Mai tare ca moartea
Ca sa nu fie pamantul pustiu
si cerul strapuns
de sagetile intrebarilor noastre
Creatorul ne-a dat intr-un vas de alabastru
apa vie a izvoarelor albastre
si vasul de alabastru l-a numit inima
si apa vie a numit-o dragoste,
dar trebuia sa avem grija, caci numai curata,
apa vie nu ne sfarseste niciodata…
Totusi vasul nostru s-a spart
si dragostea s-a risipit prin praf si noroi
iar noi am ramas goi…
Atunci am carpit vas de alabastru
cine cu ce a gasit
si l-am umplut, fiecare cu ce a avut…
Si asa, ceea ce numim noi dragoste
e doar betie si iluzie,
ratacire si durere,
nebunie si moarte…
De aceea a venit Cineva
de acolo de unde izvoraste apa vie curata,
a venit sa ia inima noastra crapata
si sa ne dea alta in schimb,
noua si intreaga,
a venit sa adune strop cu strop
ceea ce am pierdut prin praf si noroi
si s-o curateasca,
dar pentru ca prea a cautat peste tot,
si prea ne-a iubit,
tocmai de aceea…a si murit!
Atunci ni s-au deschis ochii
si-am inteles ca asa e dragostea,
care din doi face una,
care te renaste,
care nu te minte doar cu o inflacarare,
care culege flori din stanca
si arome din spini,
care vede dincolo de ce se poate spera…
Doamne,
cand Te mai cobori uneori
sa imparti daruri oamenilor,
da-le si lor partea:
iubirea – mai tare ca moartea…
