Christos a înviat!
Domnul lacrimilor scurse a rămas în întuneric.
Prin a cerului ferestre, pulberi strălucesc feeric.
Noaptea tristă își deschide armonia ei de aur,
Unde luna-și odihnește liniștitul ei tezaur.
Printre ramuri în grădină nu mai sună nici un cânt,
Doar ființe nevăzute străjuiesc un nou mormânt.
Moartea rea pășește mândră că acolo-i sigilată
Sub o stâncă neclintită, jertfa ei cea mai curată.
Da, acolo odihnește în fâșii, îmbălsămat,
Cel ce-a dat la toate viață, fiul Celui Preaînalt.
Pentru ce-a lăsat El tronul cerurilor nesfârșite?
Pentru ce-a sorbit amarul astei inimi răzvrătite?
Ce minune! Dumnezeul ce-a-ntins soarele și luna,
A riscat să piardă-n luptă viața Sa pe totdeauna?
Pentru cine-a luat El crucea și-al Golgotei drum să suie?
Pentru cine s-a rugat El când era bătut în cuie?
Iată-i, stau în jurul crucii înarmați cu lănci și scuturi,
Sunt atât de cruzi la față că de frica lor te scuturi.
Ei păzesc acum pe Acela care-a fost ucis de ei,
Care-a fost străpuns în suflet de creștini și de evrei.
Ei păzesc acum porunca dată de guvernator,
Ce la rândul lui, de frică, o primise din Sobor.
Iar Soborul, sfatul țării, zeci de preoți mari și sfinți,
O primiseră din carne, moștenire din părinți.
Iată dar, cum toți ascultă ordinele lui Satan,
Chiar dacă jertfesc cu cinste Paștele odată-n an.
Iar Iisus Galileeanul zace în mormântul rece;
Dar și mort, fără putere, drept cel mai puternic trece,
Căci se tem de El atâția. Dacă nu de El, de cine?
Oare de cei unsprezece, mai fricoși decât oricine?
A trecut o strajă-n noapte… Încă una a trecut…
Zorii încă plini de vise dau întâiul lor salut.
În văzduh, oștiri de îngeri un trimis din cer așteaptă
Și-n această clipă sfântă nu se mai aude-o șoaptă.
Iată-l, vine ca un fulger, și mai repede, ca gândul!
Într-un alb veșmânt coboară pe pământ, cutremurându-l.
Unde sunt acum ostașii și-ale lor viteze săbii?
Chiar oștirile de demoni au zburat ca niște vrăbii.
Stânca sare ca o frunză smulsă de-ale toamnei salturi
Și se prăvălește-n zgomot fugărind ultimii martori.
Cu un tunet plin de viață, cu un glas puternic foarte,
Solul Majestății Sfinte cheamă pe Iisus din moarte.
Glasul lui pătrunde firea până-ntr-a țărânii pace
Și-un alt înger se coboară și din pânze Îl desface.
Iar Iisus, izvorul vieții, iese plin de biruință;
Chipul Lui nu mai arată nici un semn de suferință.
Dar în palmele-I rămas-au semnele purtării noastre.
Niciodată nu vor trece, vor sclipi ca niște astre.
Căci acolo e ascunsă a iubirii Lui comoară,
Și de-acolo primim totul, orice cânt sau primăvară.
Întinzând a Sale brațe către cerul infinit,
El vestește cu putere al mormântului sfârșit.
Precum soarele inundă în lumină fața firii,
Va rămâne-n toate, veșnic, marea jertfă a iubirii.
Lucrurile dintâi vor trece, orice rău va fi uitat,
Și în toate va rămâne doar Christos cel înviat!
Sursa: www.florinlaiu.com
