Isus si revolverul
Gabi Nan
Atras de o scanteie solitara, ca o sclipire de demult, tremurand prin anii tulburi, am intrat candva in casa bunicului meu. Nu era prezent, trecuse demult pragul nesfarsitelor taceri, insa obiectele casei ii ramasesera cu grija asezate la locul lor: sculpturi, franturi de vise – ce-i trasasera meridianele vietii – presarate pe peretii vechi si umezi; vioara ce-i mangaiase tristetile, cioplita dintr-un lemn crescut in rai, dupa cum il auzisem povestind demult; un scrin de aur batut, tezaurul pentru care lucrase cinczeci de ani truditi; toate mi-apareau ca poza unui caracter in alb si negru. Prin geamul zgariat de vestile atator ani, strabatea schilodita o raza de luna, facand sa sclipeasca un obiect curios.
Era un revolver. Arma cu care bunicul ajunsese vestit. Era unicul lucru ce mi l-am insusit din acea casa. I-am sters rugina anilor, l-am recompus din piese artistic lucrate si-am facut din el o arma de temut, de care niciodata nu ma desparteam. I-am batut in manerul de argint, imprimandu-i un chip – chipul meu. Parea un obiect de arta ce inspira bun gust si bogatie, dar neasteptate si dureroase erau loviturile lui.
Intr-o dupa amiaza pe cand soarele isi strangea despletitele-i raze de peste fatza lacului framantat, urcam un deal, atras de multimea ce alerga sa asculte un fel de filozof al timpului. Soarele in apus parea ca aseaza o bolta de aur peste ei si natura toata picotea intr-o placuta nemiscare. Departe doar se auzeau tanguirile usoare al lacului, ca muzica unui suflet tulbure in cautarea linistei.
M-am apropiat. Filozoful e imbracat simplu, cu fatza clara si glasul lui curge placut ca sunetul unui flaut, cantat deasupra unei fantani de dor, impletindu-se cu parfumul crinilor. Am ramas surprins. Omul acesta, mi-am zis, pare sa aiba o arma la fel de buna ca a mea, numai ca nu o foloseste niciodata pentru a ataca. Ce straniu, sa ai o astfel de putere in vorbire si sa nu faci din ea o arma care sa-ti slaveasca numele! Fara aceasta arma eu n-as fi nimic! Pe cand gandeam eu astfel, incepu un fel de agitatie printre ascultatori la aparitia unor oameni ai legii. Acestia pun cateva intrebari filozofului nereusind a masca reaua intentie. Revoltat, incerc sa-i vin in ajutor, dar pentru prima data pistolul meu nu a luat foc. Predicatorul ramase singur si calm asa cum ramane albul crinului oricat s-ar stradui spumele noptii sa-l inece.
-Haide sa merge! imi zise, s-a facut deja noapte.
Coboram impreuna dealul cand ma intreba:
– Ce chip porti pe arma?
– Al meu, ii raspund fara ezitare. Iar revolverul e mostenire de la bunicul meu.
-N-ai vrea sa primesti si o alta mostenire? m-a intrebat privindu-ma interesat.
-Desigur, insa nu mai am pe nimeni, i-am raspuns crezand ca spusele sale sunt pentru a decora timpul. Dar el continua:
-Am o mare mostenire pe care ti-o pot lasa cu conditia ca arma ta sa poarte chipul meu!
Ce vrea sa spuna omul acesta despre moartea lui? gandesc fara a-i raspunde, e destul de tanar! O raza de luna sclipi pe fatza lui, strapungand apoi lacul nelinistit inca. Un abur de neliniste cald imi inunda sufletul. Cine poate fi? Mai multe saptamani l-am urmat pana ce l-am intalnit legat, lovit si torturat cu intrebari.
-Doamne, i-am strigat din multime, i-a revolverul meu!… Cand m-a privit am inteles ca sufletul lui era tot acolo unde il vazusem la inceput, in inima crinilor. Al meu insa plutea intr-o barca fara vasle pe fatza lacului tulburat de vantul noptii. I-au pus in spate o cruce si l-au batut cu ura. Dar in priviri nu-i puteau pune aceeasi ura. I-au pus spini pe frunte, insa in glas nu i-au putut pune.
-Doamne, cu ce te pot ajuta?
-Da-mi arma ta, imi zise si iti voi da in schimb o cruce!
Soldatii loveau in el dar el avea ceva sa le ofere. Un bici lovise si in constiinta mea curmandu-i un somn greu. Se facuse noapte adanca, dar eu zarii lumina dintai. L-au lasat singur pe dealul pustiu si negru chiar si ucenicii, dar aici se vor intoarce oridecateori le va fi sete de lumina. L-au uitat ascultatorii, dar el nu i-a uitat pe ei. Am plecat de la cruce dezarmat de tot ce fusesem eu. Fala mea nu mai e arma mea…
