Daniel era un baiat bun. Totdeauna vruse sa faca ce e bine. De cand se stia, incercase sa-I slujeasca lui Dumnezeu. De ce sa i se intample tocmai lui asa ceva? De ce trebuia sa fie despartit de familie si de casa lui? De ce sa-I mai serveasca unui Dumnezeu care lasa sa I se intample asa niste necazuri? Probabil ca Satana l-a ispitit pe Daniel sa gandeasca in felul acesta, dupa ce a fost luat prizonier de armata babiloniana. Dar Daniel nu si-a schimbat parerea despre Dumnezeu. Chiar atunci cand a fost pus in situatia de a alege ce sa manance la masa imparatului (unde nu tot ce se servea era potrivit cu instructiunile pe care le daduse Dumnezeu poporului Sau) sau sa ramana flamand, Daniel „s-a hotarat in inima lui sa nu se spurce cu bucatele alese ale imparatului si cu vinul pe care il bea imparatul”. (Daniel 1,8)
Daniel s-a hotarat. Oricum, hotararea lui Daniel a fost ferma.
Sa citim acum 1 Corinteni 10,31: „Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu.”
Crezi ca a fost doar o incapatanare din partea lui Daniel cu privire la hrana de la masa imparatului sau era vorba de un principiu, de principiul acesta care a fost scris mai tarziu in 1 Corinteni 10,31? Exista ceva in intamplarea aceasta sau in
atitudinea lui Daniel care sa ne arate ca hotararea fusese luata pe baza credintei lui in Dumnezeu?
Ce zici, tu ai avea puterea sa ramai statornic cand este vorba sa faci ce cere Dumnezeu?
