdut acum, va trebui sa-l mai dai o data. Ma voi ocupa de tine pana atunci, ca sa cresti, sa te maturizezi, dar trebuie sa-ti iei restanta la examenul pierdut.”
Au trecut 12 sau 13 ani de viata normala, cu bucuriile, dar si cu necazurile obisnuite ale vietii. Dupa acest timp insa, Dumnezeu ii ia copilul.
Cum reactioneaza femeia? Incepe ea sa planga, sa boceasca, sa murmure sau sa se certe cu
Dumnezeu ? Nicidecum ! Femeia reactioneaza cu multa maturitate si echilibru. Il ia pe copil si-l aseaza in patul lui Elisei, sotului ii ascunde pentru moment tragedia petrecuta, iar cand se intalneste cu Ghehazi si e intrebata de sanatate, ea are puterea de a raspunde: “Bine!” Si toate acestea in conditiile in care copilul ei era mort.
Maturitatea credintei femeii se vede insa in momentul in care Elisei il trimite pe slujitorul sau la copil, pentru a-l invia. Femeia ii spune lui Elisei:
“Viu este Domnul si viu este sufletul tau ca nu te voi parasi.” ( vers. 30 )
Ce credinta mare dovedeste de data acesta femeia din Sunem ! Iata o credinta completa , matura. Examenul de “corijenta” la materia “credinta” este trecut cu nota maxima. Dat fiind acest lucru, Dumnezeu poate lucra: fiul sunamitei este inviat si redat mamei lui.
Daca analizam situatia la rece, putem constata ca ceea ce a generat criza in viata sunamitei a fost slabiciunea de care a dat dovada in credinta. In acelasi timp, modul de a iesi din criza a fost vindecarea credintei. Mai putem crede, asemenea unor crestini naivi, ca ceea ce i s-a intamplat acestei femei a fost doar un joc malefic al lui Satana ? Nicidecum ! Dumnezeu a tinut tot timpul totul sub controlul Sau. Chiar daca El a ingaduit o nenorocire, El a condus totul spre un final fericit, in care castigul cel mai mare a fost cel spiritual: maturizarea credintei.
2 ) Criza lui Elisei. De unde se observa ca si Elisei trecea printr-o criza ? Sunt cel putin trei amanunte care dovedesc lucrul acesta:
1) Vers.27: “Domnul mi-a ascuns lucrul acesta”. Elisei simte ca intre el si Dumnezeu a intervenit ceva care a schimbat comunicarea dintre ei.
2 ) Elisei isi da seama ca ceva a intervenit intre el si Dumnezeu si din faptul ca , dandu-i porunca lui Ghehazi de a mijloci pentru copil, Dumnezeu nu asculta.
3 ) Cand Elisei personal se implica in invierea copilului, el nu e ascultat de prima data. Versetul 35 tradeaza o stare de nervozitate, de nesiguranta si de tensiune care atinge paroxismul. Elisei, vazand ca in urma procedeului sau copilul nu inviaza, merge incoace si incolo, agitat. Cu siguranta ca sunamita, aflata la parterul locuintei, auzea sunetul pasilor nervosi ai profetului.
Unde a gresit Elisei, astfel incat el insusi, desi profet al lui Dumnezeu, sa primeasca o lectie atat de dura si neplacuta ?
Textul biblic ne relateaza un amanunt semnificativ care ne ajuta sa intelegem greseala profetului: Atunci cand Elisei a dorit sa-si arate recunostinta fata de femeia sunamita pentru sacrificial facut pentru el, el, profetul Domnului, in loc sa ceara sfatul lui Dumnezeu , il intreaba pe slujitorul sau ce bine sa-i faca acestei femei.
Cum e posibil, Elisei ? Tu, omul lui Dumnezeu care toata viata ai depins de vointa Lui, acum ceri sfatul unui om ! L-ai uitat pe Cel in care puteai gasi cel mai bun sfat si l-ai facut consilier pe slujitorul tau.
Cu siguranta, Dumnezeu a fost intristat vazandu-si profetul ca se sfatuieste cu slujitorul sau, in loc sa-I ceara Lui sfatul. Imi imaginez cum , in acele clipe, Dumnezeu a zis:
“Elisei, fiul Meu, tu ai uitat ca Eu sunt Domnul si ca la Mine trebuia sa cauti sfatul inainte de oricine. Te-ai bazat pe intelepciunea omului, in loc sa te bazezi pe intelepciunea data de sus. Pentru ca tin la tine si la onoarea si autoritatea ta de profet, te voi asculta si-i voi darui sunamitei copilul pe care i l-ai promis. Dar tu trebuie sa ai ocazia sa repari bresa ivita in credinta ta.”
In odaia de sus, in preajma copilului mort care nu dadea semne de inviere, mergnad incoace si incolo, Elisei isi da seama de nimicnicia sa, de greseala facuta cu mai mult timp in urma. Aici Elisei isi da seama ca fara Dumnezeu nu e nimic. Cand profetul realizeaza acest lucru, cand se umileste inaintea lui Dumnezeu, el biruieste criza si iese din ea victorios.
3 ) Criza lui Ghehazi. Slujitorul lui Elisei este singurul personaj care nu reuseste sa biruiasca criza. El pica la examenul de corijenta, ramane repetent si apoi este “exmatriculat”.
Care a fost greseala lui Ghehazi ? Cand Elisei il intreaba: Ce sa fac pentru ea?”, Ghehazi, in loc sa- i indrepte atentia profetului spre adevaratul izvor al intelepciunii, se pune in locul lui Dumnezeu si spune fara nicio retinere: “Ea n-are fiu si barbatul ei este batran.” ( vers. 14 )
Moartea copilului reprezinta si pentru Ghehazi ocazia repararii greselii. Dar el este superficial si abandoneaza repede, fugind inapoi, fara rugaciune, fara umilire. Din acest punct incepe decaderea definitiva a slujitorului lui Elisei. Ghehazi nu se va mai dovedi bun pentru nimic, decat pentru lepra, sfarsindu-si viata strigand mereu: “Necurat ! Necurat !”
Cine a provocat moartea copilului ? Oare Satana a reusit sa profite de un moment de neatentie din partea lui Dumnezeu ?
Chiar daca Satana are puterea mortii, datorita pacatului, in final Cel care decide cand sa se sfarseasca viata cuiva este Creatorul.
“Domnul omoara si invie. El pogoara in locuinta mortilor si El scoate de acolo. Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” ( 1 Samuel 2, 6-7 )
Iata un text greu de inteles dintr-un anumit punct de vedere. Insa ceea ce subliniaza el atat de clar pentru noi este faptul ca Dumnezeu singur este Stapanul absolut. El nu imparte cu nimeni stapanirea Sa, nici cu Satana, nici cu oamenii.
Exista trei niveluri de intelegere a situatiei prin care trece un om incercat:
1 ) Nenorocirile sunt produse fie de oameni rai, fie de fortele dezlantuite ale naturii. Este nivelul cel mai superficial de intelegere a unei situatii de criza.
2 ) Nenorocirile sunt produse de Satana, el aflandu-se in spatele oamenilor rai si a calamitatilor naturale. Este un nivel de intelegere mai adanc.
3 ) Nenorocirile sunt produse de Satana, dar ele sunt aprobate de Dumnezeu si se afla sub stricta Sa supraveghere. Este nivelul cel mai adanc de intelegere a unei situatii de criza. Cand Iov a inteles acest adevar, el a putut spune plin de incredere:
“Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvantat sa fie Numele Domnului.” ( Iov 1, 21 )
Da, Satana este un vrajmas puternic, a carui putere de amagire nu trebuie subestimata. Dar nu asa stau lucrurile cu cei ce se afla sub ocrotirea lui Dumnezeu. Pentru acestia, Satana nu e decat un salahor pe care Dumnezeu il foloseste ca sa smulga buruienile din caracterele noastre.
Sa nu refuzam niciodata cupa amara a inercarilor pe care le ingaduie Domnul in vietile noastre. Daca o vom refuza in mod repetat, Domnul va spune dezamagit: “Lasa-l in pace! S-a lipit de idoli. Lasa-l in pace !” Iar noi vom pierde una din cele mai eficiente ocazii de a ne maturiza in credinta si de a ne desavarsi caracterele.
Crizele din viata isi au ceasul lor hotarat de cer. Ele fac parte din “scoala suferintei”. Sa ramanem oare corijenti si repetenti in aceasta “scoala”? Dumnezeu nu doreste acest lucru.
Lori Balogh
