A doua rugăciune
Stăpâne, Domn al Slavei, Atotputernic Tată,
Tu ce trimiți spre stele lumina Ta curată,
Și cu puterea-Å¢i mare, menții oștirea lor,
În fața Ta cu frică îmi plec al meu picior !
Eu nu Te-aș înțelege de mi-ai vorbi prin tunet,
Căci doar m-ar umple groaza la-l vocii Tale sunte,
Dar, iată, că acuma, așa cum sunt – țărână –
Eu înțeleg că-n toate e veșnica Ta mână.
Da, Te aud mai bine când îmi vorbești în șoapte,
Când ziua se preface încet-încet în noapte,
Când printre ramuri, luna, cu chipul ei de jar,
Aprinde cu o rază al crângului hotar,
Când se întorc păstorii cu turmele în văi,
Cu urmele-nserării pe fețe, în văpăi,
Când crinii din grădină parfumul și-l înalță,
Ca semn că-n cupa albă ai pus un foc de viață,
Când din adânc de neguri se-arată constelații
Ca niște diamante prin nesfârșite spații,
Când în abis scânteie mărețul Orion
Și alte mii de pulberi, atom lângă atom,
Sau când adoarme lacul sub insule de nufăr…
Oricât aș fi de vesel, sau întristat și sufăr,
Și de se-abate-n suflet neliniștea vreodată,
În liniștea naturii văd numele Tău, Tată !
Sursa: www.florinlaiu.com
