De Angel Manuel Rodríguez
ÎNTREBARE: Nu credeți că omorârea animalelor în cadrul jertfelor din Vechiul Testament era o formă de cruzime față de animale?
Nu, nu cred. Astăzi, ideea omorârii animalelor ca act religios este străină de majoritatea creștinilor. De fapt, ni se par suspecte persoanele care omoară animale din motive ce țin de religie sau de superstiții. Este adevărat că israeliții ocazional aduceau jertfe animale Domnului, dar trebuie să citim textul biblic în cadrul sensului pe care îl are. Sistemul de jertfe urmărea cel puțin trei obiective prin sacrificiile animale: obiective devoționale, obiective alimentare, obiective teologice.
1. Expresia sentimentelor religioase: Uneori, israeliții aduceau jertfe pentru a-și exprima recunoștința și bucuria față de Domnul: „Să aduceți jertfe de pace, să mâncați acolo și să vă bucurați în prezența Domnului, Dumnezeul vostru” (Deuteronom 27:7). Ocazional, darurile aduse erau din roadele pământului (Lev. 2:1-10; 23:9-11), dar de cele mai multe ori, cel în cauză aducea un dar substanțial, un animal de jertfă. Valoarea darului avea legătură cu nivelul de recunoștință pe care credinciosul voia să o exprime și cu nivel lui economic. Unii puteau aduce un bou, alții doar o oaie, o capră sau chiar o pasăre (Lev. 1:3,10,14). Faptul de a oferi un bou sau un animal femelă însemna scrierea unui cec substanțial pentru biserică, dacă ar fi să echivalăm cu situația de astăzi. Să nu uităm că, pentru israeliți, animalele reprezentau adevărate conturi bancare.
2. Interes culinar: Foarte des, elementele religioase și alimentare erau concomitent implicite în jertfele animale. Este cazul în special al darurilor de părtășie. Erau aduse înaintea Domnului cu scopuri religioase clare, dar în același timp carnea animalului era împărțită cu alți credincioși, în cadrul unei mese comune (Lev. 7:12-18). În timpul unor festivale religioase, regele aducea multe jertfe, pentru a le oferi carne oamenilor în timpul sărbătorii (1 Cronici 29:21,22). În asemenea situații, israeliții beneficiau de bogăția regelui, fără să se atingă de „conturile lor bancare”.
Carnea era, de asemenea, un aliment accesibil prin sacrificarea de rutină, sau seculară, a animalelor sau prin vânarea animalelor curate (Deut. 12:15; Lev. 17:13). În aceste cazuri, sângele, în loc să fie vărsat la piciorul altarului, trebuia turnat pe pământ și acoperit tot cu pământ. Acest act însemna respect față de viața animalului drept creatură a lui Dumnezeu.
3. Ispășire și jertfă: Din punct de vedere teologic, jertfa animală avea scopul fundamental de mediere simbolică în cadrul procesului de împăcare cu Dumnezeu, prin eliminarea păcatului și a necurăției (Lev. 4). Pare că în majoritatea cazurilor, ispășirea se realiza printr-o victimă sacrificată, al cărei sânge devenea un mijloc de îndepărtare a păcatului/necurăției din viața păcătoșilor pocăiți. În acest caz, teologia slujbelor de la sanctuar devine importantă, în special natura păcatului și a ispășirii. Recurgerea la o victimă sacrificată ridică întrebări referitoare la legătura dintre păcat și moarte, ispășire și viață.
Jertfele cu sânge demonstrau categoric faptul că păcatul nu poate fi separat de rezultatul său imediat, moartea. Acest lucru trebuia exprimat în moartea rituală a unui animal. Faptul că animalul sacrificial era o victimă nevinovată făcea trimitere la prețul exorbitant al răscumpărării. Da, păcătoșii pocăiți puteau merge acasă iertați și în viață; dar numai pentru că viața unei alte ființe a fost sacrificată în locul vieții lor. Această dimensiune teologică a sacrificării vieții în cadrul ritualului are la bază conceptul biblic de răscumpărare și își găsește expresia supremă în moartea Fiului lui Dumnezeu. Aș îndrăzni să spun, și nu trebuie să fiți de acord cu mine, că în ambele cazuri, moartea producea durere în inima lui Dumnezeu, precum și în inima adevăraților închinători.
4. Suferința animalelor: Omorârea animalelor în scop ritualic însemna durere și suferință. Nu știm cum erau înjunghiate animalele, dar s-a sugerat că verbul ebraic șachat, „a sacrifica”, înseamnă, la propriu, „a spinteca beregata”. În acest caz, singura durere era tăietura care drena sângele și, la scurt timp, făcea ca animalul să-și piardă cunoștința. Intenția divină era aceea de a reduce la minimum suferința, aceasta demonstrând grija lui Dumnezeu pentru animale. Ulterior, tradițiile iudaice cereau ca, întotdeauna, cuțitul să fie bine ascuțit și foarte fin, pentru a reduce cât mai mult durerea victimei.
Angel Manuel Rodriguez este directorul Institutului de Cercetare Biblică, din cadrul Conferinței Generale.
sursa: adventistword.org