Rugaciunea profetului Habacuc
(Cuprinde Hab. 3, 1-19.)
Cand am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am ingrozit!
Insufleteste-Ti lucrarea in cursul anilor, nemaiauzit!
Doamne! Fa-Te cunoscut in trecerea anilor, pe cale,
Dar o, in mania Ta, adu-Ti aminte de indurarile Tale!
Dumnezeul nostru, tare si puternic, vine din Teman,
Si cel Sfant, cel Desavarsit, vine din muntele Paran…
Maretia Lui acopere cerurile in glorie si-n stralucire,
Si slava Lui umple in bunatate, pamantul de marire!
Stralucirea Lui, este ca si lumina soarelui la amiaza,
Din mana Lui pornesc raze care tasnind scanteiaza,
Si acolo este ascunsa taria Lui, prin taria cuvantului;
Si inaintea Lui merge ciuma, si molima pe urmele Lui.
Se opreste, si masoara pamantul cu ochiul veghetor,
Priveste, si El face popoarele, sa tremure fulgerator,
Muntii cei vesnici se sfarama, la glasul Sau tunator,
Dealurile cele vechi se pleaca, darmandu-se, uluitor.
El umbla pe carari vesnice, carari alese din vesnicii!
Vad corturile Etiopiei, pline de groaza si toate pustii,
Si se cutremura colibele intarite din tara Madianului,
S-a maniat oare Domnul pe rauri, comform planului?
Impotriva raurilor, se aprinde mania Ta, nimicitoare?
Sau impotriva marii, se varsa urgia Ta fara incetare,
De ai incalecat pe caii Tai, si Te-ai pregatit de lupta,
Si Te-ai urcat in carul sfant de biruinta neintrerupta?
Arcul Tau este desvelit si toiegele de disciplina tare,
Sunt legate prin juramant ca sa-si fac-a lor lucrare!
Blestemele sunt sagetile aprinse ale Cuvantului Tau!
Tu despici pamantul, ca sa faci drum raurilor in hau!
La vederea Ta se cutremura muntii si-ale lor temelii!
Se napustesc rauri de apa aducand torentele lor vii,
Adancul isi ridica glasul, si valurile isi inalta mai sus,
Soarele si luna se opresc in locuinta lor, ca la apus,
De lumina sagetilor Tale, care pornesc in razbunare,
De stralucirea sulitei Tale care luceste cu-nflacarare!
Tu cutreeri pamantul in urgia Ta, zdrobind neamurile,
Dar izbavesti pe poporul Tau si-i pregatesti flamurile!
O, Tu izbavesti prin puterea tariei Tale pe unsul Tau,
Sfarami pana si acoperisul deasupra casei celui rau,
O nimicesti din temelii, pana-n varful asezamantului,
Si-i strapungi cu sagetile Tale, capul capeteniilor lui,
Care se napustesc peste mine ca o furtuna-n vijelie,
Ca sa ma puna pe fuga, scotand strigate de bucurie,
Ca si cum, l-ar fi mancat, in ascuns, pe cel neorocit!
Dar Tu mergi pe mare, pe spuma apelor marii, linistit.
Cand am auzit acest lucru, mi s-a cutremurat trupul,
La vestea aceasta mi se infioara buzele si tot capul,
Imi intra putrezirea-n oase, si imi tremura genunchii,
Cum as putea astepta cand ma doare tare rarunchii?
Cum as putea oare astepta in tacere ziua necazului,
Ziua cand asupritorul, va porni impotriva poporului?
Caci chiar daca smochinul nu va-nverzi si nici-nflori
Si vita nu va aduce niciun rod, acelui ce-o va ingriji,
Si rodul maslinului va lipsi peste tot, cu desavarsire,
Si campiile nu-si vor da hrana lor, pentru intretinere,
Si oile vor pieri din staule, ne mai avand de mancare
Si nu vor mai fi cirezi-n grajduri, in zi de stramtorare,
O, eu tot ma voi bucura in Domnul; tot ma voi bucura
In Dumnezeul mantuirii mele, si prin cantari Ii voi ura:
Domnul, El este taria mea! Domnul imi face picioarele
Ca ale cerbilor, si ma face sa urc pe inaltimele mele!
Flavius Laurian Duverna
11 Martie, 2008
