Sursa: confluente.ro
"Who wants to live forever"(Cine vrea să trăiască veșnic) este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodată de către regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreună cu eternul "Last Christmas"(Ultimul Crăciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toți cei care erau adolescenți sau tineri la acea dată. În mod surprinzător, ori de câte ori am avut ocazia să audiez din nou aceste melodii, involuntar am trăit un sentiment de părere de rău pentru anii care au trecut fără să materializeze așteptările unei vârste la care crezi că orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de voința sau perseverență pentru a ajunge la împlinirea lui.
Într-un anumit sens, nimic nu se compară cu perioada adolescenței, cu acea treaptă intermediară dintre copilărie și maturitate, acea interferență stranie, dulce și amară deopotrivă, dintre năzuința de a deveni ceva cu totul deosebit și imaginea unei realități potrivnice pe care crezi că o poți învinge eroic la fiecare pas. Și de aceea, nu pot decât să mă opresc la marginea timpului acelei perioade și să strig din adâncul ființei mele dorința de a putea retrăit farmecul unei vârste nemuritoare.
În ce mă privește, amintirile din acea perioadă se amestecă năucitor cu impresiile cele mai neobișnuite generate de experiența trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzația că toți acei ani, nu mai mulți, dar nici mai puțini de patru, au fost în mod brutal înlocuiți de instrucție militară, plantoane, șmotru de tot felul, precum și de urletele comandanților strigând la mine că nu mă supun disciplinei militare. Aceste senzații profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasă sau de ani, care nu de puține ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.
Adevărul este că nu aș fi putut să îmi închipui că rănile emoționale produse la acea vârstă aveau să fie atât de profunde încât să continue să mă urmărească zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din brațele copilăriei, am avut senzația că m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuți la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioară avea să fie răvășită de o experiență pentru care nu aveam cum să fiu pregătit mai dinainte. În mijlocul anilor demenți ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârstă nepotrivită de răutatea naturii umane dezlănțuite asupra unor tineri abia intrați în anii adolescenței.
Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârșitele adunări pe platou, la fel de inutile ca mărimea numărului lor, de jignirile continue la care eram supuși zi și noapte, precum și de duritatea relațiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurența acerbă în dobândirea de note cât mai mari față de ceilalți sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârstă, în genul obținerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experiență obligatorie în genul efectuării stagiului militar, trecerea printr-o astfel de "unitate de învățământ"avea un aspect de zece ori mai frustrant și mai dureros.
Cu toate acestea, în acei ani am învățat prin chiar obstacolele ce au fost puse în fața mea, că dincolo de experiența nefericită a prezentului, există mereu un spațiu, un orizont intangibil al libertății interioare ce se constituie ca o proiecție continuă a ideii de nemurire. Reușind să depășesc momentele de cumpănă ale compătimirii de sine și în sens contrar dorințelor celor ce ne "educau"prin brutalitate și exercitarea forței, am ajuns să am acel simț cu totul rar al transcendentului, ce m-a călăuzit ulterior spre Dumnezeu și spre Scriptură.
De îndată ce acest simț a prins contur în adâncul ființei mele, am fost convins că nimic și nimeni nu aveau să mi-l mai smulgă vreodată din suflet și astfel am descoperit că poți bloca trecerea timpului în inima ta, că poți face un "stop-cadru"interior asupra acelor impresii și trăiri pe care ai ales să ți le întipărești pentru totdeauna în structura de neșters a conștiinței tale. Iar o astfel de descoperire poartă amprenta și gustul nemuririi.
Un astfel de stop-cadru s-a petrecut și cu mine, iar acea perioadă netrăită a adolescenței avea să îmi stabilească reperul interior al ființei mele la o vârstă cuprinsă între șaisprezece și șaptesprezece ani. Aș putea spune că am rămas de atunci un veșnic adolescent în ce privește valorile și perspectiva vieții, mereu la granița dintre copilărie și maturitate, având continuu în față dorința devenirii în a fi altfel decât "toată lumea", în a mă minuna de fiecare dată în față miracolului existenței clipei prezente și în revoltă supremă împotriva oricărei forme de compromis.
De aceea, ori de câte ori am ocazia să ascult melodiile anilor ’80, senzația plină de prospețime a vârstei adolescenței pune din nou stăpânire pe mine, amintindu-mi că deși au trecut atât de mulți ani, sufletul meu a rămas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaște moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu știu exact părerea ta, dar în ceea ce mă privește nu pot să spun decât un simplu: Da.
"Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu."
„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”
Octavian Lupu
