Sursa: confluente.ro
Rememorez cu putere clipele când copil fiind obișnuiam să cutreier la întâmplare străzile orașului în care m-am născut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite și unghiurile neașteptate ale cartierului în care locuiam mă determinau să caut o astfel de experiență. Nu de puține ori mă rătăceam în labirintul de străzi și alei înguste, pentru ca în final să disting din nou un drum cunoscut.
Uneori, pentru a nu relua experiența panicii celui ce se simte rătăcit, îmi notam pe o bucată de hârtie numele străzilor și îmi întocmeam o mică schiță a locului, astfel încât să evit unele situații neplăcute. Cel mai dificil era să țin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau găștilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerința de a plăti dreptul de trecere.
Cu bune sau rele, vârsta copilăriei a trecut mai repede decât mi-aș fi dorit, iar maturizarea precoce adusă de feluritele evenimente din viața mea a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Astfel, nu pot să uit senzația de mirare în fața necunoscutului pe care o experimentam în fața oricărui lucru nou și uimirea că un anumit lucru există sau este posibil. Toate aceste trăiri am continuat să le simt cu putere de-a lungul vieții, dar niciodată ca atunci.
Revăd cu privirea minții clădirile vechi de câteva secole din centrul orașului și străzile pavate cu piatră cubică datând din perioade de multe apuse. Este ca și cum ieri am fost pe acolo, deși au trecut peste patruzeci de primăveri. Nu pot să nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lăsat urme adânci în mine, în ființa mea. Aș vrea uneori să fac să renască acea perioadă, să trăiesc din nou mirarea în fața unei lumi copleșitoare, precum și credința că întotdeauna Cineva, chiar nevăzut, intervine în favoarea mea, îmi vorbește și mă ia de mână pentru a merge mai departe.
Când suntem mici comunicăm ușor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însuflețite, animate de o viață tainică pe care numai noi știm să o privim. Adulții sunt insensibili la astfel de detalii. Viața i-a bătucit și au pierdut facultăți prețioase în genul celei de a se bucura pentru o nouă zi sau de a tresălta interior la vederea copacilor înfloriți și a cerului nespus de albastru. Inocența pe care oamenii maturi au avut-o și-a pierdut albul imaculat, căpătând o culoare tot mai cenușie.
Într-o societate care treptat, dar sigur, îți ucide sufletul prin o mie și una de reguli, imaginea copilului începe să pălească, să se estompeze și în cele din urmă să dispară. Adolescentul va mai păstra pentru o vreme amprenta copilăriei, dar în scurt timp așa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite măști, pe care o va purta tot mai ferm până la sfârșitul zilelor.
Dar a rămâne în atmosfera copilăriei, a avea în continuare prospețimea simțurilor în fața unei realități aflate în continuă mișcare, reprezintă o performanță la care puțini oameni ajung. Fiindcă aici este o taină mare, și anume că în adâncul sufletului rămânem până la capăt copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viață rămâne vie, însă ascunsă sub straturi groase de „steril” prăfuit, ce ne îmbătrânesc și ne curmă în cele din urmă puterea de a mai trăi, de a mai fi viu.
Puterea de a fi copil, de a renaște în ciuda vicisitudinilor vieții, reprezintă un lucru necesar pentru a putea intui sensul existenței, al rostului nostru pe acest pământ. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, să întâlnesc o persoană a cărei inocență a rămas aceeași de-a lungul existenței terestre.
La început am simțit-o asemenea unui fior lăuntric ce îmi zicea prin idei și gânduri lămurite, aș putea spune chiar din primele momente ale conștiinței mele, că nu mă va lăsa singur vreodată. Mai târziu, această persoană m-a însoțit când mă jucam cu diferitele obiecte din jur și a stat lângă mine în zilele când febra mă determina să văd deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când mă plimbam pe străzile și aleile nenumărate din cartierul în care locuiam.
Și mare mi-a fost surpriza să descopăr involuntar acea persoană prezentă, dar invizibilă pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmărit întreaga viață. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a răstignirii de către cei mari a Celui care a rămas mereu cu inocența și bucuria de copil în fața marelui mister al universului.
Dacă adulții ar rămâne cu inima plină de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confruntă ar dispărea subit. Încremenirea în suficiența acelui „știu eu mai bine” aduce după sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tău, distrugerea a ceea ce este imaculat și de valoare.
Prin afecțiuni greșit orientate, printr-o viață dezordonată și ambiții lipsite de măsură, ajungem să ne vindem puterea de a trăi, acea capacitate de a da nume și sens realității în mijlocul căreia evoluăm într-un fel sau altul. Devenind mai puțin divini, devenim de fapt mai puțin umani, până când monstruozitatea devine o regulă, iar aberația un principiu.
Undeva, am crezut că putem să ne vindem puritatea simțămintelor pentru că așa face toată lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, că putem controla acest proces al vinderii și cumpărării, fără să realizăm că vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare și anume frumusețea sufletului.
Alteori, am cedat de frică, asemenea lui Petru, dorind să ne scăpăm „pielea”, fără a realiza nedreptatea cumplită pe care ne-o provocăm atunci când acceptăm doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fără să mai schițăm un alt gest, când Maestrul era dat afară din viața noastră prin ateismul celor ce ne înconjurau și ne convingeau demagogic asupra faptului că este mai bine așa.
Dar El nu are cum să rămână singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevărata noastră identitate. Când Îl lăsăm singur, de fapt noi ajungem să fim singuri într-un spațiu lipsit de viață, într-o existență amorfă și lipsită de sens. El nu pierde nimic, însă noi pierdem totul.
De aceea, când privești amintirea sacrificiului Său de fapt te uiți în viitor la ceea ce va fi cu tine, dacă nu revii la inocența de copil pe care ai avut-o dar ai lăsat-o pradă uitării. Cel care uită copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viață. Este ca și cum trunchiul de copac și-ar uita rădăcina care îl ține. Sau ca lacul ale cărei izvoare au secat.
Dar există speranță. Niciodată ea nu dispare cu totul. Să încercăm prin urmare să ne întoarcem cu o inimă de copil la Cel care ne-a purtat cu bunătate și iubire de-a lungul întregii vieți și să reluăm legătura cu Acela căruia îi datorăm totul. Să nu uităm acest lucru niciodată și să redevenim copii în simțire, purtând inocența bucuriei în suflet.
„Ucenicii s-au apropiat de Isus și L-au întrebat: "Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?"Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: "Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.”
Octavian Lupu
