Prov. 14:21: ,,Cine disprețuiește pe aproapele său face un păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociți”. ,,Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă” (Mat. 5:7).
,,După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă, și s-au adunat îndată așa de mulți că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea ușii. El le vestea Cuvîntul. Au venit la el niște oameni, cari I-au adus un slăbănog, purtat de patru inși. Fiindcă nu puteau să ajungă pînă la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperișul casei unde era Isus, și, după ce l-au spart, au pogorît pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credința, a zis slăbănogului: <<Fiule, păcatele îți sînt iertate!>>” (Marcu 2:1-5).
Isus era în cetatea lui Naum, la țarmul Mării Tiberiadei (Galileea). Raportul evangheliilor nu ne oferă prea multe detalii despre acest paralitic (gr. paraliptikon = paralitic, paralizat, slăbănog). Singurele amănunte oferite sunt: era bolnav zacând într-un pat (propriu-zis o rogojină). Probabil că suferea de o paralizie progresivă, imobiliznâdu-l pe acesta de ceva vreme într-o rogojină. Cei care îl aduc pe slăbănog sunt patru oameni, patru inși sau așa cum citim pe paginile evangheliei după Matei, ei nu sunt apelati decât cu pronumele personal ei, formă neccentuată: ,,Și iată că i-au adus la el un slăbănog, care zăcea într-un pat….” (Mat. 9:2 p.p.).
La prima impresie când citesc parcă nu au nici o identitate. Și așa este, nu mă înșel! Sunt doar patru oameni necunoscuți din Capernaum, probabil vecini sau prieteni de-ai slăbănogului sau cel mai sigur niște persoane care împart mila Domnului Hristos față de un muribuind părăsit de familie și de societate. Mai mult decât atât, păcătosul de slăbănog suferea acum și oprobriul autorităților locale – condamnarea preoților.
În timpurile vechiului Israel, aceștia aveau și calitatea de medici și învățători pentru popor. Cu una dintre ultimele speranțe, paraliticul este cărat pe traga lui la preoți pentru a primi poate o ultimă șansă de însănătoșire. Dar stupoare!, tocmai aceia care ar fi trebuit să-i vorbească despre iertare și vindecare, îl condamnă fără echivoc pe paralitic și-l trimit la pedeapsa gheenei. Imaginați-vă cam ce stare plana și trona în inima acestui nevrednic. Disperare și cruntă deznădejde! Aproape toată lumea îl condamnase: familie, rude, sociatate și autorități. Biblia nu amintește nimic despre vreo dorință a familiei sau a rudelor lui de a-l ajuta sau a-i adresa câteva cuvinte de alinare. Părăsit de oameni și suferind oprobriul lor, acesta suferea ,,pe drept” consecințele păcatelor umbletelor stricate. Nu realizăm din raportul scripturistic de cât timp zăcea paraliticul în rogojina lui. Poate că de multă vreme.
Pana inspirată ne oferă câteva detalii extrem de importante despre starea în care ajunsese acest om: ,,Slăbănogul pierduse orice speranță de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți de păcat și suferințele lui erau făcute și mai amare din cauza remușcărilor. De multă vreme ceruse el ajutorul fariseilor și doctorilor, sperând să fie scăpat de suferințele lui spirituale și durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil și fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o dovadă a dizgrației divine și se țineau departe de cei suferinzi și de cei bolnavi. Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor și, vazând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, el cazu în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Isus, i s-a spus că alții, tot așa de păcătoși și deznădăjduiți ca și el, fuseseră vindecați, că până și leproșii fuseseră curățați. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că și el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Isus. Dar nedejdea lui s-a spulberat când și-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața Lui. Dar, mai mult decât vindecarea fizică el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Isus și să primească asigurarea iertării și a păciicu Cerul, el ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Nu era timp de pierdut, carnea lui prăpădită dădea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Isus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere” (Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, p. 206-207).
Isus predica în casa soacrei lui Simon Petru, pe care tocmai o vindecase de friguri (probabil malarie). Haideți să ne imaginăm împreună scena care se petrece în jurul persoanei Mântuitorului. Se afla acolo o mulțime pestriță de oameni. Oameni învățați și oameni simpli, mânați de diferite motivații. Unii îl aclamau pe Isus în inimile lor ca împărat, alții cautau să-L acuze și omoare. Erau atât de mulți încât se formase de jur împrejurul modestei case a soacrei lui Simon Petru un zid uman impenetrabil. Și toți păreau atât de scrupuloși în a-și urmări scopurile pentru care erau acolo, încât nu schițau nici un gest că ar dori să se clintească din poziția pe care o ocupase cu efort.
Din vechime și până în timpul Domnului Isus, casele în Israel erau foarte rudimentare. Planul și construcția caselor oamenilor obișnuiți erau foarte simple. Ele erau construite din lut sau din șipci și ipsos, având de obicei o singură cameră principală. Acoperișurile caselor erau plate, unde oamenii se puteau odihni sau lucra, iar uneori erau acoperite cu coviltir. Acoperișul erau făcut din lemn, lut și pământ, și era menținut plat cu ajutorul unui tavălug cilindric special. La acoperiș se putea ajunge cu ajutorul unor trepte construite pe peretele exterior al casei. Prin lege fiecare casă trebuia să aibă o balustradă (pălimar) pe marginea acoperișului de jur împrejur pentru a putea preveni căderea oamenilor (Deut. 22:5). Acoperișul era scena unei activități intense: oamenii stăteau acolo la taifas, urcau acolo pentru a se ruga sau medita și mai era folosit pentru uscatul hainelor, inului, smochinelor și al altor fructe. Tot aici se gaseau cele două pietre de la râșnița pentru grâu și umbrarul.
În momentul în care Îl întâlnești pe Isus ca Mântuitor personal nu mai poți fi la fel de nepăsător ca înainte față de cei care sunt frații Lui și frații tăi. Atunci când mâna divină ne-a atins cu adevărat trupurile gârbovite și bolnave din cauza păcatelor și sufletele nefericite, nu mai putem fi decât ceea ce a fost și este Mântuitorul pentru omenirea suferindă, un balsam de mângâiere. Mi-o imaginez pe soacra lui Simon Petru foarte bucuroasă de vizita Domnului Isus în casa ei. Curățenie impecabilă, totul aranjat, gata pentru a primi în modesta casa pe Slujitorul Domnului și pe cei care aveau să își predea viața Lui. După o perioadă de neputință și de chin, acestă femeie este readusă de Marele Medic la viață. O văd cu ochii strălucind de fericire, gata să facă orice pentru Isus și pentru salvarea celor din jurul ei.
Acei oameni necunoscuți aduc pe targă pe slăbănog. Dar nimeni nu se clintește pentru e le permite să se apropie de Isus. Toți sunt extrem de ocupați, având în mintea lor motivații ,,corecte” față de indiferența și impotrivirea lor vizavi de starea deplorabilă a paraliticului. ,,Să sufere! Să moară! Asta e soarta celor păcătoși! A păcătuit atâția ani! Nu mai tulburați liniștea auditoriului!” Mai cu seamă, fără să forțez nota, îmi imaginez că, din cauza stării de putrefacție a trupului acestuia, mulți făceau gesturi mai discrete sau mai indiscrete pentru a-l îndepărta de acolo. Mirosea greu! ,,Pleacă de aici că îți duhnește carnea! Suferă pedeapsa Domnului!”. Coturi care se lovesc spre dezaprobare, vorbe discrete de discreditare și dezaprobare a nenorocitului, mâini care se țineau de nasuri ale căror olfactivi nu mai suportau duhoarea. Ce scenă a realității omenești nepocăite! Toți erau atât de atenți la Isus, dar nu aveau nici cea mai mică dorință de a-i ajuta frații Lui, de a împlini cuvintele Domnului: ,,Oridecâteori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești neînsemnați frați ai Mei, mie mi le-ați făcut” (Mat. 25:40).
Nu știu câți se gândeau în realitate la predica rostită de Isus. Majoritatea predicilor Mântuitorului ne amintesc de cel flămând, de cel însetat, de cel căzut între tâlhari, de fiul risipitor, de săracul Lazăr, de orfani și de văduve. Dacă ar fi luat aminte măcar la câteva cuvinte din cele rostite de Isus, acel zid s-ar fi risipit permițând slăbănogului să fie adus înaintea Lui. Intrigant este faptul că Isus nu face nici un efort de a ajunge la paralitic. Deși sunt convins că știa tot ce se petrece în jur și în inima clocotindă a acestui nenorocit, Isus așteaptă. El așteptă un singur lucru de la păcătoșii muritori, să pună piciorul în Iordan înainte ca apele să se despartă. Puterea minunată a lui Dumnezeu se va manifesta, dar nu înainte să se manifeste dorința noastră prin intermediul credinței. Cu siguranță, Dumnezeu nu va face nimic din ceea ce putem face noi. Poate că predica tocmai despre mila pe care trebuie s-o arătăm față de cei care se află într-o stare nenorocită. Și fiecare interpreta conform tradiției personale și bisericești pentru ca să-și poată liniști conștiința. Alungat și disprețuit, acest slăbănog era atât de aproape de Cer și totuși atât de imposibil de întâlnirea cu El. De cele mai multe ori suntem exact ca acea mulțime fără simț, ,,corectă, cinstită, religioasă”, Isus atât de aproape de noi și totuși, noi, la mii de kilomertrii depărtare de poarta Cerului. Mai rău este că prin atitudinile și gesturile noastre îi împiedicăm și pe alții să Îl cunoască pe adevăratul Isus. Și cel mai rău este că denaturam prin comportamentul nostru ,,creștin” adevărata imagine a lui Dumnezeu. Și ascultăm sute și mii de predici în fiecare an, dar ce folos dacă slăbănogul nu e nici măcar la ușa casei sau a bisericii noastre? Stă afară și toată lumea crede că așa este dreptatea Domnului. Poate fi rocker, lepros, cerșător, prostitutată, fiecăruia îi găsim câte o explicație pentru distanța și zidul dintre noi și ei. Nu spune Cuvântul Domnului: ,,cercetați pe văduvă și pe orfan în necazurile lor?”. I-am cercetat ca să putem rosti un veritabil da sau nu? Dar cred că ocupându-ne atât de mult cu cercetarea lor nu mai avem timp de acțiune.
Omenește a rămas o singură soluție. Bucătăria soacrei lui Simon Petru! Așa cum aminteam deja, acoperișul la evrei era o parte foarte importantă a casei. Acolo era bucătăria, umbrarul, pietrele de moară. Casele simple aveau o singură cameră și bucătăria. Soacra lui Petru se pregătise cum se cuvine pentru momentul acesta. Domnul îi rezervase un test al credinței ei, așa cum o face pentru fiecare dintre noi. Cei patru inși urcă pe scările exterioare, strică bucătăria femeii și pogoară pe acolo pe paralitic chiar în fața lui Isus. Care credeți că au fost reacțiile de moment? Nu ni se amintește nimic despre socrul lui Petru, probabil că nu mai avea, soacra fiind văduvă. Petru era misionar acum, plecând mai tot timpul de acasă. Atunci când Îl lași pe Isus să-ți atingă inima, El o face pentru totdeauna. În general, femeile sunt cele pe care poți să le urnești mai greu dintr-o locuința în alta, nu prea acceptă lipsa condițiilor. Într-o anumită măsură, cred că așa era și pe timpul Domnului. Dar acestă femeie este altfel, ea Îl cunoaște pe Mântuitorul și bucătăria ei este mai puțin importantă decât vindecarea unui nenorocit. Și ea fusese bolnavă. Știa cum este!
Crezi că Isus ți-a atins inima? Puneți încă o dată întrebarea, rememorând în inima ta comportamentul față de frații lui Isus. Citind atent Scriptura observăm că dacă cineva vrea să invite pe cineva la un ospăț în numele Domnului, trebuie să îi invite acolo pe frații Lui. Iar frații Lui trebuie să devină ai noștri. Cei mai mulți frați ai Lui locuiesc la drumuri și la garduri. Isus în marea Lui milă S-a identificat cu ei. Tu? Îmi aduc bine aminte de cineva care atunci când a fost invitat să predice, îmi mărturisea: ,,Eu nu pot să predic la oamenii aștia! Nu am cuvinte potrivite pentru intelectul lor. Nu știu dacă o să înțeleagă ceva.” Ce fel de sentimente te încearcă atunci când te întâlnești cu frații lui Isus, cu un nenorocit sau cu un paralitic păcătos? ,,Îți mulțumesc Doamne că nu sunt ca oamenii aceștia hrăpăreți”? Adevărat! Dar tu poți să-i ajuți să devină asemenea lui Isus! Fariseul nu a greșit că I-a adus slavă Domnului pentru că nu era ca acei păcătoși deplorabili, ci pentru că s-a bucurat de neorocirea lor ca să se înalțe pe sine.
,,Copilule!”, (sau ,,fiule!” în CNS) i se aderesează Isus, aducând speranță în inima lui și confirmând credința lui sinceră. Așa cum ești, dincolo de păcatele cu care m-ai răstignit, tu ești copilul și fiul Meu. Te iubesc, ești fratele Meu și fratele lor. Au fost patru necunoscuți care au făcut fapta acesta a credinței. Nici măcar nu li s-au pomenit numele pe paginile Sfintei Scripturi. Ei sunt categoria pe care Domnul o va recunoaște ca fiind ,,fiii Cerului” (vezi Matei 25). Sunt cei care au fost la Isus în temniță, la spital, I-au dat să mănânce, I-au dat să bea în persoana fraților Lui. Peste milenii, acești patru neînsemnați oameni mă reprezină pe mine și pe tine ducând vestea buna a mântuirii fraților lui Isus. Poate că aici pe pământ nu-și va mai aminti nimeni nici măcar numele lor, nimeni nu-i va striga pe vreo scenă de decernare a premiilor, dar am toată convinegerea că vor intra cu lauri pe porțile Paradisului ceresc primind nume noi și darul vieții veșnice.
Nițulescu Daniel
