MONUMENTUL
Atunci…
când am plecat din Eden,
din cetatea aceea
de iarbă și soare,
n-am putut lua nimic;
nici măcar una din florile
abia răsărite din țărână,
nicio adiere
din răcoarea grădinii,
niciun sunet
din muzica glasului Tău,
nici măcar una
din frunzele pomului vieții,
ca leac pentru spaimele morții.
Nimic.
Eu…
cea mai bogată făptură
izvorâtă din țărână –
stăpân peste peștii mării,
peste păsările cerului,
peste tot pământul…
n-am putut lua nimc.
Mărire Å¢ie!
Peste pustiul din suflet,
Ai așezat,
ca un monument de lumină,
Sabatul –
ziua aceasta în care să regăsim
totul.
Lidia Sandulescu Popa
