Neacceptare
Hmm, e greu,
Parka doar il rostim acest cuvant si cade greu.
Nimic nu e mai trist pe lume decat neacceptarea
Propriei tale finite.
E dureros, sa fi mereu singur, chiar si atunci cand
Sute in jurul tau te incnjoara;
Sa fi doar tu si sufletu-ti sarmanu sorbind durerea,
Ce atat de des i-o daruiesti.
De cand n-a mai simtit iubirea, fericirea,
Ce atat de rar tu i-o oferi.
E singur parka si el, in ciuda fericii
Ce parka au luato altii de la El.
E trist sa nu-ti doresti sa mai zambesti,sa razi,
Cum parka numai cand erai copil stiai,
Da, pe vremea cand tu te acceptai,
Ba chiar te laudai.
Acum cand nu a mai ramas nimik,
Din zambetul acela de copil,
Din sufletu-ti acela innocent si fericit,
Ce azi nu-l mai accepti,
Invata doar sa daruiesti.
Incearca doar si vezi,
Invata sa te accepti, si accepta lumea.
Alunga orice gand ce-ncearca sa doboare,
In viata ta sa intre nu-l lasa.
Simte adierea calda a fericirii,
A acceptarii,
Far’ de care in veci nu poti inainta!
Aneta Moldovan
