INTALNIREA
Hoinaream pe strazile vietii fara sa stiu prea bine de unde vin, cine sunt si… mai ales incotro ma indrept. Stiam doar ca sunt tanara si libera. Ca puteam sa-mi aleg din viata orice lucru as fi vrut. Desigur stiam si ca unele sunt foarte scumpe si daca as fi vrut sa le am trebuia sa platesc. Aveam in spate un bagaj cu diverse lucruri ce puteau fi date la schimb, nu-mi faceam probleme.
Imi placea si ca nu eram singura, erau multi oameni in jurul meu. Mi se parea ca au acelasi sentimente cu ale mele. Ma simteam bine. Ma bucuram de orice vedeam si reuseam chiar sa dobandesc anumite lucruri pe care le doream, bineinteles platind. Zilele treceau, noptile nu uitau nici ele sa se topeasca in rasarituri de soare superbe. Si asa treceau anii si dintr-o data am simtit in spate o greutate pe care.. parca o sesizasem la un moment dat, dar.. acum chiar ma deranja. M-am oprit din hoinareala mea si m-am uitat in bagaj. Eram uimita…acolo nu se aflau lucrurile mele…nu-mi apartinea nimic din ce vedeam. Cum ajunsesera acolo? Poate le-a pus cineva, cand nu eram atenta… dar … ale cui erau? Chiar nu stiam ce cauta acolo un munte de mandrie, destul egoism, intr-un colt al rucsacului, ghemuit statea un bulgare de manie, ceva neintelegeri (nevinovate, mi se pareau mie, la prima vedere!), pitita, parca pentru a nu o vedea cineva, am descoperit si o gramajoara cu invidie, mici rautati care incercau sa se ascunda in buzunare (mici le credeam eu, dar cine stie cat rau facusera!), cateva certuri ..(oh!…faceau atata galagie!!!) si …ma rog… alte cateva lucruri asemanatoare cu acestea. Nu, cu siguranta nu-mi apartineau… eu nu pornisem la drum cu asa ceva… si… ma deranjau cumplit… Trebuia sa scap de ele in vreun fel, dar cum?
Ma uitam in jurul meu…. toti ceilalti aveau bagaje mai mari sau mai mici… Cine-ar fi fost dispus sa-mi care mie bagajul? Fiecare era pe cont propriu… M-am asezat sa ma gandesc la o solutie… Si totusi… privindu-le cu atentie, mi se pareau cunoscute, le mai vazusem undeva, dar …unde? Da, da… le stiam…eram sigura… Stai! Imi aduceam aminte… eu le asezasem acolo, dar nu chiar la inceputul calatoriei mele, ci pe parcurs… chiar foarte curand pusesem in bagaj ceva manie…dar…de ce uitasem? Sau … nu uitasem? Incet, incet intelegeam…. ma obisnuisem sa le depozitez acolo cu atata seninatate, incat devenise un automatism…erau ale mele, imi apartineau…. ma obisnuisem atat de mult cu ele… Nu stiam ce sa fac. Imi venea sa plang….erau grele, as fi vrut sa merg mai departe, dar ma copleseau….
Imi era ciuda ca, fara sa-mi dau seama, ajunsesem acolo din vina mea…Trebuia sa fiu mai atenta la ceea ce „adunam”, trebuia sa fiu mai selectiva, nu sa „colectionez” chiar tot ce vedeam…Oh, de-as fi avut sansa sa ma aflu din nou la inceputul drumului, sa intorc timpul inapoi, as fi stiut pe ce sa pun pret!!! Dar, oare …as fi stiut???
Lacrimi sarate mi se rostogoleau pe obraji. Ochii mi se incetosau si gandurile se amestecau cu amintiri. Sufletul mi-era zdruncinat si nu-mi gaseam locul. Ca printr-o perdea vedeam multimea care trecea nepasatoare pe langa mine….Nimeni nu se oprea sa ma intrebe ceva…Era normal, toti aveau probleme… Si cand credeam ca voi ramane acolo, singura si impovarata, am auzit un glas care m-a intrebat:
„Ce faci tu, aici?”
Am cazut in genunchi si nu-mi puteam ridica ochii. Simteam ca totul in jur a disparut, ca nu sunt decat eu si Cel ce-mi vorbea.
„Doamne, sunt in necaz, ajuta-ma!”
Domnul meu, caci El era Cel care imi venise in ajutor, mi-a zis, plin de dragoste: „Nu te teme, caci Eu sunt cu tine: nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor.”
Mi-a intins mana si m-a ridicat, apoi m-a imbratisat si mi-a sters lacrimile cu poala hainei Lui. Cu coada ochiului am observat ca in palme avea niste semne ciudate. Nu L-am intrebat nimic, inca mi-era rusine sa-mi ridic privirea. Cu multa rabdare a ascultat povestea vietii mele, I-am spus despre drumul pe care incepusem sa merg, despre faptul ca sunt sigura ca am gresit acest drum si despre povara care ma apasa atat de greu…
Aveam atata liniste si pace in suflet de cand El era langa mine! Aveam un sentiment ciudat, cum nu mi se mai intamplase… ma simteam …da, ma simteam in siguranta! Dar chiar in acel moment mi-a venit un gind: ”Si cand El va pleca de langa tine, ce-ai sa faci? Din nou singura si cu toate acele lucruri in spate…” Si-atunci am strigat cat am putut de tare:”Doamne, scapa-ma!”
Am deschis ochii… si….era langa mine.. facea ordine in bagajul meu…Luase toate acele lucruri grele (si rele; si probabil ca le va inapoia celui caruia ii apartineau cu adevarat) si mi-a zis :”Vino dupa Mine!”
M-am ridicat imediat si mi-am luat bagajul. Desi El il golise, parea voluminos…L-am cantarit in mana… incredibil de usor si… totusi ceva era in bagaj… Curioasa, l-am desfacut si m-am uitat… Nu mi-a venit sa cred: era atata dragoste acolo, incat mi-ar fi fost de-ajuns pentru intreaga viata…
Bucuria intalnirii cu Dumnezeu mi-a inundat inima…De-a lungul calatoriei mele auzisem despre El si despre faptul ca a murit pentru mine. Undeva, in adancul sufletului imi doream sa-L intalnesc intr-o zi. Dar anii treceau si-mi pierdusem speranta. Ceea ce nu stiam era ca si El ma cauta si ca, spre deosebire de mine, nu renunta asa usor: m-a cautat pana m-a gasit.
A trecut ceva timp de-atunci. Intalnirea cu Domnul meu e una dintre amintirile mele cele mai dragi. O am acolo in bagaj. Da, bagajul acela…inca il mai am. M-am tot gandit de ce Domnul mi-a pus acolo dragoste, de ce nu mi-a dat altceva. El, Stapanul a tot si a toate ar fi putut sa-mi dea orice. Dar de ce dragoste? Am inteles pana la urma: „Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” Domnul mi-a dat dragoste pentru ca asta imi lipsea, dragostea. El ma cunostea si stia totul despre mine, mai inainte de a-I povesti eu. Stia ca as fi vrut sa o iau de la capat si, fara sa-mi reproseze ceva, mi-a dat sansa unui nou inceput… E uimitor cum ti se schimba viata cand alegi sa mergi alaturi de El….!!!
Desi nu mai sunt atat de tanara, stiu de unde vin, cine sunt si…mai ales incotro ma indrept. Si mai stiu ca abia acum, cand cunosc Adevarul, pot sa spun ca sunt intr-adevar libera…
Uneori Dumnezeu ingaduie sa mergem prin intuneric, tocmai pentru a ne da seama ca El e Lumina. Daca si tu ai o povara care te copleseste, nu intarzia, striga-L pe Cel care a promis: ”Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna.”
Dana Matei
