Provocarea noastra cea de toate zilele

La semnalul urmator va fi ora douazeci si trei, cincizeci si noua de minute, 50 secunde… bip! Si apoi urmeaza… maine. Am auzit de atatea ori mesajul robotului care ne spune cea mai sigura ora din tara. Nu ai cu cine sa te certi, sa negociezi. E robot si gata. Spune ce stie. Nu-i pasa de nimeni, nu asculta de nimeni. Toti se iau dupa el. Il poti ignora, dar nu contrazice.
Analistii problemelor lumii au stabilit un ceas al planetei, un orogoliu care "bate… soarta jumatate". El spune orientativ, anticipativ, cam cat ar mai putea indura cocoasa Pamantului. Cand si cand, il ajusteaza in functie de noile inventii, bune sau rele, de catastrofe, de conflicte, intr-un cuvant de perspective. In pragul unui razboi sau al unei crize timpul este avansat apropiindu-se de ceasul al doisprezecelea; in zorii unei noi descoperiri medicale sau a vreunei alte resurse benefice pentru omenire, este dat inpoi cu un numar relativ de ore sau minute.
Daca intrebam pe un crestin cat este ceasul ne va spune ca este tarziu. Sotia marelui evanghelist american Billy Graham spunea ca, daca Dumnezeu mai intarzie, va trebui sa-si ceara scuze de la Sodoma si Gomora. Intelegem, deci starea lumii noastre! Pe de alta parte crestinismul este, dupa cum scria Octivian Paler in editorialul "Christos contra Allah" (cu ocazia razboiului din Iraq), "o religie obosita". Oare mai poate?
La semnalul urmator va fi ora… Exista si pentru crestini un al doisprezecelea ceas. Este cel care pune punct implinirii ultimului semn al timpului. Marea provocare, ultima, marea trimitere (care a ajuns sa fie marea omitere) se regaseste in cuvintele Domnului: "Evanghelia aceasta a imparatiei va fi propovaduita in toata lumea." Sfarsitul nu va veni decat atunci cand fiecare suflet de pe planeta va fi luat o hotarare; nu cu privire la crestinism, sau la ce biserica va merge, ci cu privire la ascultarea de Dumnezeu. Tu ai luat?
Traim un paradox, exprimandu-ne in oximoroni: pe de-o parte spunem ca lumea e coapta, e gata de sfarsit, nu are cum sa mai tina un numar de x ani; iar pe de alta parte simtim ca acest ultim semn al timpului, vesitrea Evangheliei, e departe de o implinire satisfacatoare. Si atunci dupa ce ne reglam ceasul? Dupa starea lumii e clar ca si maine poate incepe totul. Oare (n)-o fi inceput deja de ieri? Dupa sta(gna)rea crestinilor e la fel de clar ca Domnul mai poate intarzia 2000 de ani.
Cine pe cine conditioneaza? Starea lumii determina amoritrea crestinilor? Sau necredinta crestinilor determina decaderea lumii?
In orice tara crestina puscariile sunt pline nu de atei, ci de oameni botezati si cununati in biserica lui Hristos. In orice tara crestina comericiantii inseala si politicienii mint. Si nu sunt deloc atei. Daca se filmeaza stiu sa faca cruci sau sa vorbeasca de bine religia.
Lumii, macar, nu ai ce sa-i ceri. Dar crestinilor li se cere totul. Li se cere ca macar in al 12-la ceas sa fie urmasii lui Hristos. Si doar El poate da ceasul inapoi, astfel incat sa mai putem lucra si spre celelalte miliarde de ratacitori in intuneric. De oameni care Il cauta pe Dumnezeu bajbaind, macar ca nu este departe de nici unul dintre ei.
Tu cat zici ca este ceasul? Sunt doua variante de actiune pentru a face un animal sa mearga mai departe. Fie ii dai bice la sange, storcand orice vlaga din el, fie ii dai mancare din care-si poate lua noi puteri. Daca religia mea si a ta este prea obosita, biciul o va misca inainte doar pana la… biciul urmator. Si poate fi ultimul. Alternativa este hrana Evangheliei. Nu pentru lume. Pentru tine. Este ultima provocare. Citeste si castigi! Te castigi!