Cetatea Sfanta
Cetatea sfanta, al carei mester si ziditor e Dumnezeu,
Cetatea, cu temelii si strazi de aur, Ierusalimul ceresc,
Este cetatea, vazuta de-Avraam si alti profeti mereu,
Este cetatea, pe care cei salvati o doresc si o iubesc .
Capitala a imparatiei, denumita mireasa, sotia Mielului,
Metropola a noului pamant in vesnicie, Noul Ierusalim,
Este coroana cea de slava in mana sfanta a Domnului,
Este acea diadema regala, in fata Dumnezeului sublim .
Lumina ei va fi aceea, a unei pietre pretioase de iaspis
Stralucitoare si curata, si stravezie, cum este cristalul,
Si multe neamuri, vor umbla-n lumina ei de nedescris ;
Regii pamantului, vor aduce slava, onorandu-i pragul .
In cetatea sfanta, noaptea va inceta, si ea nu va mai fi,
Nimeni nu va mai avea nevoie, nu va mai dori odihna,
Caci nu va fi o truda in a face voia Lui si-a-L preamari,
Si in racoarea diminetii, vom trai mereu aceeasi tihna .
Dimineata cea eterna, astfel, nu se mai indeparteaza,
Si lumina soarelui aici, va fi-nlocuita cu-o lumina clara,
Ce va intrece mult, stralucirea soarelui in zi de-amiaza
Si, nu va fi deloc suparatoare, in vesnica ei primavara .
Slava Tatalui si slava Mielului va inunda sfanta cetate
C-o lumina care nu descreste, ci va fi intensa, intruna,
Si in slava fara soare,-a unei zile stralucite, minunate,
Vor umbla acei rascumparati, in dragoste intotdeauna .
Flavius Laurian Duverna
