În anul 1853, într-o dimineață de iunie, o trăsură se apropia de casa în care locuiau James și Ellen White. Ei angajaseră un om care să îi ducă la Vergennes, Michigan. Acum, omul îi aștepta afară. Doamna White ieși la ușă și îi zise:
– Vom avea nevoie de mâncare pe drum? Acum este ora opt; vom ajunge acolo înainte de ora prânzului?
– Avem de mers doar 24 de kilometri, răspunse omul. Dacă plecăm devreme, ar trebui să ajungem acolo înainte de masa de prânz.
Vizitiul îi ajută pe călători să urce și porniră la drum. La început, nu întâmpinară nicio dificultate. Desigur, drumurile nu erau asfaltate. Mergeau prin pădure, pe un drum bătătorit de alte trăsuri. Gropile mai mari fuseseră acoperite cu scânduri, iar vizitiul îi asigură pe cei doi că mai umblase pe drumul acela de câteva ori și că îl știa ca-n palmă. Nu existau indicatoare. Drumul lor se intersecta cu multe alte drumuri. Doamna White avea impresia că toate sunt la fel.
Mergeau și mergeau înainte. Soarele fierbinte al lunii iunie se ridică pe cer. În cele din urmă, James White îl întrebă pe vizitiu:
– Mai avem puțin, nu-i așa?
Omul își dădu pălăria pe ceafă, lăsând să i se vadă picăturile de transpirație de pe frunte și răspunse:
– Frate White, trebuie să recunosc că drumul ăsta nu mi se pare cunoscut. Probabil că am apucat pe un alt drum. Dar, nu vă speriați, vom străbate pădurea de-a curmezișul și vom ajunge la drumul nostru.
Prin urmare, și-au continuat călătoria prin pădure, printre trunchiuri de copaci căzuți, pe unde doamna White nu mai zărea nici urmă de drum. Îi era sete, însă toată apa se încălzise.
– Credeți că am putea să mulgem vreuna din vacile astea? îl întrebă ea pe vizitiu, arătând spre vacile care pășteau în apropiere.
Vizitiul opri trăsura, ieși, luă un vas și se apropie tiptil de una dintre vaci. Aceasta păru că înțelege intențiile lui și nu se lăsă să fie mulsă. Când se apropie de a doua și de a treia vacă, ele făcură la fel. În cele din urmă, doamna White îi zise omului:
– Nu-i nimic, voi merge mai departe fără să beau nimic.
După un timp, călătorii au zărit o mică poiană în mijlocul căreia se afla o cabană din lemn. S-au apropiat de cabană și au coborât din trăsură. Le ieși în întâmpinare o femeie care le ură bun venit. Era limpede că nu venea prea multă lume în vizită la ea. Așeză masa și le dădu să bea, iar în timp ce mâncau, discutau. După ce a aflat că mergeau la Vergennes, ca să țină niște întruniri, femeia îi întrebă:
– Ați dori să țineți o întrunire și aici la noi? Chiar dacă vi se pare că nu sunt mulți oameni, dacă ați veni să predicați la școala noastră, ați fi surprinși cât de mulți ar veni. Avem nevoie de voi! Spiritiștii sunt foarte activi aici. Am fost la câteva dintre întrunirile lor și mi-e frică de ei. Vă rog să veniți să ne predicați.
Continuă să îi roage cu sinceritate și apoi izbucni în lacrimi.
Soții White încercară să o liniștească. Doamna White se gândea la toate întrunirile pe care le aveau și cât de urgente erau. Nu puteau să îi promită că vor veni în viitorul apropiat, îi explică ea femeii.
– Uite ce vom face, îi zise ea. Îți lăsăm una dintre cărțile mele și câteva ziare.
Femeia își șterse lacrimile, luă cartea și ziarele și le zise cum să găsească drumul spre Vergennes. Apoi se despărțiră, cu speranța că se vor revedea curând.
Trăsura merse mai departe. Drumul până la Vergennes nu ar fi trebuit să fie mai lung 24 de kilometri, însă ei străbătuseră peste șaizeci de kilometri. Doamna White îi zise soțului ei:
– De ce ni s-a întâmplat una ca asta? Domnul știe cât de prețios este timpul. De ce a trebuit să rătăcim atât de mult prin pădure?
James White o atinse ușor pe mână și îi spuse liniștit:
– Nu uita niciodată că El ne conduce viața și că, într-o zi, vom afla de ce am trăit o astfel de experiență.
După douăzeci și doi de ani, la o întrunire de tabără din Michigan, o doamnă se apropie în grabă de Ellen White. O salută cu bucurie, dădu mâna cu ea și o întrebă:
– Vă amintiți că în urmă cu câțiva ani v-ați rătăcit prin pădure? Vă amintiți de cabana din poiană? Nu mai știați drumul și erați obosiți, flămânzi și însetați. În timp ce caii se odihneau, v-am dat să mâncați și să beți. M-ați uimit că nu v-ați pierdut timpul cu bârfeli sau cu nemulțumiri din cauza drumului. Ați vorbit despre Isus și despre frumusețea cerului și mi-ați dat o cărticică, Experiențe și viziuni, pe care ați scris-o dumneavoastră. Să știți că am citit-o de mai multe ori. Încă o mai am. S-a învechit. Le-am împrumutat-o și unor vecini. De atunci, au venit în zona noastră pastori adventiști de ziua a șaptea. Dar voi ați pregătit terenul și când au sosit acești pastori, mulți oameni erau pregătiți să primească semințele adevărului. De aceea, acum suntem mulți păzitori ai Sabatului în zona noastră.
Apoi, femeia o îmbrățișă cu entuziasm pe Ellen White.
– O, sunt atât de fericită că suntem adventiști de ziua a șaptea.
Apoi se opri ca să respire adânc. Fața îi radia de bucurie. Nu mai era nevoie să îi povestească despre bucuria pe care o avea în Domnul. Totul în jurul ei transmitea această bucurie.
Și inima lui Ellen White se umplu de bucurie. În sfârșit, primise răspuns la întrebarea pe care o pusese în urmă cu douăzeci și doi de ani, când făcuse acea călătorie lungă și obositoare prin pădure, într-o zi din luna iunie a anului 1853. Ei îndepliniseră însărcinarea lui Dumnezeu. El îi trimisese la această femeie care tânjea să audă adevărul, ca să-i dea o carte și să îi adreseze câteva cuvinte de încurajare și ca să-i vorbească despre adevărul care au îndreptat-o spre cer.
Scrierile lui Ellen White sunt însoțite de o frumusețe deosebită și de puterea Duhului Sfânt. Ea a zis: „Scrierile mele vor vorbi mereu și vor continua să existe atâta timp cât va mai ține pământul”. Ea cunoștea care este sursa scrierilor ei și, în acest sens, explica: „Ele conțin lumina prețioasă și liniștitoare pe care Dumnezeu a încredințat-o prin îndurarea Sa slujitorului Său, pentru ca el să o dea lumii. Din paginile lor, această lumină trebuie să strălucească în inimile bărbaților și femeilor și să îi conducă la Mântuitorul.”
Fie în pădurile mlăștinoase din Michigan, fie în munții Anzi din America de Sud, oriunde ajung cărțile lui Ellen White, puterea lui Dumnezeu le însoțește, iar Duhul Sfânt le vorbește prin ele sufletelor flămânde de pretutindeni.
Sursa: http://lucianfl.blogspot.com
