Am iesit intr-o seara sa ma plimb cu mine insumi, printre alei de parc necunoscute de fiinte umane, neacoperite decat de un Duh care nu ma lasa in pace nici macar atunci cand vreau sa imi satisfac eul meu, ce troneaza pe Everestul lumii acesteia.
Am iesit, pentru ca nu mai suportam sa-mi vad lumea mea pretioasa invadata de cautari, sufocata de intrebari care asteapta raspuns.
Am iesit sa vad alte euri cum sunt si mi-am dat seama ca sunt pe insula pustie, un ratacit, care nu are de ales decat intre a sta singur, o vesnicie, sau doua si care nu are alta varianta decat de a cere ajutorul padurii, pentru a-si face o pluta cu care sa evadeze din mijlocul oceanului, ce sta sa inghita farama de insula ce-i sta in cale.
Am iesit sa ma caut, pentru ca ma pierdusem pe cai pe care nu mai umblasem pana atunci, pentru ca nu respectasem regulile trairii cu Tine, pentru ca alesesem singuratatea, decat invadarea insulei mele. Alesesem naufragiul in locul salvarii.
Acum Te caut! Nici nu stiu pe unde sa ma apuc, pentru ca am strabatut tot parcul, tot oceanul, toata fiinta mea si nu Te-am gasit! Nu Te-am gasit inca, pentru ca inainte de a porni la drum, trebuia sa Te astept pe Tine sa vii la mine sa ma inveti drumul! Nu Te-am gasit pentru ca atunci cand am auzit soneria, am iesit pe usa din spate de frica sa nu ma prinzi nepregatit pentru primirea unui musafir.
Acum Te caut! Stiu ca esti pe aproape, pentru ca mereu ai fost alaturi de mine, chiar si cand valurile celui rau voiau sa ma inghita pentru totdeauna. Stiu ca ma iubesti, pentru ca mereu cand am plecat de acasa m-ai asteptat sa ma intorc, plans si obosit.
Acum Te caut! Sau poate cel mai bine ar fi sa ma intorc acasa. Cred ca deja esti acolo! Ma astepti! Sosesc si eu! Primeste-ma, Doamne!
Cristian Manase
