CÂND SUFLETU-MI SENIN
Când sufletu-mi senin spre ceruri suie-n zbor
Mereu mai sus spre magicele stele
Simt tălpile de glie că-s prinse și mă dor
Și-atunci m-ascund în lacrimile mele
De dincolo aud cântări ce-mi plac
Și-aș vrea s-ajung acolo-ntr-o clipită
Păcatu-n cale însă se răzvrătește, tac
Și-n cumpănă stă inima rănită
Să trec prin val de ce mi-e oare teamă?
Din valuri înspumate de ce nu-mi fac plutiri
Ci plâng pe mal? De dincolo mă cheamă
Liman de Canaan prin limpeziri
Un strigăt Doamne, strigăt de lumină
Îmi caut în supreme sfâșieri
Mai este viață chiar în a mea ruină
În ce-a rămas, mai sunt, mai sunt puteri
Pe țărmul veșniciei du-mă, Doamne
Oprește apa, sfarmă-mi stânci, fă-mi cale
Când totu-n jur se stinge… să înțeleg minune
Că izbăvirea mea e-n meritele Tale.
Benone Burtescu, Poezii, pag. 28
Material preluat de la www.intercer.net
