-MOTIVUL DE LAUDA AL CRESTINULUI-
Ne laudam cu multe lucruri in viata. Uneori o facem deschis si vulgar; alteori o facem disimulat…
Ne laudam cu meseria noastra, cu casa pe care o avem, cu familia si copiii nostri, cu relatiile, cu pasiunile si hobby-urile nostre. Ne mai laudam cu masina sau cu bicicleta pe care tocmai le-am cumparat, cu vacanta de vis de anul trecut, cu felul in care am reusit sa copiem la ultimul examen, inseland vigilenta supraveghetorilor; ne laudam cu cinstea dar si cu necinstea noastra, cu cultura pe care o avem dar si cu ignoranta in care ne complacem. Ne mai laudam cu faptele noastre bune, dar si cand facem cate un rau cuiva, fara sa fim prinsi; ne laudam cu munca noastra, dar si cu munca altuia, cu meritele noastre, dar si cu meritele altora. Ne laudam cand invingem, dar si cand pierdem, cand suntem sus dar si cand suntem jos, cand avem cate ceva dar si cand ducem lipsa…
Se pare ca lauda de sine este o componenta inerenta a naturii umane, neexistand niciun om care sa scape curselor ei. Cu privire la aceasta trasatura negativa a naturii umane, Scriptura ne atrage atentia in repetate randuri:
“Asa vorbeste Domnul: “Inteleptul sa nu se laude cu intelepciunea lui, cel tare sa nu se laude cu taria lui, bogatul sa nu se laude cu bogatia lui. Ci cel se lauda sa se laude ca are pricepere si ca Ma cunoaste, ca stie ca Eu sunt Domnul care fac mila, judecata si dreptate pe pamant…”
( Ieremia 9, 23-24 )
In ciuda miilor de motive posibile pentru care se poate lauda cineva, exista un singur motiv legitim de lauda, recunoscut de Scriptura, pe care il putem avea inaintea oamenilor, ingerilor, demonilor si intregului Univers. Care este acesta ?
“In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume.” ( Galateni
6, 14 )
Exista oare vreun loc in care Il putem cunoaste mai bine pe Dumnezeu decat la cruce ? Unde am putea intelege mai mult mila Lui fata de omul pacatos, dreptatea Sa in tratarea pacatului si judecata Sa impotriva celui rau decat la cruce ? Exista oare ceva in acest Univers, in afara de cruce, care ar putea sensibiliza cea mai impietrita inima omeneasca ? Daca crucea nu mai are puterea de a ne schimba, atunci nimic nu ne va mai schimba: nici educatia, nici cultura, nici vointa noastra, nici vointa altora…
O scurta privire in lumea crestina (care numara circa 2,2 miliarde de suflete) ne aduce convingerea ca cel mai important simbol al crestinismului este crucea. Regasim acest simbol pe turla bisericilor, pe vesmintele preotesti, pe Biblii, pe altarele bisericilor, pe pieptul prezentatorilor de stiri Tv, pe mesele ghicitoarelor si vrajitoarelor, sau atarnand ca talisman la bordul automobilelor…Gasim crucea in caminele , scolile si spitalele aflate sub patronajul unor biserici. O gasim in cimitire, in magazine, pe varfuri de munte… O putem gasi si pe marele obelisc din Piata Sf. Petru din Roma, despre care se sustine ca ar contine o parte din crucea pe care a fost rastignit Domnul si Mantuitorul nostru ( obeliscul , inalt de 40 m , a fost adus la Roma de imparatul Caligula intre anii 37-41 d.Chr.din Heliopolis-Egipt, fiind unul din “stalpii inchinati soarelui” despre care vorbeste profetul Ieremia 9, 23-24 ).
In Evul Mediu s-a dezvoltat un comert infloritor cu tot felul de relicve sfinte, intre care asa-zisa cruce pe care a fost rastignit Mantuitorul ocupa un loc de frunte. La un moment dat, existau atat de multe resturi despre care se pretindea ca facusera parte din crucea lui Iisus incat Calvin spunea ca , daca ar fi fost adunate toate , ar fi umplut o corabie. S-a gasit rapid si o explicatie a acestui fenomen ( de unde atatea bucati ale crucii Domnului ? ): sfantul Paulinus a explicat inmultirea suspecta a resturilor de cruce de pe Golgota prin minunea inmultirii painilor, in care Mantuitorul a hranit peste cinci mii de oameni cu doar cinci paini si doi pesti.
Traditia spune ca pe la anul 326 d.Chr. Elena, mama lui Constantin cel Mare, facand o vizita la Ierusalim, ar fi gasit acolo crucea lui Iisus si piroanele cu care fusese rastignit, pe care le-a dus apoi la Constantinopole. Este greu de crezut asa ceva…Este greu de crezut ca dupa 300 de ani cineva ar mai fi putut gasi ceva din crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul, mai ales ca legile iudaice cereau ca , dupa crucificare, lemnul crucii sa fie ars…Acestea sunt doar cateva exemple palide cu privire la modul in care o mare parte din crestinatate intelege sa se laude cu crucea lui Christos.
O observatie importanta: pentru primii crestini crucea, ca obiect, nu era deloc un simbol al virtutii, ci mai degraba ea era considerata un “lemn blestemat”, un instrument al torturii si umilintei. In Imperiul Roman, crucificarea era considerata cea mai umilitoare si rusinoasa executie. Insusi apostolul Pavel, scriindu-le evreilor despre ceea ce s-a intamplat la Golgota, afirma ca Christos “ a suferit crucea si a dispretuit rusinea”
( Evrei 12, 2 ) De aceea, primii crestini nu aveau niciun motiv sa priveasca spre cruce cu veneratie, asa cum se intampla astazi.
Istoria bisericeasca ne arata ca introducerea crucilor in biserici si in incaperi a avut loc pentru prima data in jurul anului 431 d.Chr. Incepand cu anul 586 d.Chr., crucile au inceput sa fie plasate si pe turlele bisericilor. In acelasi secol ( al 6-lea ), biserica a aprobat folosirea crucifixului.
Asadar, ceea ce pentru primii crestini nu semnifica decat un instrument al torturii, rusinii si mortii, a devenit, in timp, cel mai important obiect de cult. Ma intreb: ce s-ar fi intamplat daca Mantuitorul ar fi fost ucis cu pietre ( dupa legea iudaica ), sau ar fi fost ucis cu sabia ( dupa obiceiul roman ) ? Asa cum o demonstreaza istoria, mai mult ca sigur ca fie piatra, fie sabia ar fi devenit obiecte de cult venerate.
Daca astfel stau lucrurile, ce vrea sa ne comunice Pavel atunci cand le scrie credinciosilor din biserica Galatiei: “ In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Iisus Christos…” ? Ce intelegea Pavel prin “cruce” ? Insemna pentru el acea bucata de lemn stropita cu sange, care urma sa putrezeasca asemenea oricarui lucru pamantesc, sau Pavel vede dincolo de materia pieritoare ? Pentru a gasi raspunsul la aceste intrebari, este necesar sa patrundem in experienta lui Pavel de dinaintea si imediat de dupa convertire.
Pe tanarul Saul din Tars il intalnim pentru prima data in istoria biblica a Noului Testament cu ocazia martiriului lui Stefan ( Faptele apostolilor 7, 58 ). Scriptura spune ca , in acea ocazie, martorii care l-au invinuit si ucis pe Stefan si-au depus hainele la picioarele lui Saul, un tanar educat in scoala lui Gamaliel ( un mare erudit al lumii antice ). Nu cunoastem alte amanunte…Nu stim daca Saul a participat activ la uciderea lui Stefan, insa complicitatea cu cei care l-au ucis este evidenta. Apoi, dupa declansarea persecutiei impotriva crestinilor, Saul s-a remarcat printr-o ravna demna de o cauza mai buna. El insusi marturiseste : “Am aruncat in temnita pe multi sfinti, caci am primit puterea aceasta de la preotii cei mai de seama; si, cand erau osanditi la moarte, imi dadeam si eu votul impotriva lor. I-am pedepsit adesea in toate sinagogile si imi dadeam toata silinta ca sa-i fac sa huleasca. In pornirea mea nebuna impotriva lor , ii prigoneam pana si in cetatile straine.” ( Faptele apostolilor 26, 10-11 )
Nu stim daca Saul a ucis vreun crestin, insa intentia exista. Pe drumul spre Damasc , drum facut cu acelasi scop de starpire a dispretuitei secte nou aparute, Saul are o intalnire inedita. Iisus Mantuitorul i se descopera si , contrar asteptarilor, nici nu-l nimiceste , nici nu-l ameninta pe Saul pentru ceea ce facea, ci doar il intreaba cu durere in glas: “Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti ?” ( Faptele apostolilor 9, 4 )
Cu siguranta ca, in acele clipe, Saul a avut simtamantul ca intreg cerul se prabuseste peste el. A fost nevoie doar de o singura clipa pentru ca acest tanar plin de zel in persecutarea crestinilor sa-si vada intreaga vinovatie si sa simta grozavia pacatului. Intr-o singura clipa, tot ce cladise pana atunci se prabuseste in tarana, iar el, vestitul fariseu de pana atunci, se vede un mare pacatos care nu are alta perspectiva decat sa astepte pedeapsa divina. Si Saul se prabuseste la pamant, asteptandu-si pedeapsa…
In acele clipe de tensiune maxima, care pentru Saul par o vesnicie, se intampla insa ceva neasteptat. In loc sa fie nimicit, Saul aude acelasi glas, spunandu-i: “Scoala-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci !”
Si Saul se scoala…Dar e orb, desi are ochii deschisi…Insotitorii sai il iau de mana si il duc la Damasc unde, timp de trei zile, Saul nu vede, nu mananca si nu bea nimic. La sfarsitul lor, un ucenic pe nume Anania , trimis de Domnul in urma unei viziuni , il viziteaza pe Saul, il vindeca de orbire, ii transmite Duhul Sfant si il boteaza. Din acel moment, Saul, fostul fariseu, devine Pavel, marele apostol al crestinismului.
Acolo, pe drumul spre Damasc, Saul a trait momente dramatice a caror incarcatura noi nu o vom putea intelege niciodata. Sa simti ca tot ce ai cladit intreaga viata se prabuseste intr-o singura clipa, sa devii constient ca nu esti acel neprihanit pe care il admira oamenii, ci, dimpotiva, esti cel mai josnic pacatos, sa simti dintr-o data ca nu esti nimic, desi credeai ca esti cineva – iata drama pe care o traia Saul in acele momente teribile. Cu toate acestea, desi meritai sa dispari pentru vesnicie la un singur cuvant de condamnare a lui Iisus, El te ridica din tarana in care ai cazut si iti deschide o alta perspectiva a vietii.
Acolo, in praful drumului, Saul a inteles adevarata semnificatie a crucii: Crucea lui Iisus inseamna iertare, inseamna har, inseamna o noua sansa. Crucea inseamna viata imprumutata…
Mantuitorul parca ii spune , printre cuvinte, lui Saul: “ Esti vinovat. Ai trimis la inchisoare si la moarte suflete mai curate si mai bune decat tine. Prin toti acestia, pe Mine M-ai prigonit, Saule. Esti vrednic de moarte. Ce rau ti-am facut de Ma prigonesti atat de mult ? Ce rau ti-au facut acesti oameni nevinovati pe care ii trimiti la inchisoare si la moarte ? Nu meriti sa mai traiesti…Totusi, scoala-te,
Saule ! Nu te nimicesc. Eu Mi-am dat viata si pentru tine. Iti mai dau o sansa…Iti imprumut viata din viata Mea si, daca vei accepta, Eu am planuri mari cu tine. Scoala-te, du-te in cetate si-ti voi spune ce trebuie sa faci.”
Din clipa aceea, Pavel incepe sa traiasca o alta viata, constient ca ca ceea ce i s-a dat este viata imprumutata…Este viata din viata lui Iisus. Aceasta schimbare de directie reiese clar din toate epistolele scrise ulterior de marele apostol:
“Fac un singur lucru: uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta, spre premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Christos Iisus . “ ( Filipeni 3, 13-14 )
A uitat oare Pavel cine fusese inainte de a-L cunoaste pe Mantuitorul ? A devenit el dintr-o data amnezic ? Nu! Cu siguranta ca nu a uitat. Scriindu-le credinciosilor din Corint, Pavel , amintindu-si cu rusine de faptele sale trecute, se numeste pe sine “ o starpitura”, “cel mai neinsemnat dintre apostoli”. “Nu sunt vrednic sa port numele de apostol” si “ prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” – afirma el.
( 1 Corinteni 15, 8-10 )
Nu, Pavel nu a uitat cine a fost…Cand le scrie filipenilor ca vrea sa uite ce era in urma lui, el vrea sa se asigure ca toata povara vinovatiei sale i-a fost ridicata si acum era liber in Christos sa alerge spre tinta pusa de Christos in fata ochilor sai.
Concluzii:
Scriptura ne descopera un Dumnezeu drept , neprihanit si sfant, ai carui ochi “nu pot sa vada raul”
( vezi Habacuc 1, 13 ) Insa aceeasi Scriptura ne vorbeste despre un Dumnezeu milos, indurator, dispus sa ierte orice si oricui, un Dumnezeu care nu oboseste iertand. Crucea de pe Golgota este cea mai mare dovada in acest sens. Cand suntem iertati si ni se acorda har, in realitate ni se acorda viata cu imprumut. Intrebarea pe care Dumnezeu o va pune fiecarui suflet la judecata finala va fi aceasta:
“Ce ai facut cu iertarea pe care ti-am oferit-o ? Cum ai folosit sansa cea noua de care te-ai bucurat? Cum ai trait viata pe care ti-am imprumutat-o din viata Fiului Meu care a murit pe cruce pentru tine ? “
O scriitoare din Anglia povesteste intr-o nuvela de succes o intamplare dramatica. Protagonistii nuvelei sunt doi tineri indragostiti: ea – o tanara visatoare, plapanda si inclinata spre poezie si filozofie; el-
un tanar plin de viata, sanatos si iubitor al sportului. Se iubesc nespus de mult, isi fac planuri de casatorie, insa medicii il previn pe tanar ca iubita lui sufera de o boala grava de inima care nu poate fi tratata decat printr-un transplant. Fata e trecuta pe lista de asteptare in vederea unei operatii, insa nu se iveste nicio speranta. Zilele trec una dupa alta si fata se simte tot mai rau. ..
Vazand ca iubita lui se simte din ce in ce mai rau, tanarul ia o decizie radicala: se duce la bazinul de innot unde se antrena de obicei si se arunca de la trambulina in bazinul umplut doar pe jumatate cu capul in jos. Inainte de a face acest gest, el lasa un bilet in care cere familiei ca , in caz de accident, inima sa sa fie donata pentru a fi transplantata prietenei sale.
Dupa moartea tanarului, inima lui este transplantata in trupul prietenei sale care incepe o noua viata…
Dupa mai multi ani, in cabinetul medicului care facuse transplantul intra o tanara plina de viata, fardata, bronzata , intr-o tinuta provocatoare si fluturand in maini niste articole de ziar pe care le arata medicului: “Doctore, sunt foarte suparata pe ceea ce scrie presa. Ziaristii scriu ca prietenul meu s-a sinucis pentru ca sa-mi doneze inima. Dar nu e adevarat ! A fost un simplu accident ! Nu se poate asa ceva…E strigator la cer…”
Medicul o priveste in ochi pe tanara din fata lui, spunandu-i: “Domnisoara, vreau sa-ti spun doua lucruri: 1) Acesta e adevarul. Prietenul tau si-a dat viata ca sa o salveze pe a ta. 2) Ce ai facut cu viata pe care ti-a dat-o ? Mi-e teama ca prietenul tau s-a sacrificat in zadar…”
Dar noi ? Noi ce vom face cu viata pe care Mantuitorul ne-a imprumutat-o cu un pret atat de
mare ? In fata crucii lui Christos nu va mai fi nicio scuza. Absolut niciuna !
Atat cat vom mai trai pe acest pamant, dar si in vesniciile care ne asteapta , sa nu uitam ca viata noastra se datoareaza crucii lui Christos si , asemenea lui Pavel, sa fie singurul nostru motiv temeinic de lauda.
“ In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume.”
Galateni 6, 14
Lori Balogh
