"Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata, si omul s-a facut astfel un suflet viu." Geneza 2:7
Domnul Dumnezeu si-a coborat mainile acolo in tarana si a lucrat din ea un trup caruia i-a dat viata cu suflarea Sa. Asta a fost toata evolutia, pretul unor clipe de o insemnatate vesnica!
Dar, …oare de ce din tarana? Nu e tarana prea putin semnificativa ca tocmai ea sa fie aleasa pentru modelarea omului? Nu ar fi fost mai potrivita folosirea aurului sau a unor alte forme de materie mai nobile? Si apoi, gestul… gestul de a se pleca… nu ar fi fost mai potrivita pentru innobilarea regelui creatiunii o inaltare a mainilor catre nori poate, nu ar fi putut ei sa serveasca mai frumos la crearea celui ce avea sa stapaneasca? De ce sa-l ia de jos? De ce sa nu se gaseasca ceva mai demn de pozitia sa inaltata? Si totusi locul obarsiei noastre de care aici, pe pamant, ne despartim doar cat tine o viata de om, a ramas tarana…
Intre limitele acestei peregrinari temporare e minunea "suflarii Sale de viata". Aici e evolutia, pentru oricine mai cauta inca asa ceva, pentru ca nu poate fi imaginata o evolutie mai complexa si mai uimitoare decat aceasta – trecerea de la inert la viata, de la nefiinta la fiinta, si totul atat de rapid! Iata ce poate face atingerea divina!
Dragul meu, cand vei privi in jurul tau de astazi inainte si vei vedea tarana si aur la un loc, nu-ti lasa ochii furati de stralucire ci, mai degraba, atinge cu dragoste tarana, pentru ca gestul tau de aplecare catre cei de jos poate sa dea viata din nou…
