Nici vorbă de a face noi politică modernă – deși străveche – comunism, socialism, capitalism, etc. Trăim totuși într-o lume socială, comună, care depinde de capital – modalitatea de supraviețuire. Biblia definește aceste lucruri și reglementează prin învățătura ei în modul cel mai bun, realitatea condiționată de păcat până la rezolvarea ei definitivă în promisa Împărăție, mai autentică chiar decât realitatea de azi. În chip desăvârșit atunci, cât de cât acum.
De-alungul Vechiului Testament, iar și iar, în principiu sau detaliu după împrejurări, problema frățietății sociale era subliniată începându-se cu sursa ei inițială, legică, “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Apoi, când Domnul a venit pentru lucrarea Sa de mântuire, chiar și după Marea Răstignire, El nu a desființat diferențele sociale ci le-a făcut o sursă de învățătură spre iubire frățească: “Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi”. Aceasta nu în contextul unei predestinări, ci în cel al anunțării unei realități viitoare.
Evanghelia trebuie propovăduită “până la marginile pământului”. Domnul a spus așa. Cel care suferă în miezul de foc al Africii sau în bojdeuca de gheață a Orientului depărtat este în toate privințele fratele nostru. Dar cel care suferă la câteva sute de metri de noi?
Fără îndoială că dorința de a duce VESTEA BUNĂ‚ celui de pe urmă și mai depărtat locuitor al pământului este foarte bună și trebuie împlinită cu credincioșie. Pe drumul către el pe câți alții însă îi evităm, îi neglijăm în mod nefrățesc? Înfigerea steagului pe Everest ce fel de împlinire ar fi dacă pe munții ceilalți ai pământului steagurile Evangheliei n-ar flutura?
Într-o biserică frumoasă până la uimire ca local, în sunetele orgii de peste o jumătate de milion de dolari valoare, se strânge colectă în timpul unui apel înduioșător pentru construirea unui orfelinat într-unul din statele cele mai sărace ale Africii. Ce poate fi mai frumos decât aceste inimi care își întind mantia dragostei până acolo. Foarte bine. Însă la câteva sute de metri doar, aproape că de n-ar fi zgomotul străzii ar putea auzi sunetele orgii, o femeie de vârstă medie, din a patra generație de adventiști în familie, urmare a câte rele se petrec pe pământ, încearcă timidă, dar fără succes, ajutor de reintegrare în viața socială și religioasă a bisericii, fără să fie auzită.
Îmi vine în minte acum cronologia lucrării pe care Mântuitorul a stabilit-o “În Ierusalim, Iudeea, Samaria și până la marginile pământului”. Mă tentează “marginile pământului” și nu e rău, mai ales dacă în drumul spre ele las în urma mea înviorare, rezolvare. Salvarea marginilor pământului nu e de făcut însă cu prețul pierderii a tot până la ele.
Ne-am dat drumul gândurilor cum zice Pavel și nu e rău, dar să ne întoarcem tot la ceea ce zice el, întregind aceste înțelesuri.
2 Corinteni 8, 13-14: “Aici nu este vorba ca alții să fie ușurați, iar noi strâmtorați; ci este vorba de o POTRIVIRE”. Poate este justificat pentru mine a nu înțelege unele lucruri, din pricina provenienței mele sociale precare, dar cum le pot spune decât de la nivelul meu? Dumneavoastră să nu le luați în considerație dacă nu sunt reale ca realitate a vieții. Eu însă le spun. Niciodată n-am înțeles de ce sunt case în care nu locuiește nimeni, paturi în care nu doarme nimeni, mâncare pe care nu are cine s-o mănânce și e aruncată. Rostul unei case este să stea cineva în ea. Rostul unui pat este să doarmă cineva în el. Rostul mâncării este să aibă cine s-o mănânce. Greșesc? Poate ziceți, o cameră în plus pentru orice, pentru oricine, eventual pentru robul Domnului care va trece pe la noi, cum zicea Sunamita. Îmi educ gândul să accept o astfel de propunere, deși să fiu sincer îmi trebuie un oarecare efort și pentru aceasta. Dar mai departe?
Cum am spus, fără politică și chiar fără religie, dacă cei fără case ar primi câte o casă care stă degeaba, cred eu că încă ar mai rămâne case goale. Dacă cei care n-au unde să doarmă ar fi culcați în câte-un pat în care nu doarme nimeni, tot ar mai rămâne paturi goale. Dacă mâncarea ce se mănâncă fără rost sau se strică fiindcă nu poate fi mâncată toată de cei care o au și se aruncă ar fi dată celor flămânzi, toți ar fi săturați.
Îmi e dragă biserica noastră ca învățătură biblică. Nu este însă o tânjire spre CATEDRALĂ‚? Adică spre dimensiuni nu doar inutile, ci chiar depărtătoare de simplitatea creștinismului primar, – și dați-mi voie să folosesc un pleonasm, poate ajută la ceva – creștinismul Christic? Nu cumva sunt simptomele îmbolnăvirii de instituționalizare? Desigur, nu este vorba neapărat de a cheltui fondurile Bisericii pe acțiuni sociale pe care guvernele le au în supraveghere. Și totuși. CÂT de CÂT. Mai ales printre frați, o “POTRIVIRE”.
Cumva, cred eu, că până la venirea Domnului ne putem considera într-un fel de prelungire a PUSTIEI SINAIULUI. Și dacă noi nu reglementăm prin iubire frățească aceste lucruri, s-ar putea ca Domnul să intervină ca și pe vremuri sau poate chiar mai drastic.
Exod 16, 17-18: “Israeliții au făcut așa; și au strâns unii mai mult, alții mai puțin. În urmă o măsurau cu omerul și cine strânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puțin, nu ducea lipsă deloc”. Ieșire din criză economică? versetul 16: “un omer de cap”, stabilise Domnul. La nivel global, lumea a uitat că este încă în pustie pe drumul spre Canaanul ceresc. Să nu uităm și noi care zicem că nu uităm. Nu ne gândim la rezolvări imposibile, dar măcar CÂT de CÂT.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
