Cum aș putea eu, păcătos din fire,
Ce port în sânge răul tot, perfid,
Să intru strălucind în nemurire,
Sau numai pentru ea să mă decid?
Cum aș putea eu, sclavul îndoielii,
Al temerii de moarte și-al mândriei,
Să ies din iadul unde zac rebelii,
Să cuceresc un rai și-o veșnicie?
Cum aș putea eu, egoist „selfsibil”,
Să scap de mine însumi ca de-o haină,
Să mă arunc deodată-n imposibil,
Sau, fără aripi, să mă-nalț spre taină?
Cum aș putea ca viața mea pătată
S-o schimb pe una candidă și pură?
Ce dar sau ce pedeapsă, câtă plată
Să dau, s-ajung o nouă creatură?
O, numai harul Lui mă dezrobește,
Salvarea mea e în dreptatea Lui.
Și, prins apoi în al iubirii clește,
La forja Sa, căci altă cale nu-i.
Deci las pretenții, las dreptatea mea,
Și las chiar viața! Ce s-aleg dintr-însa?
Căci m-a vrăjit Iisus cu vorba Sa;
El va fi chipul meu, eu numai pânza.
În curtea Sanctuarului, Calvarul,
Îmi e altar și monument de slavă.
Acolo Christ mi-a ispășit amarul,
Când a golit paharul cu otravă.
De-aceea zilnic vreau să mor cu Domnul,
Ca, liber să trăiesc, totuși nu „eu”!
Ci „El” în minte să-și înalțe tronul,
Să mă sfințească prin Cuvântul Său.
Sursa: www.florinlaiu.com
