Loc… de veci
Din locuri multe ce pământul ține
Sunt unele ce dor, nu-ți zic de bine,
Căci țin în ele sufletele stinse
De bătrâneți, sau boală grea, atinse.
Nici frigul iernii, nici răceala udă
Nu sunt mai reci decât trecuta rudă
Ce stă și-așteaptă în pământ închisă
O zi, cu mult mai caldă… și promisă.
S-a dus ca gândul viața grea și scurtă
Cu tensiune sau dureri de burtă…
A adormit în timp de neagră noapte
Și-i dintre-ai tăi, un tată sau un frate.
De vrei să-l vezi și vrei să-i spui o vorbă
Sau să mănânci cu el puțină ciorbă
Nu poți s-o faci, căci nu mai e acasă
Iar locul lui… e gol acum la masă.
Durerea despărțirii inimi frânge;
Nici lacrimi nu-s, de-ai vrea mereu a plânge
Și pe cel drag, e greu să pui pământul
Să nu-l mai știi prezent; să-i uiți cuvântul.
Nu-i greu prin vas să nu mai curgă sânge
Nici mâna nu e greu a nu mai strânge;
E greu să știi că-i multă suferință
Și că atât de mulți nu au credință.
La cimitir e totu-n strai de neputință.
Și cel ateu, și cel cu năzuință
Așteaptă ziua mare-a răsplătirii
A morții reci… sau darul nemuririi.
Iar rugăciunea mea e-acum fierbinte
Către al meu Ceresc și Bun Părinte
Să vină să ne ia curând cu Sine
În loc de veci, cu bucurii depline.
© Viorel Dascalu, martie 2011
Sursa: www.vioreldascalu.ro
