Psalm de lut
Obosit de mine însumi și de lume
Și prăbușit, mă mir,
că îndrăznesc la Pomul Vieții să mai sper.
Iubit, chiar renumit și totuși fără nume,
Tânjeam să moștenesc un colț de cer.
Dar, iată-mă înfrânt, mereu înfrântul,
Căutător de toate, de nimic,
Căutător de pace, de perle, de avântul
Ce, fără rost l-am risipit, de mic.
Da, iată-mă înfrânt și rușinat,
Cu lecția mereu aceeași, ne-nvățată,
Mereu absent, mereu întârziat,
Târându-mi inima-nghețată.
Un munte de ocară-mi stă în cale,
Un zid de îndoieli și de furtuni.
Voința mea încearcă să se scoale
Și prea aștept, prea nu aștept minuni.
O, Dumnezeu al milei și-al răbdării!
O, Paradis dorit, visat, pierdut!
M-aș prăbuși de tot sub ghețurile uitării,
Dar steagul Crucii mă tot strigă, mut.
Și zic: O, ia-Å¢i Tu Domne împărăția!
Sunt mulțumit că în curând vei reveni,
Triumfător și drept și dominând vecia,
Chiar dacă eu, acesta, voi pieri !
Dar cum să pier? O voce mă tot cheamă,
Spunându-mi că sunt încă fiu dorit,
Și nu-i nevoie să aștept cu teamă
Căci îmi va lua Iisus întreaga dramă,
Chiar azi, atât de-aproape de sfârșit.
Mă scol, plecând cu sfântă cutezanță,
Pe calea care urcă tot mai sus.
Și, din trecut răzbind, îmi dă iarăși speranță,
Lumina revenirii lui Iisus!
Sursa: www.florinlaiu.com
