De vrea ca sa cunoasca…
De vrea ca sa cunoasca cineva
Ce ‘nalt si minunat e-un singur gand
Ce-l poarta Dumnezeu in mintea Sa
Cu fiecare om de pe pamant,
Ce frumuseti aduna-n taina fruntii
Un Tata bun si-a toate iubitor,
Sa stea o clipa, sa priveasca muntii,
Sa-l copleseasca maretia lor…
De vrea ca sa cunoasca cineva
Ce simte Domnul pentru-ai Sai copii,
Cat de intinsa e iubirea Sa
Ce n-o poti pe deplin asemui,
Si ce adanca-i poate fi ardoarea
Si harul Lui in inima ascuns,
Sa stea o clipa, sa priveasca marea,
Oceanul nesfarsit si nepatruns…
Si daca vrea, sa urce chiar in sine,
Pe muntii cugetarii omenesti,
Sa soarba frumusetile divine
Sadite-n mintea lui din slavi ceresti,
Sau sa coboare-adancul de iubiri
Ce naste cant si zamisleste vers,
Caci omul plin de ganduri si trairi
E-un mic, si totusi mare univers…
Si Cel ce a creat si munti si ape
Continua lucrarea-i maiestuoasa
Cand cheama doua lumi asa de-aproape,
Ca sa le-adune-n una, mai frumoasa…
Rasar curate florile pe stanci
Cand gandurile lor se intalnesc
Si valurile de iubiri adanci
Intr-o aceeasi mare se unesc…
Te-ntrebi atunci: cum este vesnicia
Cand cele pieritoare te uimesc,
Si cum va fi acolo bucuria
Cand mari minuni aici te coplesesc?…
Marire, Doamne, inchinare Tie
Pentru intelepciunea-Ti minunata
Care-a zidit in ei spre vesnicie
Un univers de dragoste curata!
