Viața, moartea și Învierea Domnului Hristos

Adventiștii de ziua a șaptea cred...

Că în viața Domnului Hristos, de desăvîrșită ascultare de voința lui Dumnezeu, în suferințele Sale, în moartea și învierea Sa, Dumnezeu a prevăzut singurul mijloc de ispășire pentru păcatul neamului omenesc, astfel ca aceia care prin credință primesc această ispășire să poată avea viața veșnică și întreaga creațiune să poată înțelege mai bine sfînta și infinita iubire a Creatorului. Această ispășire desăvîrșită apără neprihănirea Legii lui Dumnezeu și bunătatea caracterului Său, căci condamnă păcatul nostru și, în același timp, ea aduce împăcare și regenerare, asigură iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare și expiatoare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forțelor răului și, acelora care acceptă ispășirea, le asigură biruința finală asupra păcatului și a morții. Ea declară domnia Domnului Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri și de pe pămînt se va pleca.

Viața, moartea și învierea Domnului Hristos

O ușă deschisă duce la centrul Universului – cerul. O voce strigă: "Intră și vezi ce se întîmplă aici!". În spirit, apostolul Ioan privește în sala tronului lui Dumnezeu.

Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijloc și fulgere, tunete și voci pornesc de aici. Demnitari, îmbrăcați în haine albe și  purtînd coroane de aur, stau pe tronuri mai mici. În timp ce doxologia umple aerul, bătrînii se prosternă în adorare, aruncînd coroanele lor înaintea tronului. Un înger, purtînd un sul cu șapte peceți, strigă: "Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?" (Apoc. 5, 2). Cu groază, Ioan vede că nu este nimeni în cer și pe pămînt vrednic să deschidă sulul. Descurajarea și groaza sa se transformă în plîns, pînă cînd unul dintre bătrîni îl consolează: "Nu plînge. Iată că Leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei" (Apoc. 5, 5).

Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu și plin de puterea Duhului Sfînt. În timp ce acest Miel umil ia sulul în mîna Sa, făpturile vii și bătrînii dau glas unui nou cînt: "Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pămînt" (Apoc. 5, 9-10). Fiecare ființă creată, din cer și de pe pămînt, se alătură cîntecului lor, spunînd: "A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, slava, cinstea și stăpînirea în vecii vecilor" (Apoc. 5, 13).

Ce este așa de important în sulul acesta? În el se vorbește despre salvarea neamului omenesc de sub sclavia lui Satana și se înfățișează biruința finală a lui Dumnezeu asupra păcatului. El descoperă o mîntuire atît de desăvîrșită, încît cei înrobiți de păcat pot fi eliberați din închisoarea morții prin alegerea lor. Cu mult înainte de nașterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: "Iată-mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps. 40, 7. 8; Evrei 10, 7). Venirea Mielului ce a fost junghiat de la întemeierea lumii este aceea care a realizat mîntuirea neamului omenesc (Apoc. 13, 8).

Harul mîntuitor al lui Dumnezeu

Sfînta Scriptură ne descoperă un Dumnezeu care are o preocupare copleșitoare pentru mîntuirea neamului omenesc.

Persoanele Dumnezeirii sînt unite în lucrarea aducerii oamenilor înapoi la comuniunea cu Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidență iubirea mîntuitoare a lui Dumnezeu, spunînd: "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (Ioan 3, 16).

Scriptura declară că "Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4, 8). El S-a îndreptat către omenire "cu o iubire veșnică" (Ier. 31, 3). Dumnezeu, care adresează invitația mîntuirii, este atotputernic, dar iubirea Lui face necesar ca fiecare persoană care răspunde acestei iubiri să aibă libertatea de a alege (Apoc. 3, 20. 21). Constrîngerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate avea vreo parte în strategia Sa.

Inițiativa divină. Cînd Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat inițiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam și Eva, auzind sunetul prezenței Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întîmpine, așa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit! În mod insistent, El i-a strigat: "Unde sînteți?"

Cu profundă durere, Dumnezeu a făcut cunoscut consecințele neascultării lor – durerea și dificultățile pe care ei aveau să le întîmpine. Cu toate acestea, în situația lor absolut fără nădejde, El a dat pe față un plan minunat, făgăduind – în final – biruința asupra păcatului și a morții (Gen. 3, 15).

Har sau Dreptate? Mai tîrziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul i-a descoperit lui Moise caracterul Său binevoitor, dar drept, spunînd: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mînie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor pînă la al treilea și al patrulea neam" (Exod 34, 6. 7).

Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului și dreptății, a bunăvoinței de a ierta și a refuzului de a socoti pe cel vinovat drept nevinovat. Numai în persoana Domnului Hristos putem înțelege cum pot aceste calități ale caracterului să se armonizeze unele cu altele.

Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu a chemat în repetate rînduri și cu stăruință pe poporul Său să-și recunoască nelegiuirea și să se întoarcă la El (Ier. 3, 12-14). Dar ei au refuzat invitația Lui plină de bunătate (Ier. 5, 3). O atitudine de nepocăință, ce-și bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7, 12).

Deși Dumnezeu este milostiv, El nu poate ierta pe aceia care se țin strîns de păcat (Ier. 5, 7). Iertarea are un scop. Dumnezeu dorește să-i transforme pe păcătoși în sfinți. "Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertînd" (Is. 55, 7). Solia mîntuirii Sale sună clar în toată lumea: "Întoarceți-vă la Mine și veți fi mîntuiți, toți cei ce sînteți la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu și nu altul" (Is. 45, 22).

Mînia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noștri părinți a creat în mintea și inima omului o tendință către vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu (Col. 1, 21). În consecință, noi merităm mînia lui Dumnezeu, care este "un foc mistuitor" împotriva păcatului (Evrei 12, 29; Hab. 1, 13). Solemnul adevăr este că "toți au păcătuit" (Rom. 3, 23), toți sînt "din fire copii ai mîniei" (Efes. 2, 3; 5, 6) și supuși morții, "pentru că plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

Mînia divină este felul în care Scriptura numește reacția lui Dumnezeu față de păcat și nelegiuire (Rom. 1, 18). Lepădarea deliberată a voinței descoperite a lui Dumnezeu – Legea Sa – provoacă în mod îndreptățit mînia Sa (2 Regi 17, 16-18; 2 Cron. 36, 16). G. E. Ladd scria: "Oamenii sînt păcătoși din punct de vedere etic și, atunci cînd Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile lor, El îi vede ca păcătoși, ca vrăjmași, ca obiecte ale mîniei divine; căci este o necesitate etică și religioasă ca sfințenia lui Dumnezeu să se manifeste în mînia împotriva păcatului". 1 Și totuși, în același timp, Dumnezeu dorește să mîntuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce El urăște orice păcat, El are un interes plin de iubire față de fiecare păcătos.

Răspunsul omului. Modul de comportare al lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat în lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a dat cea mai clară înțelegere a "nemărginitei bogății a harului Său" (Efes. 2, 7). Ioan spunea: "Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr" (Ioan 1, 14). "Hristos Isus", scria Pavel, "a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ’Cine se laudă, să se laude în Domnul’. (1 Cor. 1, 30. 31). Cine deci poate disprețui .bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii răbdări"? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidență faptul că "bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință" (Rom. 2, 4).

Chiar răspunsul omului la oferta de mîntuire a lui Dumnezeu nu-și are originea în ființele omenești, ci în Dumnezeu. Credința noastră nu este decît un dar al lui Dumnezeu (Rom. 12, 3), după cum este și pocăința (Fapte 5, 31). Iubirea noastră este un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferință și moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cîrpă murdară (Is. 64, 6). "Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre ne-a adus la viață împreună cu Hristos. Căci prin har ați fost mîntuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efes. 2, 4. 5. 8. 9).

Lucrarea de reconciliere a Domnului Hristos

Vestea cea bună este aceea că "Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine" (2 Cor. 5, 19). Împăcarea lucrată de El restabilește legăturile dintre Dumnezeu și neamul omenesc. Textul scoate în evidență faptul că acest proces împacă pe păcătoși cu Dumnezeu și nu pe Dumnezeu cu păcătoșii. Rolul decisiv în conducerea păcătoșilor înapoi la Dumnezeu este Domnul Isus Hristos. Planul lui Dumnezeu de reconciliere este o minune a condescendenței divine. El avea tot dreptul să lase neamul omenesc să piară.

Așa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat inițiativa de a restaura legăturile rupte dintre neamul omenesc și El Însuși. "Căci pe cînd eram vrăjmași am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său" (Rom. 5, 10). În consecință, "ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea" (Rom. 5, 11).

"Cuvîntul englezesc atonement (echivalentul cuvîntului romînesc ispășire) a însemnat inițial at-one-ment, adică unire, acord înțelegere. Atonement arată armonia unei relații și, atunci cînd s-a produs înstrăinarea, această armonie avea să se realizeze printr-un proces de împăcare. Înțeles în termenii însemnătății ei originale, ispășirea denotă de drept o stare de reconciliere ce pune capăt unei stări de înstrăinare". 2

Mulți creștini limitează în mod exclusiv termenul "ispășire" la efectele răscumpărătoare, ale întrupării Domnului Hristos, ale suferințelor și morții Sale. În serviciile de la sanctuar, totuși, ispășirea nu cuprindea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci și lucrarea preotului de a duce sîngele și a-l sluji în sanctuar (Lev. 4, 20. 26. 35; 16, 15-18, 32. 33). Deci, în armonie cu această înțelegere biblică, ispășirea poate să se refere atît la moartea Domnului Hristos, cît și la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare Preot, El oferă rezultatele jertfei Sale ispășitoare, o jertfă completă, desăvîrșită, pentru a realiza împăcarea neamului omenesc cu Dumnezeu. 3

Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispășire are două aspecte: a) acțiunea mîntuitoare a Domnului Hristos, și b) însușirea lucrării Sale prin credință atît individual, cît și colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispășirea. Din această perspectivă, el concluzionează, spunînd că .ispășirea este adusă la îndeplinire pentru noi și lucrată în noi". 4

Acest capitol se ocupă de ispășire în relația ei cu moartea Domnului Hristos. Ispășirea asociată cu înalta Sa lucrare preoțească va fi discutată mai tîrziu.

Jertfa ispășitoare a Domnului Hristos

Jertfa ispășitoare a Domnului Hristos la Golgota marchează punctul de cotitură în relațiile dintre Dumnezeu și neamul omenesc. Deși există un raport al păcatelor poporului Său, ca rezultat al împăcării, Dumnezeu nu le mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5, 19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezește mînia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a acorda iertare păcătoșilor pocăiți, în timp ce susține și înalță încă dreptatea Legii Sale veșnice.

Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să mențină dreptatea și neprihănirea Sa, moartea ispășitoare a Domnului Hristos a devenit "o necesitate morală și legală". "Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să aducă la îndeplinire judecata asupra păcatului și, în acest fel, și asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispășirea era necesară, pentru că omul se afla sub mînia îndreptățită a lui Dumnezeu. Aici se află inima Evangheliei, a iertării păcatului și taina crucii Domnului Hristos. Neprihănirea desăvîrșită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat dreptatea divină și Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul Domnului Hristos în locul morții omului". 5

Persoanele care nu sînt dispuse să accepte sîngele ispășitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat și sînt încă supuse mîniei lui Dumnezeu. Ioan spunea: .Cine crede în Fiul, are viața veșnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el" (Ioan 3, 36).

Astfel, crucea este o demonstrare atît a milei lui Dumnezeu, cît și a dreptății Sale. "Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credința în sîngele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încît să fie neprihănit și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus" (Rom. 3, 25. 26).

Ce realizează jertfa ispășitoare? Tatăl Însuși a fost Acela care a prezentat pe Fiul Său ca "jertfă de ispășire" (Rom. 3, 25 – grecește hilasterion). Folosirea cuvîntului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgînă de "a îmblînzi un Dumnezeu mîniat" sau .a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar și capricios". 6 Textul descoperă faptul că .Dumnezeu, în hotărîrea îndurării Sale, a prezentat pe Domnul Hristos ca ispășire pentru mînia Sa sfîntă, produsă de vina omului, pentru că El a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului și ca Înlocuitor divin, care să suporte judecata Sa asupra păcatului". 7

Din această perspectivă putem înțelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: "ca un prinos și ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu" (Efes. 5, 2; vezi Gen. 8, 21; Ex. 29, 18; Lev. 1, 9). .Jertfa de bună voie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispășitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu și omul păcătos prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mînia lui Dumnezeu asupra păcatului omului. Prin Domnul Hristos, mînia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om și suportată numai de El". 8

Romani 3, 25 descoperă, de asemenea, că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispășit sau curățit. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sîngele ispășitor face pentru păcătosul pocăit. El are astfel parte de experiența iertării, a îndepărtării vinovăției personale și a curățirii de păcat. 9

Domnul Hristos – purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfînta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca "purtător de păcate" al neamului omenesc. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că "El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. și Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință. El a fost o jertfă pentru păcat. și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor" (Is. 53, 5. 6. 10. 12; vezi Gal. 1, 4). Apostolul Pavel avea această profeție în mintea Sa atunci cînd a spus că .Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi" (1 Cor. 15, 3).

Aceste texte scot în evidență un important concept al planului de mîntuire. Păcatele și vinovăția ce ne-au mînjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcîndu-ne astfel curați (Ps. 51, 10). Jertfele ceremoniale din sanctuarul Vechiului Testament ne descoperă acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la reprezentantul păcătosului la mielul nevinovat simboliza transferarea lui asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat.

Care este rolul sîngelui? Sîngele a jucat un rol central în jertfele ispășitoare ale serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispășire atunci cînd a zis: "căci viața trupului este în sînge.căci prin viața din el face sîngele ispășire" (Lev. 17, 11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sîngele și să-l ducă în sanctuar mai înainte ca să se acorde iertarea.

Noul Testament descoperă faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obținerea iertării, a curățirii și împăcării prin sîngele înlocuitor au fost împlinite prin sîngele ispășitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: "Cu atît mai mult sîngele lui Hristos care, prin Duhul cel veșnic S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 14). Vărsarea sîngelui Său a adus la îndeplinire ispășirea pentru păcat (Rom. 3, 25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu "a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire (hilasmos) pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4, 10).

Rezumînd cele de mai sus, "actul obiectiv de împăcare al lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sîngele expiator, ispășitor al Domnului Hristos, Fiul Său. În acest fel, Dumnezeu este atît Cel ce oferă mijloacele împăcării, cît și Cel care o primește". 10

Domnul Hristos, prețul răscumpărării

Cînd ființele omenești au ajuns sub stăpînirea păcatului, ele au devenit supuse condamnării și blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6, 4; Gal. 3, 10-13). Sclavi ai păcatului (Rom. 6, 17), supuși morții, ei nu erau în stare să scape. Oamenii "nu pot să se răscumpere, unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării" (Ps. 49, 7). Numai Dumnezeu este investit cu puterea de a răscumpăra. .Îi voi răscumpăra din mîna locuinței morților, îi voi izbăvi de la moarte" (Osea 13, 14). Cum i-a răscumpărat Dumnezeu?

Prin Isus, care a mărturisit că El .n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți" (Matei 20, 28; vezi și 1 Tim. 2, 6). Dumnezeu a "răscumpărat" biserica Sa cu "sîngele Său" (Fapte 20, 28). În Hristos "avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor" (Efes. 1, 7; vezi Rom. 3, 24). Moartea Sa a avut ca scop .să ne răscumpere de orice fărădelege, și să-și curățească un norod care să fie al Lui, plin de rîvnă pentru fapte bune" (Tit 2, 14).

Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra neamului omenesc. Apostolul Pavel spunea că "voi nu sînteți ai voștri, căci ați fost cumpărați cu un preț" (1 Cor. 6, 19-20; 7, 23).

Prin moartea Sa, Domnul Hristos a rupt stăpînirea păcatului, a pus capăt captivității spirituale, a îndepărtat condamnarea și blestemul legii și a făcut viața veșnică posibilă pentru toți păcătoșii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioși au fost "răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri" (1 Petru 1, 18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberați de sclavia păcatului și de faptele lui moarte sînt acum în slujba lui Dumnezeu, "avînd ca rod sfințirea, iar ca sfîrșit viața veșnică" (Rom. 6, 22).

A ignora, a respinge principiul răscumpărării ar însemna să "pierzi chiar inima Evangheliei harului și să negi cele mai profunde motive ale recunoștinței noastre față de Mielul lui Dumnezeu". 11 Acest principiu este central în doxologia cîntată în sala tronului ceresc: "Căci ai fost junghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pămînt" (Apoc. 5, 9-10).

Hristos, reprezentantul neamului omenesc

Atît Adam, cît și Domnul Hristos, "ultimul Adam" sau "al doilea Om" (1 Cor. 15, 45. 47), reprezintă întreaga omenire. În timp ce nașterea naturală împovărează fiecare persoană cu rezultatele nelegiuirii lui Adam, fiecare dintre cei care trăiesc experiența nașterii spirituale primesc beneficiile vieții desăvîrșite și jertfei Domnului Hristos. "Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos" (1 Cor. 15, 22).

Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare și moarte pentru toți. Domnul Hristos a pus capăt căderii în modul cel mai dramatic. În marea Sa iubire, El S-a supus de bunăvoie judecății divine asupra păcatului și a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare a asigurat eliberarea de sub pedeapsa păcatului și a adus darul vieții veșnice pentru păcătoșii pocăiți. " (2 Cor. 5, 21; Rom. 6, 23; 1 Petru 3, 18).

Scripturile ne învață, în mod clar, despre caracterul universal al morții înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci "prin harul lui Dumnezeu", El a cunoscut moartea pentru fiecare (Evrei 2, 9). Asemenea lui Adam, toți au păcătuit (Rom. 5, 12), de aceea toți cunosc experiența morții, prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toți a fost a doua moarte – blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20, 6; vezi cap. 26 al acestei cărți).

Viața Domnului Hristos și mîntuirea

"Căci dacă atunci cînd eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, cînd sîntem împăcați cu El, vom fi mîntuiți prin viața Lui" (Rom. 5, 10). A fost necesară viața Domnului Hristos, ca și moartea Sa, pentru a arunca o punte peste prăpastia înșelăciunii făcute de păcat. Amîndouă sînt necesare și contribuie la mîntuirea noastră.

Ce poate face viața desăvîrșită a Domnului Hristos pentru noi? Domnul Isus Hristos a trăit o viață curată, sfîntă și iubitoare, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viață prețioasă El a împărțit-o cu păcătoșii pocăiți, ca un dar. Caracterul Său desăvîrșit este înfățișat ca o haină de nuntă (Mat. 22, 11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61, 10), pe care El o dă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omenești de a atinge neprihănirea (Is. 64, 6).

În ciuda corupției noastre omenești, atunci cînd ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voința noastră se identifică cu voința Lui, mintea noastră devine una cu mintea Lui, gîndurile noastre sînt aduse în supunere față de El; atunci noi trăim viața Lui. Sîntem atunci acoperiți cu haina îndreptățirii Sale. Cînd Dumnezeu privește la păcătosul pocăit și credincios, El vede nu goliciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii țesute prin ascultarea desăvîrșită a Domnului Hristos față de cerințele Legii. 12 Nimeni nu poate fi în adevăr neprihănit, decît dacă este acoperit de această haină.

În parabola hainei de nuntă, oaspetele care a venit îmbrăcat în propriile sale haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinței. El a acceptat invitația la ospăț (Mat. 22, 10). Dar venirea sa nu era suficientă. El avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, credința în cruce nu este suficientă. Pentru a fi prezenți înaintea Împăratului, și noi avem nevoie de viața desăvîrșită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.

Ca păcătoși, nu numai că avem nevoie ca să ni se ierte datoria, ci mai avem nevoie să ni se refacă contul nostru la bancă. Avem nevoie de ceva mai mult decît să fim eliberați din închisoare, noi avem nevoie să fim adoptați în familia Împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos Cel Înviat are un dublu obiectiv, și anume de a ierta și îmbrăca – aplicarea morții și vieții Sale la viața noastră și la statutul nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: "S-a sfîrșit" de pe Golgota marchează împlinirea unei vieți desăvîrșite și a unei jertfe desăvîrșite. Păcătoșii au nevoie de amîndouă.

Inspirația vieții Domnului Hristos. Viața Domnului Hristos pe pămînt a oferit, de asemenea, un model pentru neamul omenesc, arătîndu-i cum să trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exemplu, modul în care El a răspuns față de ocări și jigniri (1 Petru 2, 21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă și care a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, a demonstrat că aceia care se bizuiesc pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. O viață asemenea Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunînd: "Pot totul în Hristos care mă întărește" (Fil. 4, 13).

Învierea Domnului Hristos și mîntuirea

"Și dacă n-a înviat Hristos", spunea Pavel, "atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră" și "voi sînteți încă în păcatele voastre" (1 Cor. 15, 17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24, 36-43), S-a înălțat la ceruri ca Dumnezeu-om și a început lucrarea Sa de importanță hotărîtoare ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8, 1. 2).

Învierea Domnului Hristos a dat crucii un sens pe care ucenicii cei zdruncinați nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe acești oameni în forțe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea – niciodată despărțită de crucificare – a devenit punctul central în misiunea lor. Ei au propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forțelor răului. În aceasta stă puterea mesajului apostolic.

"Învierea Domnului Hristos", scria Phillip Schaff, "este în mod deosebit o problemă-cheie, de care depinde adevărul sau minciuna religiei creștine. Ea este sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează". 13 Wilbur M. Smith comenta: "Învierea Domnului Hristos este citadela credinței creștine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol și care a ridicat în mod distinct creștinismul mai presus de iudaism și religiile păgîne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, tot așa trebuie să fie tot ceea ce este vital și unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos. ’Dacă n-a înviat Hristos atunci credința voastră este zadarnică’. (1 Cor. 15-17). 14

Lucrarea prezentă, de slujire a Domnului Hristos, își are rădăcina în moartea și învierea Sa. În timp ce jertfa ispășitoare de pe Golgota a fost îndestulătoare și completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos ar fi încheiat cu succes misiunea Sa divină pe pămînt. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieții de dincolo de mormînt și demonstrează temeinicia făgăduințelor vieții veșnice în El.

Rezultatele slujirii mîntuitoare a Domnului Hristos

Lucrarea ispășitoare a Domnului Hristos afectează nu numai neamul omenesc, ci și universul întreg.

Reconciliere în tot Universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea mîntuirii lucrate de Domnul Hristos, în și prin biserică: "Pentru ca domniile și stăpînirile din locurile cerești să cunoască azi prin biserică înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes. 3, 10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, i-a plăcut "să împace totul cu Sine, atît ce este pe pămînt, cît și ceea ce este în ceruri, făcînd pace prin sîngele crucii Lui" (Col. 1, 20). Pavel descoperă rezultatele uimitoare ale împăcării: "Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri și de pe pămînt și de sub pămînt și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul" (Filipeni 2, 10. 11).

Apărarea legii lui Dumnezeu. Desăvîrșita jertfă ispășitoare a Domnului Isus Hristos susține justețea și neprihănirea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, ca și caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos și prețul răscumpărării au satisfăcut cerințele Legii (că păcatul trebuie să fie pedepsit), în timp ce au îndreptățit pe păcătoșii pocăiți prin harul și mila Sa. Pavel spunea: "Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească. pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pămîntești, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 3. 4).

Îndreptățirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci cînd este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci cînd el a primit iubirea și iertarea tatălui său.

"Aceia care primesc prin credință faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine în Hristos, cei care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul neprețuit al îndreptățirii cu roadele lui imediate de pace cu Dumnezeu (Rom. 5, 1). Nemaifiind obiectul mîniei lui Dumnezeu, credincioșii îndreptățiți au devenit obiectul favoarei lui Dumnezeu. Avînd pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfînt pentru a dărîma toate barierele sau zidurile despărțitoare ale vrăjmășiei dintre oameni, simbolizate prin ostilitatea ce exista între iudei și Neamuri" (vezi Efes. 2, 14-16). 15

Zădărnicia mîntuirii prin fapte. Lucrarea de împăcare a lui Dumnezeu descoperă zădărnicia strădaniilor omenești de a obține mîntuirea prin faptele legii. Cunoașterea harului divin duce la primirea neprihănirii, îndreptățitoare, puse la dispoziție prin credința în Hristos Isus. Mulțumirea acelora care au trăit experiența iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu formează baza mîntuirii, ci roadele ei. 16

O nouă legătură cu Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu oferă viața de desăvîrșită ascultare a Domnului Hristos, neprihănirea Lui și moartea Sa ispășitoare ca un dar. Aceasta duce la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda și bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încîntare, studierea Cuvîntului lui Dumnezeu o bucurie, iar mintea un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfînt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu și păcătosul pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste și admirație, nu pe teamă și obligație (Ioan 15, 1-10).

Cu cît înțelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atît vom gîndi mai puțin la neprihănirea proprie și ne vom da mai mult seama cît sîntem de binecuvîntați. Puterea aceluiași Duh Sfînt, care a lucrat în Domnul Hristos atunci cînd El a înviat dintre morți, va transforma viața noastră. În locul înfrîngerii, vom avea zilnic biruință asupra păcatului.

Motivație pentru slujire. Iubirea uimitoare, dată pe față în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivația pentru a împărtăși și altora Evanghelia. Cînd noi înșine am avut atît de mult de cîștigat, nu vom mai putea ține secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul, în dreptul acelora care primesc jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci vom transmite și altora invitația mișcătoare a Evangheliei: .Împăcați-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 20. 21).

1. George E. Ladd, "A Theology of the New Testament" (O Teologie a Noului Testament) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), pag. 453.

2. .Atonement" (Ispășire) Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 97.

3. Pentru o largă discutare a acestui concept biblic, vezi .Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine" (Adventiștii de ziua a șaptea răspund problemelor de doctrină), (Washington D. C. Review and Herald, 1957), pag. 341-355.

4. Vincent Taylor, The Cross of Christ (Crucea lui Hristos) (Londra: Macmillan, 1956), pag. 88-89.

5. Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Hristos, mîntuirea noastră), Mountaine View, CA, Pacific Press, 1980), pag. 25, 26.

6. Raoul Dederen, .Atoning Aspects in Christ’s Death" (Aspectele ispășitoare ale morții lui Hristos) în The Sanctuary and the Atonement, eds. Arnold V. Wallenkampf și W. Richard Lesher, Washington D. C. .Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists", 1981, pag. 295. .Printre păgîni, ispășirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare a atitudinii zeului. El nu făcea, de fapt, decît să mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, expierea-ispășirea este considerată ca izvorînd din iubirea lui Dumnezeu" (Idem, pag. 317).

7. La Rondelle, pag. 26.

8. Ibid, pag. 26, 27.

9. Dederen, pag. 295.

10. La Rondelle, pag. 28. Citatele din această referință au fost din H. G. Link și C. Brown, .Reconciliation" (Împăcare), The New International Dictionary of New Testament Theology (Noul Dicționar Internațional al Teologiei Noului Testament), (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978, vol. 3), pag. 162.

11. La Rondelle, pag. 30.

12. Vezi White, Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos), (Washington, D. C. Review and Herald, ed. 1941), pag. 312.

13. Philip Schaff, .History of the Christian Church" (Istoria Bisericii Creștine) Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), pag. 173.

14. Wilbur M. Smith, .Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ" (Oamenii de știință ai secolului douăzeci și învierea lui Hristos), Christianity Today, 15 aprilie 1957, pag. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, .Evidence That Demands a Verdict" (Dovezi ce cer un verdict), Campus Crusade for Christ, 1972), pag. 185-274.

15. La Rondelle, pag. 32, 33.

16. Vezi Hyde, .What Christ’s Life Means to Me" (Ce înseamnă viața lui Hristos pentru mine), Adventist Review din 6 nov. 1986, pag. 19.

Sursa: www.adventist.ro