Cântare de piatră
Oricâte săbii negre îmi vor străpunge duhul
Și dacă totdeauna va fi umbrit văzduhul,
De n-aș vedea cu ochii prin fumul de pelin
Și mi-aș mânca pezmetul cu lacrimi și venin,
De m-ar izbi în suflet blesteme și defaimă
Și inima s-ar face un munte alb de spaimă,
Dac-aș striga într-una și Tu nu mi-ai răspunde
Și tot mai mult în nouri și-n ghețuri Te-ai ascunde,
Dacă-aș rămâne singur – să nu m-asculți ce-Å¢i spun –
Și m-ai zdrobi cu totul pân-aș cădea nebun,
Și dacă gândul cărnii s-ar răscula-mpotrivă-Å¢i
Ca să se-ntoarcă-n mine cu patimă de crivăț,
Tot aș găsi motive să nu Te părăsesc,
Să nu arunc nădejdea prin care azi trăiesc.
Mai bine o celulă de neagră pușcărie
Decât să pierd vreodată nădejdea-aceasta vie!
Ca Urie Hetitul, ce nu putea pleca,
N-am să mă mișc, Stăpâne, de-aici din poarta Ta.
Căci simt aproape lațul și hoardele de iad
Se năpustesc asupră-mi, cu chiot, ca să cad.
Și n-am în mine prieteni și nu sunt nici afară
Din cei ce pot să-mi poarte penibila povară.
Voi stărui la poartă pân-oi ajunge altul,
Ca iarba ce străpunge cu firul ei asfaltul.
Cu-atât mă țin mai tare, cu cât știu că nu pot
Și-aștept doar de la Tine speranțele și tot…
Nu te-ntrista de cântul acesta ca de piatră,
Ci vindecă-mi Tu pieptul și fruntea idolatră.
Sursa: www.florinlaiu.com
