INTROSPECÅ¢IE
Îmi amintesc:
am lăsat jos, lângă trunchiul
pomului vieții,
snopii de bucurie,
pe care de abia îi culesesem
din grădină.
Am deschis palmele
și… semințele fericirii
s-au rostogolit în țărână.
Am scuturat de pe ele
Chiar și ultimul fir de lumină,
ca să pot apuca cât mai mult
din fructul acela amar,
fructul morții.
Am înroșit apele Eufratului
cu stropii răutății mele.
Am mânjit fiecare pom, fiecare floare,
tot ogorul acesta de timp,
cu negura neascultării mele.
Apoi…
ca și cum n-ar fi fost de ajuns,
Te-am primit în ieslea aceea rece,
pe Tine – Fiu de Dumnezeu.
Apoi am strâns totul
într-o singură povară,
am așezat-o pe umerii Tăi
și-am strigat, să se-audă
în tot universul:
“La moarte!”
Acolo, sus, Tu le-ai ars în tăcere
la flacăra crucii,
le-ai șters pe toate, ca pe-o ceață.
Apoi, cu cele din urmă puteri,
mi-ai șoptit:
“Intoarce-te, întoarce-te la Mine!
Eu sunt poarta, prin care
să poți intra în grădină.
Iată cheia!”
Și mi-ai întins palmele Tale străpunse,
cu care să pot descuia, încă o dată,
Veșnicia!
Lidia Sandulescu Popa
Colecția „Lacrima de stea”
