CUPRINS:
1.    Deschidere nr. 2
2.    Rugăciune
3.    Introducere
4.    COR 145 FL
5.    Poezie: Recunoștința
6.    COR: Către Tine Doamne
7.    Cugetări despre recunoștință
8.    COR
9.    Poezie: Recunoștința
10.    Istorioară
11.    COR
12.    Poezie: Șase pui și-o biată mamă
13.    CUVÂNTARE
14.    COR
15.    Poezie: Recunoștința
16.    Închidere 294
17.    Rugăciune
18.    COR
19.    Postludiu – ieșire

Necesitatea de a fi recunoscători ne cam turbură recunoștința. Răpește oarecum recunoștinței bucuria, Suntem înclinați să devenim susceptibili față de cei ce ne obligă să le fim recunoscători, prin faptul că întrebuințează în avantajul lor starea de constrângere în care ne aflăm.

Firea oamenilor este astfel încât, dacă binele le vine din partea aceluia de la care se așteptau să primească numai rău, devotamentul lor față de binefăcători este mai mare decât altfel. Recunoștința este desigur o datorie pe care trebuie să ți-o faci, dar nu un drept ce se poate pretinde în urma unei faceri de bine. Datoria noastră e în raport cu intenția binefăcătorului. Trebuie să avem în vedere nu valoarea darului ci din ce intenție pornește.

Prima cauză pentru care cineva este nerecunoscător, este că nu poate fi destul de recunoscător. Recunoștința fiind sentimentul avantajelor pe care le dorești. Recunoștința este foarte ușurătoare pentru suflet numai atunci când se naște de la sine ca un parfum involuntar al conștiinței libere.

Dacă virtuțile sufletești formează temelia caracterului, atunci recunoștința este unul din rodul acestora; însă floarea ei gingașă nu se întâlnește acolo unde locuiește egoismul, îngâmfarea și ambiția deșartă. Cu toate că recunoștința este o floare pe cât de frumoasă pe atât de rară, ne stă în putință să o facem să fie bucuria și mulțumirea în inimile noastre, să facem să se vadă că știm s-o prețuim. În programul nostru de astăzi vom putea urmări tocmai acest subiect de care avem atâta nevoie.
„Pacea lui Hristos la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup să stăpânească în inimile voastre și… fiți, RECUNOSCĂ‚TORI!” Coloseni 3,15

RECUNOȘTINÅ¢A
Astăzi cu recunoștință,
Vin o scump Mântuitor,
Și făgăduiesc în rugă
C-am să-Å¢i fiu ascultător!

Tu prin mila Ta ce-a mare,
Ce cuprinde-acest pământ,
Ai vărsat sânge pe cruce
Sânge, prețios și sfânt.

Doamne drept recunoștință,
La picioare-Å¢i cad zdrobit,
Tu mă-nvață-a vieții cale,
De-orice rău să fiu păzit.

Ajutor să-mi dai în viață,
Ca oriunde și oricând,
Să păzesc Legea Divină,
Prin purtare și cuvânt.

Și astfel ajută-mi Doamne,
Ca recunoștința mea,
S-o arăt trăind într-una,
După-nvățătura Ta!
(După sfântă voia Ta!)

1.    Recunoștința este sentimentul de mulțumire pe care-l manifestă cineva față de binefăcătorul său.

2.    Recunoștința nu se prescrie niciodată, dacă memoria este bună și inima curată – dreaptă.

3.    Oameni recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare; dau înapoi înzecit ceea ce au primit.

4.    Te superi pentru că sunt nerecunoscători? Întreabă-ți cugetul tău dacă toți cei care te-au îndatorat te-au găsit recunoscător.

5.    Recunoștința este memoria inimii.

6.    De câte ori găsesc un om sărac, recunoscător, mă gândesc, că dacă ar fi bogat ar fi și darnic.

7.    Nu este nici un mormânt așa de bine închis ca să nu intre în el blestemul, și nici destul de adânc până la care să nu coboare recunoștința.

8.    Nerecunoștința este un semn de slăbiciune. Niciodată n-am văzut oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători.

9.    Recunoștința este cea dintâi grijă a unui suflet ales.

10.    Recunoștința și respectul este semnul umanității și floarea moralității. Este dovada unei bune educații, și rodul a tot ce este sfânt, drept, bun, curat și nobil.
11.    Să nu lași să sălășluiască niciodată în inima ta nerecunoștința.

12.    Recunoștința nu numai că e o virtute, dar e mama tuturor virtuților; cel mai mare rău ce s-ar putea spune despre cineva este de al socoti ca fiind nerecunoscător.

13.    Disprețuiește nerecunoștința ca pe cel mai urât cusur al inimii!

14.    Sunt oameni care au inima simțitoare nu numai la binele ce  li se face ci și la ce li se voiește.

15.    Cel ce face un bine să-l uite, iar cel ce primește să-și amintească mereu de el.

16.    Cu cât faci bine celor nerecunoscători, cu atât îi faci ca să te urască; tot ce faci pentru ei va fi un prilej de trădare din partea lor.

17.    Nerecunoștința este răsplata în lume; deși aceasta s-ar admite numai între cei lipsiți de noblețe sufletească.

18.    E o datorie sfântă, ca acel care a primit un dar sau o binecuvântare, să fie recunoscător…

RECUNOȘTINÅ¢A

Fiul meu! Cuvântul vieții
Ne învață și ne spune,
Ca din anii tinereții
Să sporim în cele bune.

Părul alb este povața,
Să-l cinstești cum se cuvine,
Să te scoli smerit în fața
Celor mai bătrâni ca tine.

Te gândește că povara
Anilor de pribegie,
A făcut ca să dispară
Orice vis de bucurie.

Viitorul lor e-n noapte
Fără multă îndurare
Doar a tale blânde șoapte,
Fi-vor raze pe cărare.

Și pe ei din omenire,
Nici-un bun nu-i mai așteaptă,
Singura lor mulțumire
E recunoștința dreaptă…

De aceea ți se cere
Ca-n adâncă umilință,
Să le dai spre mângâiere:
Cinste și recunoștință!

                P.V. Cazan

Pe când Agripa – … înainte de a fi proclamat rege,- … fu târât în temniță de către soldații pretoriului, în timpul împăratului Tiberiu, fiind topit de sete din cauza arșiței soarelui, văzu pe un sclav a lui Gaius Caligula, cu numele de Taumasius, transportând un ulcior cu apă. Agripa îl imploră pentru o înghițitură de apă și sclavul i-o oferi cu bunătate.

Mai târziu, – după ce Agripa deveni rege, își aduse atât de viu aminte de această binefacere, încât chemă imediat pe Taumasius și dându-i libertatea, îl numi administratorul averilor sale.După aceea fiind pe patul de moarte, Agripa recomandă copiilor săi, să-l păstreze mai departe în postul său.

Sub copiii regelui fostul sclav Taumasius, era bătrân dar ei îl iubiră și îl stimară până la sfârșitul zilelor sale.
Agripa a fost recunoscător pentru facerea de bine a lui Taumasius și l-a răsplătit.
"Domnul Isus zice: „Și oricine va da de băut numai un pahar de apă rece, unuia dintre acești micuți în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata”. Matei 10,42. Marele împărat îi va fi recunoscător și-l va răsplăti.

Un prinț vizită odată o pușcărie și întrebă pe fiecare pușcăriaș cu ce a greșit. Fiecare grăia că e nevinovat și că stă pe nedrept în închisoare. Numai unul dintre ei zice a că trebuia să i se de-a o pedeapsă mai mare pentru ce făcuse. Atunci prințul zise mai marelui închisorii: "Locul acestui om vinovat nu poate fi între acești oameni de treabă, el trebuie să plece de aici", și dete poruncă să fie scos din închisoare.
Așa face și Dumnezeu cu noi: El lasă în păcat cei ce nu vor să-și recunoască greșelile și iartă pe cei ce-și recunosc păcatul și se căiesc. Ei sunt recunoscători pentru marele bine și jertfa adusă pentru ei pe Calvar.

ȘASE PUI ȘI-O BIATĂ‚ MAMĂ‚

Mai de mult o rândunică, avea-n cuibu-i șase pui,
Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal și văi
Hrană pentru puii săi.
Și-n iubirea-i … nu odată,
S-a culcat ea, nemâncată.
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nici-când
Dintre pui s-adoarmă unul, ars de sete s-au flămând…
Nici n-a fost mai mândră mama decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii, se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, mi-l-a-nvățat să zboare
Dar când toți puteau să plece, încotro vroiau sub slavă
Rândunica istovită a căzut în cuib bolnavă…!
Și cu ochii plini de lacrimi, țință-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
– Dragii mamii eu de-aseară, simt în inimă un cui…
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor..
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii se cuvine ,
Mari cum v-a crescut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre pui-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceți zilnic numai câte-un bob,
Ale voastre șase boabe, milostive, mă vor ține,
Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăși bine
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-au adus vreo șase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, beți de-ai slăvilor înalt.
Fiecare-având nădejde, că-i aduce celălalt,
N-a mai dus nici-unul bobul, și uitat-a mucenică,
A murit atunci de foame, ce-a mai sfântă rândunică
Și-a rămas de-atunci povestea, tristă ne-luată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește, șase opt sau zece pui,
Însă zece pui adesea, nu pot toți hrăni o mamă

Vasile Militaru

RECUNOȘTINÅ¢A

Tu ce arunci sămânța milei,
voios cu mâinile-amândouă,
Și-aprinzi scântei de bucurie
în snopul genelor de rouă,
Ce ca un soare dimineața,
Redai sdrobirului viața;
Și-onvălui în lumină nouă:
S-arunci în veci sămânța milei,
voios cu mâinile-amândouă.

Pe unde treci se-nseninează,
și cerul cui-i-e viața-nfrântă,
Și norii pier, și vața gustă,
căldura soarelui ce-a sfântă;
Și-n locul crivățului rece,
Zefir plăcut prin suflet trece;
Și-un imn ales, înalt îți cântă:
"Să lași pustiu de nori întruna,
și cerul cui e viața-nfrântă."

Pe stânci își sapă fapta-nfală,
și-o buciumă în slăvi albastre,
Cei ce trăiesc o clipă numai,
cum trec și pier mulțimi de astre,
Dar tu cuminte-ntre cei vii,
Pe pietre reci să nu te scrii;
Căci te-om purta-o floare-n glastre,
De-alungul veșniciei vremii,
‘n-adâncul sufletelor noastre.

Sursa: www.intercer.net