Marele Sabat
Ca soarele-n amiază-a strălucit,
Sfidând blestemul, fața-I sângerată,
Când a strigat Iisus că s-a sfârșit
În biruință lupta încleștată.
În acea zi de vineri, ne-a creat
Din nou Christos, afară din grădină.
Prin moartea Lui de om, ne-a botezat
În veșnic sabatism și în lumină.
Mii de minuni a săvârșit pe față;
Și-n înviere-a dovedit că-i Domnul,
Sculându-Se chiar dis de dimineață,
Ca erei noastre să-i înalțe domul.
Dar dintre toate, marele miracol
E că Christos a acceptat să moară,
Și-n ziua-a șaptea, împlinindu-Și veacul,
S-a odihnit în moarte voluntară.
Că în mormânt a stat nu pentru El,
În marea, întreită sărbătoare,
Ci pentru noi, jertfit atunci ca Miel,
Prin care să găsim, crezând, salvare.
El a rămas în moarte tot sabatul,
Sfințindu-L ca un semn de mântuire,
Ca să-nvățăm s-o rupem cu păcatul
’Nainte de-a-nvia spre nemurire.
Fiind mort ca om, în groapa temporară,
Ca Dumnezeu, El susținea tot cerul;
Căci Dumnezeu nu poate-n veac să moară.
Iar în sabat, aici este misterul!
Și dacă ziua-a șaptea în Christos,
E prima zi întreagă-a mântuirii,
Să nu zici: „mâine!”, frate credincios,
Ci astăzi chiar, să dai răspuns Iubirii!
Sursa: www.florinlaiu.com
