Max Banus, condamnat in 1958 la 8 ani de inchisoare politica, a fost “cumparat” si scos din inchisoare, iar in 1966 si-a inceput activitatea la postul de radio Europa Libera. Dupa Revolutie a publicat cartea Cei care m-au ucis, care contine 45 de intamplari la care a asistat sau a fost implicat in oribilul lagar securist de la Stoenesti. In 1961, cu cateva zile inainte de Sfintele Pasti, a fost martorul unei actiuni de neimaginat a criminalilor securisti: rastignirea unui detinut credincios.
Trebuie sa marturisesc cu umilinta ca inainte in inchisoare nu auzisem de acesti “Adventisti de Ziua a Saptea”. I-am intalnit pe yehovisti [confuzie cu adventistii] pentru prima data la Stoenesti.
Scandalul a izbucnit in prima zi de munca. Ceilalti spuneau despre ei: “Sunt pur si simplu nebuni. Ai auzit ce pretind? Cer comandantului sa le dea alimentele regulamentare si sa-si gateasca singuri. Refuza sa manance ce e gatit de altii. Si nu numai atat! Au anuntat ca nu vor lucra sambata. Pentru nimic in lume. Dar sunt gata sa lucreze duminica”.
Un frizer mi-a relatat aceste informatii, insotite de multe alte amanunte. Am zambit si n-am dat prea multa importanta intregii istorii. Doar cunosteam prea bine metodele Securitatii. Intr-o sambata, ne-am inapoiat in colonie zdrobiti de oboseala. Intram in dormitoare. Ma intind putin. Ma dureau toate incheieturile. Deodata, aud urletele sergentului: “Toata lumea, drepti! Afara! Incolonarea!”
Ce se intamplase? Nimeni nu stia. Ne incolonam. Apare comandantul. Aveam frica toti de el. Era un sadic. Violent… brutal… Era infuriat in ultimul hal. Incepe sa tipe… Nu intelegeam decat cuvinte separate.
Pe scurt. Adventistii refuzasera sa lucreze. Fiindca-i sambata! Dar ce-si imagineaza banditii astia? Cred ei ca regulamentul trebuie modificat pentru nebuniile lor? Buun… nu vor sa manance mancare gatita la bucatarie! El, comandantul, s-a dovedit intelegator. A acceptat. Dar cu munca? Or sa vada ei ce o sa pateasca.
Fiindca au refuzat astazi sa lucreze, fiecare este condamnat la 20 de bice, 20 de bice la talpa! Toata noaptea nu am putut dormi din cauza gemetelor celor batuti. A doua zi, duminica, abia puteau merge. Am stat de vorba cu unul dintre ei. Taran din regiunea Craiovei. “Nu-i pacat? Sa te lasi torturat de ei…”
Omul m-a privit cu bunatate. Nu m-a repezit si nici nu mi-a spus ca nu ar fi cazul sa ma amestec unde nu-mi fierbe oala. “Situatia nu este asa cum o crezi dumneata. Mai sunt si altii care au suferit pentru credinta lor…” N-am prea inteles ce voia sa spuna. Avea ochi inteligenti si se exprima frumos. “Doar va dati seama ca, in cele din urma, veti fi obligati sa lucrati sambata…” Raspunsul lui a fost atat de ferm, incat am simtit o anumita neliniste. “Nu vom lucra sambata!” N-am mai insistat. L-am lasat in pace.
A doua zi, luni, din nou la lucru. Eram curios sa vad ce se va intampla cu acesti adventisti. Vineri seara, sergentul de serviciu ii chema. Incepu sa vorbeasca politicos cu fiecare. “Comportati-va cu inteligenta. Oameni buni, nu-mi faceti probleme maine! Lucrati si totul va fi in regula!”
In dimineata urmatoare, Securitatea a aplicat o noua tactica. Adventistii nu au avut voie sa plece in grup. Fiecare a fost mutat singur in alta brigada sau impreuna cu unul ori maximum doi. Doi erau in aceeasi brigada cu mine. I-am privit cu atentie. Erau foarte curati. Aveau figuri placute, priviri sincere. In plus, erau bine-dispusi. “Aha, mi-am zis eu, s-au hotarat sa lucreze.”
In fond, era cazul sa puna capat chinului. Amandoi erau transilvaneni. Muncitori manuali. Unul din Hunedoara, celalalt din Deva. Incepem sa lucram. Amandoi stateau cu mainile in buzunare. Lipiti unul de celalalt. Nici macar nu au luat lopata sau cazmaua in mana. Trecusera zece minute. Sergentul ii privea din ce in ce mai incruntat. Langa el, un soldat cu un caine-lup. “Mai porcilor! Vreti sa aveti de-a face cu mine? Luati-va lopetile… Si… imediat la munca!”
Nimeni nu mai scotea un cuvant. Ma treceau fiorii pentru ceea ce urma. Nici unul dintre cei doi adventisti nu facu o miscare. Eu nici nu le stiam numele. Dar il cunosteam pe sergentul Tanase. Era o adevarata bestie. Un bataus cunoscut. Se indrepta spre detinutul mai in varsta. Sa fi avut 60 de ani. Cu o forta de dement, sergentul il lovi in plina fata. Detinutul se prabusi. Se ridica greu… foarte greu. Aproape nu se putea tine pe picioare. “Fiu de curva, te vei apuca imediat de lucru!…” urla sergentul Tanase.
Batranul adventist raspunse cu greu: “Sunt gata sa lucrez duminica!” Sergentul se infurie, il scuipa, isi scoase insa revolverul si il dadu soldatului. Apoi, se apropie amenintator de adventist. “Mai gangstere, ia-ti lopata si treci imediat la lucru! Imediat…” Urma o scena oribila. Lovituri de picioare, palme, pumni. Fata batranului detinut era de nerecunoscut. Omul se prabusi la pamant gemand… Celalalt adventist, alb la fata, indrazni sa spuna: “Domnule sergent, il omori!” Sergentul se opri o clipa. Apoi fata i se intuneca. Se intoarse spre celalalt. “Si tu? Tu ce pazesti? La treaba, ca esti tanar si puternic!”
Intr-adevar, celalalt era inalt, puternic si sa fi avut 30 de ani. Dar statea nemiscat, uitandu-se la tovarasul lui de suferinta, care gemea intins la pamant. Se apleca sa-l sprijine, cand sergentul aproape urla: “Mars de aici si treci la treaba!” Nu primi nici un raspuns. Dimpotriva… Privirea tanarului detinut deveni calma. Desi stia ce va urma.
Soarele devenise din ce in ce mai dogoritor. Sergentul isi scoase chipiul. Fata ii era complet transpirata. “Mai banditilor, mai banditilor! Imi faceti probleme!” Si, apoi, parca explodand, il lovi pe tanarul adventist in gat! Acesta se prabusi ca secerat. Se auzi o voce: “L-ai ucis!” Sergentul se intoarse furios catre grupa de unde venise exclamatia. “Tine-ti botul! Dracu’ nu moare asa de usor…”
Unul dintre detinuti se apropie de tanarul adventist, care zacea la pamant. Mai multi ii adusera apa. Omul se trezi din lesin si se uita in jurul lui. Il ajutara sa se ridice. Se tinea cu greu pe picioare. Sergentul se apropie din nou amenintator. “Ba, tu esti unul dintre adventistii astia… Nu-i asa?” Dar nu astepta raspunsul si intreba din nou: “Pentru ce ai fost condamnat?”
Detinutul respira cu greutate. Facu un efort sa raspunda. “Fiindca sunt adventist”. Sergentul Tanase incepu sa urle din nou. “Minti, ticalosule! Ai fost condamnat fiindca ai refuzat sa iei arma in mana. Fiindca refuzi sa lucrezi sambata. Dar acum, banditule, vei lucra! Vei lucra, fiindca altfel nu pleci in viata de aici!”
Se inrosise la fata. Ii curgeau broboane de sudoare. Sergentul Tanase era inalt si avea peste 100 kg. Parea de doua ori mai mare decat sarmanul om care gemea in continuare. “La lucru, imediat!” Tanarul, caruia ii curgea sange din nas, isi baga mainile in buzunar. Il priveam cu uimire. Omul asta, pur si simplu, se sinucide. E nebun… Sau ce are? Sergentul incepu din nou sa-l bata. Tanarul cazu din nou. Sergentul se apleca, il prinse de haina si il tari in mijlocul terenului. “Hei, banditule, am gasit eu ceva pentru tine!” Lua o cazma si o infipse bine in pamant. O incerca de cateva ori ca sa vada cat de rezistenta era. Apoi lua o craca puternica si o lega astfel incat impreuna cu cazmaua era un fel de cruce. Il lega pe detinut de aceasta cruce, un fel de rastignire. Apoi tipa la el: “Hei, te apuci de lucru sau nu?” Omul nu raspunse. De fapt, era un fel de a raspunde…
Sergentul lua o cazma ascutita si o puse cu varful sub barbia detinutului, obligandu-l sa stea cu ochii spre soare. Vedeam un rastignit. Ca pe o cruce. “Cand ai sa accepti sa lucrezi, te dezleg si vei fi liber…” Tanarul de-abia respira. Mai mult horcaind, ii raspunse: “Sambata nu voi lucra…” “Vei lucra, banditule! Vei lucra, daca nu vrei sa mori!” Trecu o ora. Cel rastignit nu mai avea putere sa stea in picioare, dar nici nu putea sa se miste. Sergentul Tanase se invartea in jurul lui. “Aa… ce zici? Nu-i frumos soarele, baa? Roaga-te Dumnezeului tau! Cheama-l sa vina sa te salveze!”
Am simtit ca nu mai pot gandi. Capul imi vuia. In fata mea, un om fusese crucificat. In cea de-a doua jumatate a celui de-al XX-lea secol!
Au trecut cateva zile. Nici unul din adventisti nu cedase. Nici unul nu lucrase sambata. La orice intrebare, la orice violenta, ei raspundeau numai atat: “Sunt gata sa lucrez duminica!” De altfel, in timpul saptamanii ei isi vedeau de treaba, lucrau, iar seara erau extrem de linistiti.
E vineri. Vineri seara. Eram curios sa vad ce va mai face comandantul. Desigur, iar ne vom incolona, iar ne va ameninta. Iar unii dintre noi vor fi batuti. Cel torturat de sergentul Tanase se simtea mai bine. Adventistii stateau impreuna intr-un colt si susoteau intre ei. Un sergent se apropie de ei. Susoteala inceta pe loc. Il privira cu calm. Sergentul se opri in fata lor. Probabil ca va incepe cu amenintarile, ma gandii. Doar maine e sambata. Sergentul trase aer in piept si le spuse:
“Maine nu iesiti la lucru! Este ordinul comandantului. O sa iesiti la lucru duminica!” Nimeni nu scoase o vorba. Sergentul pleca. Si cand disparu, cand nimeni nu ii mai putea zari, se imbratisara. Cu lacrimi in ochi…
Securitatea, bestiala Securitate, fusese invinsa. De acesti oameni simpli, care credeau intr-o viata si mai simpla. Mult prea simpla. Lipsa de omenie si cruzimea fusesera invinse.
Prin bunatate.
Prin demnitate.
Prin rezistenta.
Prin unitate.
Sursa articolului: Romania Libera, 22 Aprilie 2006
