Ziua cea mult asteptata
Am citit cu placere scrisoarea Ginei din localitatea Storobaneasa, judetul Teleorman. Inca odata Dumnezeu ne demonstreaza cat de minunate sunt caile prin care-si strange poporul Sau. El i-a oferit Ginei o zi mult mai frumoasa decat se astepta.
In toamna anului 1991 ne-am hotarat sa facem nunta. Amandoi eram ortodocsi dar nu ne prea interesa religia. Eram tineri si credeam ca toata lumea-i a noastra, ca suntem liberi sa facem orice. Ca urmare, pana la nunta aveam deja un copil.
Cu toate acestea, asteptam cu nerabdare ziua de 8 septembrie, ziua nuntii noastre. Asteptam ca aceasta sa fie cea mai frumoasa zi din viata mea. Zile la rand stateam si-mi tot imaginam felde fel de fel de scenarii despre nunta noastra.
Si intr-adevar a venit ziua mult asteptata. Totul era pregatit ca sa avem o nunta pe cinste. Eram imbracata in alb si ma simteam ca o printesa. A venit apoi momentul solem cand, alaturi de iubitul meu, am pasit spre altar.
Totul a decurs conform asteptarilor noastre. Aveam o nunta de care puteam fi mandri! Cel putin asa gandeam la ora noua seara.
Insa atunci s-a intamplat ceva neprevazut: Madalin, baietelul nostru de un an si jumatate, a lesinat brusc pe cand statea in bratele bunicii lui. Disperata, ea m-a strigat:
– Gina, Gina, baiatul nostru! Vino repede, ca nu stiu ce are! …
Madalin statea teapan de parca murise! Doar ochii ii mai avea deschisi. L-am luat repede, l-am dezbracat si l-am frecat cu spirt si cu otet. Insa nu se vedea nici-un rezultat. Madalin statea nemiscat, aproape mort.
Sotul era printre invitati, vorbind cu unul si cu altul. Cineva a fugit la el si, fara sa se gandeasca ce face, i-a zis pe nerasuflate:
– Petrica! Ti-a murit baiatu’!
Cand a auzit vestea asta spusa cu toata seriozitatea, si cand a vazut agitatia din jurul meu, a lesinat imediat. Au sarit altii sa-l ajute sa-si revina, ca eu eram ocupata cu copilul.
Asa cum eram, imbracata in mireasa, am urcat repede intr-o masina sa ajung cat mai repede la spital. Stateam cu copilul in brate si-l frecam impreuna cu mama asteptand sa-si revina. Plangeam, ne tanguiam si ne rugam, dar nu vedeam nici o schimbare.
Stateam cu ochii pe el sperand sa vad vreun semn de viata, in timp ce-l frecam fara oprire. La un moment dat am auzit ca ofteaza adanc. M-am uitat cu toata speranta spre el dorindu-mi din tot sufletul sa-si revina. Dar in loc de asta, el si-a inchis si ochii. Atunci am tipat:
– Tata, a murit baiatul!
Apoi, cu durerea unei mame care-si vede copilul murind fara sa poata sa faca ceva pentru el, am zis:
– Doamne, nu mi-l lua! E singurul meu copil, Doamne…
Tata l-a luat repede si i-a verificat bataia inimii: inima continua sa mai bata!
– O, de-am ajunge odata la spital! ne spuneam toti, ca oamenii care se agata de ultima speranta.
Cand in sfarsit am ajuns acolo, am fugit pe scari cu copilul in brate iar tatal meu striga disperat:
– Sa vina repede un doctor! Sa vina repede un doctor!
Toti s-au alertat vazand ca vine o mireasa la spital. Le era clar ca-i vorba de ceva foarte grav!
Aproape mort, am pus baietelul pe pat si doctorita a inceput sa-l examineze. A vorbit cu asistenta sa-i faca o injectie, un fenobarbital.
– Sa vedem cum va reactiona la intepatura! a spus doctorita privind ingrijorata catre trupusorul din fata ei. Citeam in ochii ei ca nu-si facea prea mari sperante…
Insa inainte ca asistenta sa-i faca ceva, brusc, fara nici o explicatie, Madalin, parca trezit din somn, cu ochii mari, s-a uitat in jur si-a inceput sa strige:
– Mama, mama…
Toti am inceput sa plangem de fericire. Nu stiam ce se intamplase, prin ce minune si-a revenit atat de brusc din starea de moarte care-l cuprinsese. Abia mai tarziu am inteles Cine l-a trezit din somn.
Medicii l-au internat de urgenta, ca sa-l aiba sub supraveghiere permanenta, iar eu am ramas cu el in spital, asa ca toata nunta noastra s-a dus de rapa. Dar cine se mai gandea la petrecere, cand fiul meu, singurul meu fiu, a trecut pe langa moarte?
In spital m-am imprietenit cu asistenta care fusese de serviciu in seara aceea.
– Ma numesc Mitran Victorita. Stiti, eu am fost de serviciu cand ati venit la spital cu baietelul… era aproape mort. Pot sa va spun cu certitudine ca aici a fost mana lui Dumnezeu. A fost o minune ca si-a revenit singur!
Din vorba-n vorba mi-a spus ca este adventista de ziua a saptea. Vazandu-ma interesata, a inceput sa-mi vorbeasca mai mult despre iubirea lui Dumnezeu.
Intr-adevar, eram interesata sa stiu mai multe despre Dumnezeu chiar daca pana atunci nu-I dadusem atentie. Am inteles din propria-mi experienta cat de bine este sa ai un Dumnezeu care sa intervina pentru tine!
Ascultand-o pe asistenta din spital, am reusit sa inteleg, in sfarsit, de ce-a trebuit sa moara Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu.
– A murit Fiul Lui ca sa-l scape pe fiul meu! imi tot repetam in gand, in timp ce stateam uimita de asa iubire.
Stand de vorba in fiecare zi cu asistenta, in mintea mea a luat nastere o noua dorinta: sa stiu mai multe despre Biblie!
Victorita m-a ajutat mult; mi-a dat Biblia ei si mi-a imprumutat multe alte carti. Mi-a fost mai mult decat o sora. Cunoscandu-L incetul cu incetul pe Dumnezeu, am simtit ca nu mai pot trai fara El si m-am hotarat sa inchei legamant cu El prin botez.
Sotul meu nu era impotriva, insa nici pentru. Eram libera sa ma botez, dar sa nu astept asta si din partea lui. Eu eram fericita ca ma intelege si-mi ingaduie sa fac ce-mi spune constiinta.
In ziua botezului i-am invitat si pe parintii mei sa vina sa participe alaturi de mine la acest moment important din viata mea. Si, spre bucuria mea, ei au acceptat. La botez era prezent si sotul meu.
Eram imbracata din nou in alb, ca-n ziua nuntii, insa nu-mi mai faceam griji. Ma simteam purtata pe mainile Celui Atotputernic si pot sa spun ca eram cu adevarat fericita.
Pana in ziua aceasta crezusem ca cea mai frumoasa zi din viata mea trebuie sa fie ziua nuntii; in ziua aceea ma asteptasem sa ma simt ca o printesa. Dar m-am inselat: aceea a fost cea mai trista zi! Cu toate acestea, Dumnezeu a folosit durerea din ziua aceea ca sa-mi ofere o zi cu adevarat fericita pe acest pamant.
Imbracata in alb, ma simteam ca un inger mergand spre cer catre Mirele meu -Isus Hristos – pe care-l iubeam atat de mult.
In timp ce intram in apa, m-am uitat spre familia mea pamanteasca. Toti priveau la aceasta scena si parca-l vad si-acum pe tatal meu plangand cu siroaie de lacrimi.
Eram prima persoana din comuna Storobaneasa si din satele vecine care-l urma pe Hristos. Eram primul rod pe care-l avea Isus pe aceste meleaguri.
Din fericire, nu peste mult timp parintii mei l-au primit si ei pe Hristos spunand ca "nu pot sa ramana departe de Dumnezeu".
Madalin are sapte ani acum si-l iubeste pe Dumnezeu cu toata inimioara lui de copil. A invatat si aceasta poezie pe care-o spune mereu celor ce sunt amabili sa-l asculte.
Eu stiu ca Isus ma iubeste
Si multe mi-a iertat,
Pe Sine jertfa s-a adus
Si pe mine m-a rascumparat.
In ruga eu veghez zorind,
Azi revenirea Sa,
Doresc sa-L vad pe nori venind,
La El a ma lua.
De-aceea eu speranta mea
Mi-o pun in El si-astept,
Coroana sus in slava Sa
Mergand pe drumul drept.
Eu ma rog Domnului sa-l pazeasca in continuare. As dori ca Madalin sa ramana credincios toata viata. Ii multumesc din suflet lui Dumnezeu pentru marea Lui dragoste si pentru ca mi-a trezit copilul din morti.
Sursa: Revista "Experiente pe calea ingusta"
