Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că biserica este un corp de credincioși, compus din mulți membri, chemați din toate națiunile, semințiile, limbile și noroadele. În Hristos, noi sîntem o nouă creațiune; deosebirile de rasă, cultură, educație și naționalitate, cum și diferențele dintre cei de sus și cei de jos, dintre bogat și sărac, dintre bărbat și femeie nu trebuie să dea loc la dezbinări între noi. Noi sîntem cu toții egali în Hristos care, prin același Spirit, ne-a legat într-o unică comuniune cu El și între noi; noi trebuie să slujim și să fim slujiți fără părtinire și prejudecăți. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtășim aceeași credință și nădejde și dăm tuturor o mărturie unanimă. Această unitate își are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi.
Unitatea trupului lui Hristos
Terminînd lucrarea Sa pe pămînt (Ioan 17, 4), Isus, chiar în seara dinaintea morții Sale, nu înceta să fie preocupat de situația ucenicilor Săi.
Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare și cui i se vor atribui cele mai înalte poziții în Împărăția lui Hristos. În ochii lui Isus, umilința era esențială în Împărăția Sa. Adevărații Săi urmași aveau să fie slujitori, dîndu-se bucuros pe ei înșiși fără să aștepte nici chiar un „mulțumesc" în schimb. Dar această învățătură a căzut, se pare, în urechi surde (Luca 17, 10). Chiar exemplul pe care El l-a dat, plecîndu-Se să le spele picioarele, cînd nimeni dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înțelesurilor pe care le-ar fi avut, părea că fusese în zadar (vezi cap. 15 al acestei cărți).
Isus este iubire. Bunătatea Lui a fost aceea care a făcut ca masele să-L urmeze. Neînțelegînd această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stăpîniți de puternice prejudecăți față de cei ce nu erau iudei, față de femei, „păcătoși" și săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea lui Hristos care cuprindea pe toți, chiar și pe acești lepădați de societate. Cînd ucenicii L-au găsit stînd de vorbă cu o femeie samariteancă de proastă reputație, ei încă nu învățaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriș, cuprindeau diferite soiuri de grîu, gata să fie secerat.
Dar Hristos nu putea fi influențat de tradiție, de opinia publică sau chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereținut a coborît pînă la ființa omenească decăzută, refăcînd-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulțimea nepăsătoare, va fi semnul adevăraților ucenici. Ei trebuia să iubească așa cum a iubit El. Lumea avea să fie totdeauna în stare să deosebească pe creștini – nu datorită mărturisirii lor de credință, ci datorită descoperirii iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13, 34-35).
Și astfel, chiar în grădina Ghetsemani, principala preocupare din mintea Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale – a acelora care au „ieșit din lume" (Ioan 17, 6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia pe care o cunoaște Dumnezeirea: „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). O astfel de unitate e mărturia cea mai puternică a bisericii, căci ea demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru neamul omenesc. El a spus: „Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvîrșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17, 23).
Unirea biblică și biserica
Ce fel de unitate prevedea deci Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire și unitate? Care este temelia ei? Care sînt componentele ei? Pretinde ea uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcționează această unitate?
Unirea Duhului. Duhul Sfînt este forța activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioșii sînt conduși la biserică. Prin El ei sînt „botezați de un singur Duh, ca să alcătuiască un singur trup" (1 Cor. 12, 13). Acești membri botezați trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului" (Ef. 4, 3).
Apostolul a menționat componentele de bază ale unității Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh", spunea el, „după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai pe sus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți" (Ef. 4, 4-6). Repetarea de șapte ori a cuvîntului „o singură" sau „un singur" scoate în evidență unitatea completă pe care o întrevedea Pavel.
Chemîndu-i din diferite naționalități și rase, Duhul Sfînt boteza pe oameni într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sînt deloc despărțitoare. Duhul Sfînt sfărîmă barierele dintre superiori și inferiori, bogați și săraci, bărbați și femei. Realizînd faptul că înaintea lui Dumnezeu ei sînt egali cu toții, ei se stimează unul pe celălalt.
Această unitate funcționează, de asemenea, la nivelul organizației. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sînt egale, chiar dacă unele sînt în situația de a primi bani și misionari din alte țări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaște ierarhie. Băștinașii și misionarii sînt egali înaintea lui Dumnezeu.
Biserica astfel unită are o nădejde, „binecuvîntata nădejde" a mîntuirii, care se va realiza la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mîntuitor, Isus Hristos" (Tit 2, 13). Această nădejde este un izvor de pace și bucurie și ne dă un puternic motiv pentru o mărturie unită (Mat. 24, 14). Ea duce la transformare, căci “oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat" (1 Ioan 3, 3).
Printr-o credință comună – credința personală în jertfa ispășitoare a lui Isus Hristos – noi toți devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea și învierea lui Hristos (Rom. 6, 3-6), exprimă în mod desăvîrșit această credință, dînd mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos.
În final, Scriptura ne învață că există un Duh, un Domn, un Dumnezeu și un Tată. Toate aspectele unității bisericii își găsesc baza în unitatea Treimii divine. „Sînt felurite daruri, dar este același Duh; sînt diferite slujbe, dar este același Domn; sînt felurite lucruri, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți" (1 Cor. 12, 4-6).
Măsura unității. Credincioșii cunosc o unitate a minții și a modului de gîndire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării și al
mîngîierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă și o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (Rom. 15, 5-6). „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvîrșit într-un gînd și o simțire (judecată)" (1 Cor. 1, 10). „Fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi" (2 Cor. 13, 11).
Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să dea pe față o unitate a simțămintelor, a cugetului și a acțiunilor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă simțăminte, gînduri și acțiuni identice? Unitatea biblică implică uniformitate?
Unitate în diversitate. Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate.
Corpul are multe organe, toate contribuind la optima funcționare a corpului. Fiecare îndeplinește o sarcină vitală, deși diferită; nici unul nu este nefolositor.
Același principiu operează și în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voiește" (1 Cor. 12, 11), creînd o sănătoasă diversitate de care beneficiază biserica. Nu toți membrii gîndesc la fel și nici nu sînt calificați să aducă la îndeplinire aceeași lucrare. Cu toate acestea, toți funcționează sub conducerea aceluiași Duh, zidind biserica după cele mai bune daruri pe care Dumnezeu li le-a dat lor.
Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuția tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o forță evanghelistică completă. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcînd același lucru pe care îl face orice alt membru; ci, dimpotrivă, el depinde de toți membrii, care să aducă la îndeplinire sarcinile pe care Dumnezeu le-a dat.
În natură, vița cu mlădițele ei ne dau o ilustrație de unitate în diversitate. Isus a folosit metafora viței pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15, 1-6). Mlădițele, credincioșii, sînt extensii ale adevăratei Vițe – Hristos. Asemenea fiecărei mlădițe și frunze, fiecare creștin se deosebește de ceilalți și, cu toate acestea, există o unitate, deoarece toți primesc hrana lor din același izvor – Vița. Mlădițele viei sînt separate și nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiță va fi în comuniune cu celelalte dacă sînt legate de același butuc părinte. Toate își primesc hrana din același izvor, asimilînd aceleași proprietăți dătătoare de viață.
Tot astfel, unitatea creștină depinde de altoirea membrilor în Hristos. De la El vine puterea ce vitalizează viața creștină. El este izvorul talentului și puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile și stilul de viață ale tuturor creștinilor. Prin El, toți membrii sînt legați unul de altul, uniți într-o misiune comună. Cînd membrii rămîn în El, atunci egoismul este îndepărtat și unitatea creștină este realizată, făcîndu-i în stare să-și îndeplinească misiunea.
Astfel, în timp ce sînt diferite personalități în biserică, toți lucrează sub un singur Conducător. În timp ce sînt multe daruri, nu este decît un singur Duh. Deși darurile diferă, acțiunea este armonioasă. „Este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți" (1 Cor. 12, 6).
Unitatea credinței. Diversitatea darurilor nu înseamnă totuși o diversitate de credințe. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtășesc o platformă bazată pe Evanghelia cea veșnică – viața lor fiind caracterizată prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Isus (Apoc. 14, 12). Împreună, ei adresează lumii invitația la mîntuire.
Cît de importantă este unitatea bisericii
Unitatea este esențială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greș în împlinirea misiunii sale sfinte.
Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente. Într-o lume împărțită prin dizidență și conflicte, iubirea și unitatea dintre membrii bisericii – cu personalități, temperamente și dispoziții diferite – dau mărturie despre solia bisericii mult mai puternic decît o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile despre legătura lor cu cerul și valabilitatea acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13, 35). Ea dovedește puterea Cuvîntului lui Dumnezeu.
Conflictul dintre cei ce mărturisesc a fi creștini a stîrnit dezgust în cei necredincioși și a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării de către ei a credinței creștine. Adevărata unitate dintre credincioși spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră față de lume, spunea Hristos, că El este Mîntuitorul. (Ioan 17, 23).
Unitatea descoperă realitatea împărăției lui Dumnezeu. O biserică în adevăr unită pe pămînt descoperă seriozitatea membrilor ei în speranța lor de a trăi laolaltă în ceruri. Unitatea pe pămînt demonstrează realitatea Împărăției veșnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlinește Scriptura care spune: „Iată ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună" (Ps. 133, 1).
Unitatea arată tăria bisericii. Unitatea aduce tărie, iar neunirea, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă și puternică atunci cînd membrii ei sînt uniți cu Hristos și unul cu altul, lucrînd în armonie pentru salvarea lumii. Atunci și numai atunci sînt ei în adevăratul sens „împreună lucrători cu Dumnezeu" (1 Cor. 3, 9).
Unitatea creștină aruncă o provocare crescîndei lipse de unire a lumii, divizată de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită prezintă soluția pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex și naționalitate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. În adevăr, puterile întunericului sînt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alții, așa după cum Hristos i-a iubit pe ei.
Efectul plăcut și binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu activitatea unei orchestre. În momentele dinaintea apariției dirijorului, în timp ce instrumentiștii își acordează instrumentele și le încălzesc, ei produc o adevărată cacofonie de sunete. Totuși, cînd dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se oprește și toți ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cînte după cum dirijează el. Urmărindu-L pe dirijor, orchestra dă la iveală o muzică frumoasă, armonioasă.
„Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieții mele în marea orchestră a celor chemați sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originală a creațiunii, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu. " 1
Realizarea unității
Dacă biserica trebuie să trăiască experiența unității, atunci atît Dumnezeirea, cît și credincioșii trebuie să fie cuprinși în realizarea ei. Care este sursa unității și cum poate fi ea realizată? Ce rol joacă credinciosul?
Originea unității. Scriptura scoate în evidență faptul că unitatea își are originea în:
(1) puterea Tatălui care ne păzește (Ioan 17, 11);
(2) slava Tatălui, pe care Hristos a dat-o urmașilor Săi (Ioan 17, 22) și
(3) prezența lui Hristos în cei credincioși (Ioan 17, 23).
Duhul Sfînt, „Duhul lui Hristos" în mijlocul trupului lui Hristos, este puterea de coeziune și prezența ce păstrează unit fiecare segment.
Asemenea butucului și spițelor unei roți, cu cît membrii bisericii (spițele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atît mai aproape vor fi și unii de alții. „Secretul adevăratei unități din biserică și din familie nu este diplomația, nici iscusința de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrînge dificultățile, deși va fi de făcut mult în privința aceasta, ci unirea cu Hristos. " 2
Duhul Sfînt ca unificator. Ca „Duh al lui Hristos" și „Duh al Adevărului", Duhul Sfînt aduce unire.
1. Punctul central al unității. Cînd Duhul intră în cei credincioși, El îi face să treacă peste prejudecățile omenești legate de cultură, rasă, sex, culoare, naționalitate și stare socială vezi Gal. 3, 26-28). El realizează acest lucru, aducînd pe Hristos în inimă. Aceia în care El locuiește vor avea privirile fixate asupra lui Isus și nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos stabilește legătura unirii între ei – rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci diferențele dintre ei se vor estompa și ei se vor uni în lucrarea de a glorifica pe Isus.
2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unității. Cît de realizabilă este ținta unității bisericii? Cînd Hristos a început lucrarea Sa de mijlocire la dreapta Tatălui Său în ceruri, El a garantat faptul că ținta de a avea pe poporul Său unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfînt, El a dat daruri speciale, în mod deosebit destinate stabilirii în mijlocul credincioșilor a „unității credinței".
Discutînd despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „a dat pe unii apostoli; pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători". Aceste daruri au fost date bisericii „pentru desăvîrșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos. " (Ef. 4, 11-13).
Aceste daruri unice sînt destinate a dezvolta „unirea Duhului" în „unirea credinței" (Ef. 4, 3. 13), pentru ca cei credincioși să fie maturi și statornici, astfel încît „să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vînt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire" (Ef. 4, 14).
Prin aceste daruri, credincioșii rostesc adevărul în dragoste și cresc în Hristos, Capul bisericii, dezvoltînd o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, Pavel spunea că „tot trupul, bine închegat și strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste" (Ef. 4, 16).
3. Baza unității. Pentru a împlini făgăduința lui Hristos, Duhul Sfînt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15, 26). Sarcina Sa este aceea de a călăuzi pe cei credincioși în tot adevărul (Ioan 16, 13). Este clar, deci, că baza unității este adevărul ce are ca centru pe Isus Hristos.
Misiunea Duhului este aceea de a călăuzi pe credincios în adevăr, așa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a realiza adevărata unire. Doar crezînd, trăind și predicînd adevărul așa cum este în Isus ajungem la adevărata unire. Comuniunea, darurile spirituale și iubirea sînt toate foarte importante, dar împlinirea lor este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sînt Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14, 6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfințește-i prin Adevărul Tău, Cuvîntul Tău este Adevărul" (Ioan 17, 17). Pentru a trăi unitatea, cei credincioși trebuie să primească lumina așa cum luminează din Cuvînt.
Cînd adevărul, așa cum este în Isus va locui în inimă, el va înnobila, va înălța și va purifica viața, eliminînd toate prejudecățile și neînțelegerile.
Noua poruncă a lui Hristos. Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Treimii dumnezeiești are iubire față de ceilalți, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii față de alții. Hristos a poruncit credincioșilor să demonstreze iubirea lor față de Dumnezeu, iubind pe ceilalți așa cum se iubesc pe ei înșiși (Mat. 22, 39).
Domnul Isus Însuși, pe Golgota, a dus acest principiu al iubirii pînă la capăt. Chiar înainte de moartea Sa, El a lărgit porunca pe care El o rostise mai devreme, dînd ucenicilor Săi o nouă poruncă: „Să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12; conf. 13, 34). Era ca și cînd le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă ridicați pentru drepturile voastre, să vegheați să primiți ceea ce vi se cuvine și, dacă nu, să acționați în judecată. Vă cer să vă dezveliți spatele pentru a fi biciuiți, să întoarceți și obrazul celălalt, să suportați acuzația falsă, batjocorirea, derîderea, să fiți răniți, zdrobiți, răstigniți pe o cruce și înmormîntați, dacă arta se cere ca să iubim pe alții. Pentru că aceasta înseamnă a iubi pe alții, cum vă iubesc Eu".
1. Imposibila posibilitate. Cum putem iubi așa cum a iubit Hristos? Imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate împlini imposibilul. El a făgăduit: „Și după ce voi fi înălțat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toți oamenii" (Ioan 12, 32). Căci unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare, deoarece unitatea credincioșilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvîntul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, manifestată în relații, în unitatea credincioșilor prin rădăcinile lor comune în Butucul Viței. Și, în final, ea este înrădăcinată în cruce, iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioșilor.
2. Unitate la cruce. Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci cînd ne dăm seama că noi nu iubim și nu putem să iubim așa cum a iubit Isus, numai atunci admitem nevoia noastră după prezența Lui statornică și Îl credem atunci cînd spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15, 5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pămînt. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toți, de toate naționalitățile, rasele, culorile și clasele sociale. El iubește în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea își are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea îngustă a omului tinde să-i despartă pe semeni. Crucea răzbate prin orbirea omenească și prețuiește ființele omenești potrivit cu aprecierea pe care o face Dumnezeu. Ea arată că nimeni nu este fără valoare. Toți sînt doriți. Dacă Hristos îi iubește, atunci și noi trebuie să-i iubim.
Cînd a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toți la El, Hristos dorea să spună că atracția magnetică a ființei Sale zdrobite pe cruce de cea mai mare suferință cunoscută vreodată, va aduce unitate trupului Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer și noi, prăpastie pe care Hristos a trecut-o, face din pasul cel mic, ca să treacă strada sau să traverseze orașul pentru a ajunge la un frate, un gest de atît de simplu și ușor.
Calvarul înseamnă a „purta sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2). El a purtat toată povara întregii omeniri, ceae ce a zdrobit viața Sa, astfel încît El să poată să ne dea viață și să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alții.
Pași spre unitate. Unitatea nu vine în mod automat. Cei credincioși trebuie să facă pași pentru a și-o asigura.
1. Unitatea în cămin. Locul ideal pentru instruirea bisericii în vederea unității ei este căminul (vezi cap 22 al acestei cărți). Dacă învățăm ce înseamnă conducere înțeleaptă, bunătate, amabilitate, răbdare și iubire în cămin, avînd ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii și în biserică.
2. Să facem din unitate obiectivul nostru. Noi nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom lucra în mod conștiincios pentru ea. Și niciodată nu ne vom putea declara mulțumiți că am dobîndit-o. Noi trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate și să o cultivăm cu grijă. Noi trebuie să lucrăm pentru atenuarea diferențelor dintre noi și să evităm disputele pentru ceea ce este neesențial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele și prețioasele adevăruri asupra cărora sîntem de acord. Vorbiți despre unitate și rugați-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită. Făcînd astfel, noi putem realiza unitatea și armonia dorită de Dumnezeu.
3. Să lucrăm împreună pentru o țintă comună. Biserica nu va trăi experiența unității pînă cînd, acționînd ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune oferă o instruire ideală pentru învățarea armoniei. Ea învață pe credincioși faptul că ei toți sînt părți individuale ale marii familii a lui Dumnezeu și că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte.
În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului și refacerea trupului. Și, atunci cînd El a trimis pe ucenicii Săi în lucrare, El a insistat în același mod asupra acestor două aspecte: predicarea și vindecarea (Luca 9, 2; 10, 9).
Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atît lucrarea de predicare – slujirea Cuvîntului – cît și lucrarea misionară medicală. Nici una din aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie adusă la îndeplinire în mod independent sau să ne absoarbă cu totul. Ca și în zilele Domnului Hristos, o lucrare echilibrată și armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.
Aceia care sînt angrenați în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strîns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitația
Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea – și nu rivalitatea – este planul lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atît de minunat descoperită la cruce.
4. Dezvoltarea unei perspective globale. O biserică nu dă pe față o adevărată unitate decît dacă ea este activă în zidirea lucrării lui Dumnezeu, în toate părțile pămîntului. Biserica trebuie să facă tot ceea ce poate spre a evita izolarea națională, culturală sau regională. Pentru a realiza unitatea gîndirii, scopului și acțiunii, credincioșii de diferite naționalități, trebuie să se contopească și să slujească împreună.
Biserica trebuie să aibă grijă ca să nu întrețină interese separatiste naționale, care ar vătăma efortul ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acționeze în așa fel, încît să păstreze egalitatea și unitatea, avînd grijă să nu dezvolte programe sau instituții în vreo regiune care să fie finanțate în dauna edificării lucrării în alte regiuni ale lumii.
5. Evitați atitudinile care despart. Atitudinea de egoism, mîndrie, încredere în sine, superioritate, independență, prejudecată, critică, condamnare și găsirea de greșeli printre credincioși contribuie la neunire în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii dintîi. O nouă privire la darul lui Dumnezeu în Hristos la Golgota, poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4, 9-11). Prin mijlocirea harului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt poate nimici aceste izvoare de neunire din inima firească.
Cînd într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situație de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să “umble cîrmuită de Duhul" (Gal. 5, 16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va duce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndețea, înfrînarea poftelor – care sînt un antidot cu succes al neunirii (Gal. 5, 22. 23).
Iacov vorbește împotriva unei alte rădăcini a neunirii, și anume felul în care ne comportăm cu persoanele, ținînd seama de averea sau poziția lor socială. În termeni tari, el denunță favoritismul: „Dar dacă aveți în vedere fața omului faceți un păcat și sînteți osîndiți de Lege ca niște călcători de lege" (Iacov 2, 9). Pentru că Dumnezeu este imparțial (Fapte 10, 34), noi nu trebuie să dăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decît altora, din cauza poziției, averii sau capacităților lor. Este normal ca să îi respectăm, dar nu trebuie să-i socotim mai importanți pentru Tatăl nostru ceresc decît cel mai de jos copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de cîte ori ați făcut aceste lucruri, unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi leați făcut" (Mat. 25, 40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca și a celui mai binecuvîntat dintre membri. Toți sînt copiii Lui și, de aceea, sînt de o egală importanță pentru El.
Așa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit un frate pentru fiecare fiu și fiică a lui Adam, tot astfel și noi, urmașii Săi, sîntem chemați să ne îndreptăm în unirea Duhului și a lucrării de salvare către frații și surorile noastre din „orice neam, seminție, limbă și norod" (Apoc. 14, 6).
Referinte:
1. Benjamin F. Reaves, „What Unity Means to Me" (Ce înseamnă unitatea pentru mine) Adventist Review, 4 Decembrie 1986, p. 20.
2. White, „The Adventist Home" (Căminul advent) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn. , 1952), p. 179.
Sursa: www.adventist.ro
