ȘASE PUI ȘI-O BIATĂ‚ MAMĂ‚

Mai de mult o rândunică, avea-n cuibu-i șase pui,
Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal și văi
Hrană pentru puii săi.
Și-n iubirea-i … nu odată,
S-a culcat ea, nemâncată.
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nici-când
Dintre pui s-adoarmă unul, ars de sete s-au flămând…
Nici n-a fost mai mândră mama decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii, se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, mi-l-a-nvățat să zboare
Dar când toți puteau să plece, încotro vroiau sub slavă
Rândunica istovită a căzut în cuib bolnavă…!
Și cu ochii plini de lacrimi, țință-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
– Dragii mamii eu de-aseară, simt în inimă un cui…
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor..
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii se cuvine ,
Mari cum v-a crescut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre pui-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceți zilnic numai câte-un bob,
Ale voastre șase boabe, milostive, mă vor ține,
Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăși bine
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-au adus vreo șase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, beți de-ai slăvilor înalt.
Fiecare-având nădejde, că-i aduce celălalt,
N-a mai dus nici-unul bobul, și uitat-a mucenică,
A murit atunci de foame, ce-a mai sfântă rândunică
Și-a rămas de-atunci povestea, tristă ne-luată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește, șase opt sau zece pui,
Însă zece pui adesea, nu pot toți hrăni o mamă

Vasile Militaru