Pamantule, de-atatea mii de ani
Tu-adapostesti aici fara-ncetare,
Omul, faptura care-a fost creata
De Domnu,-n marea Lui lucrare!
Din lutul tau, proaspat si reavan
Un chip, in fata Sa, s-a infatisat;
Statea fara de viata dar sufland,
Suflarea Sa, viata chipului a dat.
Desavarsit in intregime ca fiinta
Dupa al Sau Chip si-asemanare,
Omul creat a fost testat la proba
A se supune in stricta ascultare.
Si, pamantule, a trebuit din nou
Din cauza neascultarii si caderii,
Sa iti primesti iarasi in sanul tau
Pe omul, in lutul negru al tacerii!
Si-astfel, primesti, de mii de ani
Si-ncorporezi in tine mii de vieti,
Panʼ va veni, ziua aceea sfanta
A invierii, si mult doritei dimineti.
Si-atunci, pamantule vei arunca
Din sanul tau ca apa din izvoare,
Pe toti cei dragi si scumpi ai mei
Sa-i-ntalnesc in bucuria-mi mare.
Sa-i strang la san caci niciodata
Nu va mai fi in veci o despartire!
Dupa-ntalnirea scumpa a-nvierii,
Pe plaiul tau va fi eterna fericire!
In simfonii, ce-or spune biruinta
A Domnului Isus peste mormant,
Vom arata recunostinta-n lauda
Caci viata avem, in sange sfant!
Si-atunci, o, pamantule strabun,
Ne-om regasi in dulcea armonie
A infratirii, fara ura de mormant,
In viata ce-om trai-o in vesnicie!
Flavius Laurian Duverna
28 Aprile, 2008.
