Sfintele Scripturi

Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că Sfînta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, constituie Cuvîntul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspirație divină, prin oamenii sfinți ai lui Dumnezeu, care au vorbit și au scris, mișcați de Duhul Sfînt. În acest Cuvînt, Dumnezeu a încredințat omului cunoștința necesară în vederea mîntuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sînt norma caracterului, criteriul de verificare a experienței, descoperirea supremă a doctrinelor și raportuld emn de încredere al intervențiilor lui Dumnezeu în istorie.

Cuvântul lui Dumnezeu

Nici o carte n-a fost atît de iubită, atît de urîtă, atît de venerată și atît de blestemată ca Biblia. Pentru Biblie au murit oameni. Alții au fost uciși în numele ei. Ea a inspirat cele mai mărețe și mai nobile acțiuni ale oamenilor și a fost declarată vinovată pentru cele mai condamnabile și mai degradante fapte. Pentru Biblie s-au declanșat războaie și paginile ei au hrănit revoluții, iar împărății s-au spulberat datorită ideilor ei. Oameni de toate concepțiile – de la teologii eliberării pînă la capitaliști, de la fasciști la marxiști, de la dictatori la eliberatori, de la pacifiști la militariști – toți cercetează paginile ei, pentru a căuta cuvinte cu care să-și justifice acțiunile.

Dar unicitatea Bibliei nu vine din influența ei politică, culturală și socială fără egal, ci din izvorul și conținutul ei. Ea este descoperirea lui Dumnezeu, despre unicul Dumnezeu-om, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Revelația divină

În timp ce în decursul întregii istorii unii au pus la îndoială existența lui Dumnezeu, mulți au mărturisit însă plini de încredere că El există și că S-a făcut pe Sine cunoscut. În ce fel S-a descoperit Dumnezeu și care este rolul Bibliei în descoperirea Sa?

Revelația generală. Înțelegerea caracterului lui Dumnezeu, pe care ne-o oferă istoria, comportamentul uman, conștiința și natura, este în mod frecvent numită "revelația generală" pentru că ea este la îndemîna tuturor și se adresează rațiunii.

Pentru milioane de oameni, “cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mîinilor Lui" (Ps. 19, 1). Strălucirea soarelui, ploaia, munții și izvoarele, toate mărturisesc despre un Creator iubitor. “În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți" (Rom. 1, 20).

Alții văd în relațiile fericite și în iubirea uimitoare dintre prieteni, dintre membrii familiei, soț și soție, părinți și copii, dovada existenței unui Dumnezeu plin de iubire. “Cum mîngîie pe cineva mama sa, așa vă voi mîngîia Eu”. (Is. 66, 13). “Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El" (Ps. 103, 13).

Și, cu toate acestea, aceeași strălucire a soarelui, care mărturisește despre un Creator iubitor, poate transforma pămîntul într-un deșert pîrjolit de arșiță, aducînd foamete. Aceeași ploaie poate să se transforme în îngrozitoare inundații care să înece familii; aceleași culmi se pot sfărîma și prăbuși, nimicind totul. Legăturile omenești sînt adesea atinse de gelozie, invidie, mînie și chiar ură, care împinge la crimă.

Lumea din jurul nostru transmite semnale derutante. Fiecare răspuns ridică o nouă întrebare. Natura descoperă un conflict între bine și rău, dar nu explică cum a început conflictul, cine este angajat în luptă și de ce, nici cine va birui în final.

Revelația specială. Păcatul stînjenește descoperirea personală a lui Dumnezeu prin creațiune, întunecînd capacitatea noastră de a interpreta mărturia lui Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu a dat o descoperire specială despre Sine spre a ne ajuta să primim răspunsuri la aceste întrebări. Prin Vechiul și Noul Testament, El ni Se descoperă într-un mod special, ce nu lasă nici o îndoială cu privire la caracterul și iubirea Sa. La început, descoperirea Sa a venit prin profeți, apoi a urmat descoperirea Sa supremă, prin persoana Domnului Isus Hristos (Evr. 1, 1-2).

Biblia conține atît adevăruri despre Dumnezeu, cât și descoperiri ale persoanei Sale. Amîndouă domeniile de descoperire sînt necesare. Noi avem nevoie să-L cunoaștem pe Dumnezeu, prin Isus Hristos (Ioan 17, 3), cum și "adevărul care este în Isus" (Ef. 4, 21). Și, prin mijlocirea Scripturilor, Dumnezeu trece dincolo de limitările noastre intelectuale, morale și spirituale, comunicîndune dorința Lui arzătoare de a ne mîntui.

Tema centrală a Scripturilor

Biblia descoperă pe Dumnezeu și expune natura umană. Ea înfățișează situația noastră critică și descoperă soluția Sa. Ea ne arată ca pierduți, înstrăinați de Dumnezeu, și ni-L descoperă pe Domnul Isus ca Singurul care ne găsește și ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia, Răscumpărătorul lumii. Noul Testament Îl prezintă ca fiind Isus Hristos, Mîntuitorul. Fiecare pagină, prin simboluri sau realități, descoperă aspecte ale lucrării și caracterului Său. Moartea Domnului Isus pe cruce este suprema revelație a caracterului lui Dumnezeu.

Crucea aduce această descoperire supremă, pentru că ea pune laolaltă două extreme: răul insondabil al omului și iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Cum altfel am putea înțelege mai bine slăbiciunea ființei umane? Ce ar putea să descopere mai bine păcatul? Crucea descoperă un Dumnezeu care a îngăduit ca unicul Său Fiu să fie ucis. Ce sacrificiu! Ce descoperire mai mare a iubirii ar fi putut El să manifeste? În adevăr, tema centrală a Bibliei este Isus Hristos. El este în centrul acestei drame cosmice. În curînd, triumful Său de la Calvar va culmina cu eliminarea răului. Ființele omenești și Dumnezeu vor fi reuniți.

Tema iubirii lui Dumnezeu, în mod deosebit așa cum este ea văzută în moartea răscumpărătoare Domnului Hristos la Golgota – cel mai mare adevăr al Universului – este punctul central al Bibliei. Toate adevărurile majore ale Bibliei trebuie studiate, deci, din această perspectivă.

Autorul Scripturii

Autoritatea Bibliei în materie de credință și conduită izvorăște din originea ei. Scriitorii ei au considerat Biblia ca fiind deosebită de orice altă scriere. Ei au numit-o Sfintele Scripturi (Rom. 1,2), “Cuvîntul adevărului" (2 Tim. 3,15) și “cuvintele lui Dumnezeu" (Rom. 3,2; Evr. 5,12).

Unicitatea Scripturilor constă în originea lor. Scriitorii Bibliei au declarat că nu ei sînt autorii mesajelor lor, ci ei le-au primit din izvoare divine. Prin revelația divină, ei au fost în stare să .vadă" adevărurile pe care le-au transmis (vezi Is. 1,1; Amos 1,1; Mica 1,1; Hab. 1,1; Ier. 38,21).

Acești scriitori au arătat spre Duhul Sfînt, ca fiind Acela care a comunicat cu oamenii prin profeți (Neemia 9,30; Zah. 7,12). David spunea: “Duhul Domnului vorbește prin mine și Cuvîntul Lui este pe limba mea" (2 Sam 23,2). Ezechiel scria: “A intrat Duhul în mine", “Duhul Domnului a căzut peste mine", “m-a răpit Duhul" (Ez. 2, 2; 11, 5.2 4). Mica mărturisea: “Dar eu sînt plin de putere, plin de Duhul Domnului" (Mica 3,8).

Noul Testament recunoaște rolul Duhului Sfînt în elaborarea Vechiului Testament. Domnul Hristos a spus că David a fost inspirat de către Duhul Sfînt (Marcu 12, 36). Pavel credea că Duhul Sfînt a vorbit prin “Isaia" (Fapte 28, 25). Petru a afirmat că Duhul Sfînt a călăuzit pe toți profeții, nu numai pe cîțiva dintre ei (1 Petru 1, 10-11; 2 Petru 1, 21). Uneori, scriitorul rămînea complet necunoscut și numai autorul real – Duhul Sfînt – era recunoscut: “Cum zice Duhul Sfînt… ", “Prin aceasta Duhul Sfînt arată" (Evr. 3, 7; 9, 8).

Scriitorii Noului Testament au recunoscut, de asemenea, pe Duhul Sfînt, ca fiind izvorul propriilor lor mesaje. Pavel explica: .Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință" (1 Tim. 4, 1). Ioan spunea: “În ziua Domnului eram în Duhul" (Apoc. 1, 10). Și Domnul Isus Hristos a trimis în lucrare pe apostolii Săi, prin mijlocirea Duhului Sfînt (Fapte 1, 2; Ef. 3, 3-5).

Astfel că Dumnezeu, în persoana Duhului Sfînt, S-a descoperit pe Sine prin Sfînta Scriptură; El a scris-o nu cu propriile Sale mîini, ci folosindu-Se de alte mîini, vreo 40 de mîini, pe parcursul unei perioade de mai bine de 1500 de ani. Și, deoarece Dumnezeu – Duhul Sfînt i-a inspirat pe toți scriitorii, Dumnezeu este, de fapt, Autorul ei.

Inspirația Scripturilor

“Toată Scriptura", spunea Pavel, “este insuflată de Dumnezeu" (2 Tim. 3, 16). Cuvîntul grecesc “theopneustos" – Dumnezeu “a suflat" sau a “insuflat" adevărul în mintea oamenilor. La rîndul lor, ei l-au exprimat prin cuvintele pe care le găsim în Sfînta Scriptură. Inspirația este, deci, procesul prin care Dumnezeu comunică adevărul Său cel veșnic.

Procesul inspirației. Revelația divină a fost dată, prin inspirația lui Dumnezeu, oamenilor “sfinți ai lui Dumnezeu", care au fost “mînați de Duhul Sfînt" (2 Petru 1, 21). Aceste descoperiri au fost înveșmîntate într-un limbaj omenesc cu toate limitările și imperfecțiunile lui, dar ele au rămas totuși mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu a inspirat pe oameni și nu cuvintele.

Au fost profeții pasivi ca o bandă de magnetofon, care redă exact ceea ce s-a înregistrat pe ea? În unele cazuri, scriitorilor li s-a poruncit să exprime în mod exact chiar cuvintele lui Dumnezeu, dar, în majoritatea cazurilor, Dumnezeu i-a instruit să descrie, cît mai bine cu putință, ceea ce au văzut sau auzit. În acest caz, scriitorii foloseau limbajul și stilul lor propriu.

Pavel a observat că “duhurile proorocilor sînt supuse proorocilor" (1 Cor. 14,32). Adevărata inspirație nu poate să șteargă individualitatea, rațiunea, integritatea sau personalitatea profetului.

Într-o măsură oarecare, relațiile dintre Moise și Aaron ilustrează legătura dintre Duhul Sfînt și scriitor. Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; și fratele tău Aaron va fi profetul tău" (Ex. 7, 1; 4, 15.16). Moise îl informa pe Aaron despre soliile lui Dumnezeu, iar Aaron, la rîndul său, le comunica lui Faraon, în propriul său limbaj și în stilul său. Tot la fel, scriitorii Bibliei au transmis poruncile, gîndurile și ideile divine în propriul lor stil și limbaj. Acest mod de comunicare al lui Dumnezeu explică de ce vocabularul diferitelor cărți ale Bibliei este variat și reflectă educația și cultura fiecărui scriitor.

Biblia, deci, “nu redă forma de gîndire și exprimare a lui Dumnezeu. Oamenii spun uneori adesea că o expresie anumită nu se potrivește pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie judecat după cuvintele, logica și retorica Bibliei. Oamenii care au scris Biblia au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana de scris a lui Dumnezeu".1 “Inspirația nu acționează asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însuși care, sub influența Duhului Sfînt, este umplut, de gînduri. Dar cuvintele primesc pecetea minții persoanei. Gîndirea divină se revarsă asupra omului. Mintea și voința divină se împletesc cu mintea și voința omenească; în acest fel, declarațiile omului sînt Cuvântul lui Dumnezeu".2

Totuși, într-o ocazie, Dumnezeu a rostit și a scris exact cuvintele Sale, și anume cele Zece Porunci. Ele au o alcătuire divină și nu omenească (Ex. 20, 1-17; 31, 18; Deut. 10, 4-5). Totuși, chiar și acestea a trebuit să fie exprimate în limitele limbajului omenesc.

Biblia, deci, este adevărul divin, exprimat în limbaj omenesc. Să ne imaginăm încercarea de a învăța fizica cuantică pe un prunc. Aceasta este problema cu care S-a confruntat Dumnezeu în încercarea Sa de a comunica adevărurile divine unei omeniri păcătoase, limitate. Limitarea noastră restrînge ceea ce poate El să ne comunice.

Există o paralelă între Isus Cel întrupat și Biblie: Isus era Dumnezeu și om în același timp, divin și uman, combinat în Unul. Biblia este, tot la fel, o combinație divină-umană. Ce s-a fost spus despre Hristos, poate fi spus și despre Biblie. “Cuvîntul S-a făcut trup și a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Această combinație divină-umană face ca Biblia să fie unică printre lucrările literare.

Inspirația și scriitorii. Duhul Sfînt pregătește anumite persoane ca să le comunice adevărul divin. Biblia nu explică în amănunțime cum a calificat El aceste persoane, dar, într-un oarecare mod, El a format o unire între divin și unealta umană.
Aceia care au avut o parte în scrierea Bibliei nu au fost aleși datorită unor talente naturale. Revelația divină n-a convertit neapărat persoana în cauză, nici nu îi asigură viața veșnică. Balaam, inspirat fiind, a proclamat un mesaj divin în timp ce acționa contrar sfaturilor lui Dumnezeu (Numeri 22-24). David, care a fost folosit de către Duhul Sfînt, a comis păcate mari (Ps. 51). Toți scriitorii Bibliei au fost oameni cu natură păcătoasă, avînd zilnic nevoie de harul lui Dumnezeu (Rom. 3, 12).

Inspirația de care au avut parte scriitorii Bibliei a fost ceva mai mult decît o iluminare sau o călăuzire divină, deoarece acestea vin asupra tuturor acelora care caută adevărul. De fapt, scriitorii Bibliei au scris uneori fără să înțeleagă pe deplin mesajul divin pe care ei l-au transmis (1 Petru 1, 10-12).
Răspunsul scriitorilor la solia pe care ei o vesteau era foarte diferit. Daniel și Ioan au spus că au fost peste măsură de uluiți cu privire la scrierile lor (Dan. 8, 27; Apoc. 5, 4), iar 1 Petru 1, 10 arată că alți scriitori au căutat să înțeleagă însemnătatea mesajului lor sau al altora. Uneori aceste persoane se temeau să vestească un mesaj inspirat, iar altele chiar au parlamentat cu Dumnezeu (Hab. 1; Iona 1, 1-3; 4, 1-11).

Metoda și conținutul revelației. Adesea, Duhul Sfînt a transmis cunoștințe divine prin intermediul viziunilor și visurilor (Num. 12, 6). Uneori El a vorbit tare, auzibil, alteori S-a adresat simțămintelor lăuntrice. Lui Samuel, Dumnezeu ia vorbit direct (1 Sam. 9, 15). Zaharia a primit o reprezentare simbolică cu explicații (Zah. 4). Viziunile cerului, pe care Pavel și Ioan le-au primit, au fost însoțite de instrucțiuni orale (2 Cor. 12, 1-4; Apoc. 4, 5). Lui Ezechiel i-au fost arătate evenimente ce se întîmplau în altă parte (Ezech. 8). Unii scriitori au participat la viziunile lor, îndeplinind anumite funcții, care erau o parte
integrantă a viziunilor primite (Apoc. 10).

În ceea ce privește conținutul, Duhul Sfînt descoperea unora evenimente viitoare (Dan. 2; 7; 8; 12). Alți scriitori înregistrau evenimente istorice, fie pe baza experienței personale, fie prin selectarea materialelor din izvoarele istorice existente (Judecători, 1 Samuel, 2 Cronici, Evangheliile, Faptele).

Inspirație și istorie. Declarația biblică că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" și de folos îi dă o mare autoritate pentru viețuirea morală și spirituală (2 Tim. 3, 15-16). Aceasta nu lasă nici o îndoială cu privire la călăuzirea divină în procesul selecției. Indiferent dacă informația vine printr-o observație personală, din izvoare orale sau scrise, sau prin revelare directă, toate informațiile ajung la scriitor prin mijlocirea Duhului Sfînt. Aceasta garantează încrederea pe care trebuie s-o avem în autenticitatea Bibliei.

Biblia descoperă planul lui Dumnezeu în relația Sa dinamică cu neamul omenesc și nu într-o colecție de doctrine abstracte. Această revelare de Sine este bine fixată în evenimente reale ce au avut loc într-un anume timp și loc. Certitudinea relatărilor istorice este extrem de importantă, pentru că ele formează cadrul înțelegerii de către noi a caracterului lui Dumnezeu și a planului Său cu noi. O înțelegere corectă duce la viață veșnică, pe cînd un punct de vedere incorect duce la confuzie și moarte.

Dumnezeu a poruncit anumitor oameni să scrie o istorie a modului în care El S-a purtat cu Israel. Aceste relatări istorice, scrise dintr-un unghi diferit de acela al istoriei profane, formează o importantă parte a Bibliei (Num. 33, 1-2; Iosua 24, 25-26; Ezech. 24, 2). Ele ne înzestrează cu o istorie corectă și obiectivă, prezentată dintr-o perspectivă divină. Duhul Sfînt a dat scriitorilor capacitatea deosebită de a așeza în scris evenimente din lupta dintre bine și rău, care demonstrează caracterul lui Dumnezeu și călăuzesc pe oameni în căutarea mîntuirii.

Evenimentele istorice sînt tipuri sau exemple scrise .pentru învățătura noastră, peste care au venit sfîrșiturile veacurilor" (1 Cor. 10, 11). Apostolul Pavel spune: “Și tot ceea ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde" (Rom. 15, 4). Nimicirea Sodomei și Gomorei slujește ca o pildă sau o avertizare (2 Petru 2, 6; Iuda 7). Experiența îndreptățirii lui Avraam este un exemplu pentru fiecare credincios (Rom. 4, 1-25; Iacov 2, 14-22). Chiar legile civile ale Vechiului Testament, pline de o profundă însemnătate spirituală, sînt scrise pentru binele nostru de astăzi (1 Cor. 9, 8-9).

Luca menționează faptul că el și-a scris Evanghelia, deoarece a dorit să prezinte o relatare a vieții lui Isus, “ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai" (Luca 1, 4). Criteriul lui Ioan de selectare a evenimentelor din viața lui Isus care să fie incluse în Evanghelia sa a fost “ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezînd să aveți viață în Numele Lui" (Ioan 20, 31). Dumnezeu i-a condus pe scriitorii Bibliei să prezinte astfel istoria, încît să ne conducă la mîntuire.

Biografiile personalităților biblice ne oferă o altă dovadă a inspirației divine. Aceste relatări descriu pe deplin atît slăbiciunea, cît și tăria caracterului lor. Ele înfățișează cu credincioșie atît păcatele, cît și succesele lor.

Nimeni n-a ascuns lipsa de stăpînire de sine a lui Noe sau înșelăciunea lui Avraam. Izbucnirile de mînie ale lui Moise, Pavel, Iacov și Ioan nu sînt trecute cu vederea. Istoria Bibliei dă pe față eșecul celui mai înțelept împărat al lui Israel, cum și slăbiciunile celor doisprezece patriarhi și ale celor doisprezece apostoli. Scriptura nu aduce nici o scuză pentru ei și nici nu încearcă să le micșoreze vinovăția. Ea îi înfățișează pe toți așa cum au fost, prin harul lui Dumnezeu. Fără inspirație divină, nici un biograf n-ar fi fost în stare să scrie astfel de analize pătrunzătoare.

Scriitorii Bibliei au considerat toate relatările istorice, pe care ea le conține, ca rapoarte istorice adevărate și nu ca mituri sau simboluri. Mulți sceptici resping astăzi raportul cu privire la Adam și Eva, la Iona și la potop. Cu toate acestea, Isus Hristos le-a acceptat ca fiind adevărate din punct de vedere istoric și relevante din punct de vedere spiritual (Mat. 12, 39-41; 19, 4-6; 24, 37-39).

Biblia nu vorbește despre o inspirație parțială și nu spune că unele părți ale Bibliei sînt mai puțin inspirate decît altele. Aceste teorii sînt simple speculații și lipsesc Biblia de autoritatea ei divină.

Exactitatea Scripturilor. Așa după cum Isus “S-a făcut trup, și a locuit printre noi" (Ioan 1, 14), tot la fel, pentru ca noi să înțelegem adevărul, Biblia a fost dată în limbajul omenirii. Inspirația Scripturilor garantează exactitatea ei.

Cît de mult a ocrotit Dumnezeu transmiterea textului, pe lîngă asigurarea că mesajul este valabil și adevărat? Este clar faptul că, în timp ce există variații în vechile manuscrise, adevărurile esențiale au fost păstrate.3În timp ce este foarte posibil ca copiștii și traducătorii Bibliei să fi făcut greșeli minore, dovezile arheologiei biblice descoperă faptul că multe așa-zise erori erau în realitate înțelegeri greșite din partea cercetătorilor. Unele dintre aceste probleme au apărut, pentru că oamenii au citit istoria și obiceiurile biblice cu ochii unor occidentali. Trebuie să admitem că oamenii cunosc numai în parte, iar posibilitățile lor de a pătrunde în acțiunile divinității rămîn limitate.

Observarea unor contradicții, deci, nu trebuie să submineze încrederea în Sfînta Scriptură; ele sînt adesea produsul neputinței noastre de a înțelege și nu greșeli reale. Să-L judecăm oare pe Dumnezeu atunci cînd dăm peste o frază sau peste un text pe care nu-l putem înțelege pe deplin? Nu vom fi niciodată în stare să explicăm fiecare text al Scripturilor și nici nu e nevoie. Împlinirea profețiilor confirmă cu putere autenticitatea Scripturilor.
În ciuda încercărilor de a fi distrusă, Biblia a fost păstrată cu o exactitate uimitoare, ba chiar miraculoasă. Compararea sulurilor de la Marea Moartă cu manuscrisele de mai tîrziu ale Vechiului Testament demonstrează grija cu care ea a fost transmisă.4 Ele confirmă credibilitatea și veridicitatea Scripturilor, ca descoperire infailibilă a voinței lui Dumnezeu.

Autoritatea Scripturilor

Scripturile au autoritate divină pentru că în ele Dumnezeu vorbește prin Duhul Sfînt. Astfel, Biblia este Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Unde este dovada acestei susțineri și care sînt implicațiile pentru viața noastră și pentru eforturile noastre de a cunoaște?

Afirmațiile Scripturilor. Scriitorii Bibliei dau mărturie că soliile lor vin direct de la Dumnezeu. .Cuvîntul lui Dumnezeu" era acela care a venit la Ieremia, Ezechiel, Osea și alții (Ier. 1, 1. 2. 9; Ezech. 1, 3; Osea 1, 1; Ioel 1, 1; Iona 1, 1). Ca soli ai lui Dumnezeu (Hagai 1, 13; 2 Cron. 36, 16), profeților lui Dumnezeu li s-a poruncit să vorbească în numele Său, spunînd: .Așa zice Domnul" (Ezech. 2, 4; Is. 7, 7). Cuvintele Sale sînt pentru ei scrisorile divine de acreditare și autoritatea lor.

Uneori instrumentul folosit de Dumnezeu trece în planul al doilea. Matei se referă astfel la autoritatea ce stă în spatele profetului Vechiului Testament, pe care îl citează: “Toate aceste lucruri s-au întîmplat, ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul" (Mat. 1, 22). Domnul era văzut aici ca fiind factorul direct, autoritatea; profetul era agentul indirect.

Petru consideră scrierile lui Pavel drept “Scripturi" (2 Petru 3, 15-16). Iar Pavel mărturisește cu privire la ceea ce a scris că .n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos (Gal. 1, 12). Scriitorii Noului Testament primesc Cuvintele Domnului Hristos ca fiind Scripturi și le consideră ca avînd aceeași autoritate ca și scrierile Vechiului Testament (1 Tim. 5, 18; Luca 10, 7).

Isus și autoritatea Scripturilor. În toată activitatea Sa, Isus a întărit autoritatea Scripturilor. Cînd era ispitit de Satana sau cînd Se lupta cu vrăjmașii Săi, “stă scris" era folosit în apărarea Sa, ca și în atacurile Sale (Mat. 4, 4. 7. 10; Luca 20, 17) “Omul nu trăiește numai cu pîine", a spus El, “ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4). Cînd a fost întrebat cum poate cineva să intre în viața veșnică, El a răspuns: “Cum este scris în Lege? Cum citești în ea?" (Luca 10. 26).

Isus a așezat Biblia mai presus de tradiție și de părerile oamenilor. El a mustrat pe iudei, pentru că dădeau la o parte autoritatea Scripturilor (Marcu 7, 7- 9), și a apelat la ei să studieze Scripturile mult mai atent, spunînd: “Oare n-ați citit lucrul acesta din Scripturi?" (Mat. 21, 42; Marcu 12, 10. 26).
El credea cu tărie în autoritatea cuvîntului profetic și sublinia faptul că acesta arăta spre Sine. “Scripturile", spunea El, “mărturisesc despre Mine". “Căci dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine" (Ioan 5, 39. 46). Cele mai convingătoare declarații ale lui Isus privind misiunea Sa divină se bazau pe împlinirea de către El a profețiilor Vechiului Testament (Luca 24, 25-27).

În felul acesta, fără nici o rezervă, Isus Hristos a primit Sfînta Scriptură ca descoperirea plină de autoritate a voii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a văzut Scriptura ca un cod al adevărului, o revelație obiectivă, dată pentru a conduce omenirea din întunericul tradițiilor greșite și al miturilor la adevărata lumină a cunoașterii mîntuitoare.

Duhul Sfînt și autoritatea Scripturilor. În timpul vieții Domnului Hristos, conducătorii religioși și mulțimea nepăsătoare n-au recunoscut adevărata Lui identitate. Unii au crezut că El era un profet, asemenea lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, un simplu om. Cînd Petru a mărturisit că Isus era “Hristosul, Fiul Viului Dumnezeu", Isus a arătat că mărturisirea sa a fost posibilă datorită unei iluminări divine (Mat. 16, 13-17). Pavel subliniază același adevăr: “Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decît prin Duhul Sfînt" (1 Cor. 12, 3).

Tot așa este și cu Cuvîntul scris al lui Dumnezeu. Fără iluminarea minții noastre de către Duhul Sfînt, nu vom putea înțelege niciodată în mod corect Biblia sau s-o recunoaștem ca voința autorizată a lui Dumnezeu.5Deoarece “nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 11), “omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește" (1 Cor. 2, 14). În consecință, “propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării" (1 Cor. 1, 18).

Numai cu ajutorul Duhului Sfînt, care cercetează “lucrurile adînci ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 10), poate cineva ajunge să se convingă de autoritatea Bibliei ca descoperire a lui Dumnezeu și a voii Sale. Numai atunci crucea devine “puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 18) și oricine se poate alătura mărturiei lui Pavel, care spunea că “noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său" (1 Cor. 2, 12).

Sfînta Scriptură și Duhul Sfînt nu pot fi niciodată despărțite. Duhul Sfînt este atît autorul, cît și descoperitorul adevărului biblic.

Autoritatea Scripturilor în viața noastră crește sau descrește în raport cu concepția noastră despre inspirație. Dacă noi înțelegem Biblia ca fiind numai o colecție de mărturii omenești, sau dacă autoritatea pe care i-o acordăm depinde de felul în care se mișcă sentimentele sau emoțiile, atunci autoritatea ei în viața noastră este subminată. Dar, atunci cînd recunoaștem vocea lui Dumnezeu vorbind prin scriitorii ei – indiferent cît de slabi și omenești au fost ei – Scripturile devin autoritatea absolută în probleme de doctrină, mustrare, îndrumare și învățătură în neprihănire (2 Tim. 3, 16).

Întinderea autorității Scripturilor. Contradicțiile dintre Sfînta Scriptură și știință sînt frecvent, rezultatul speculațiilor. Atunci cînd nu putem armoniza știința cu Scriptura, aceasta se întîmplă pentru că noi “înțelegem imperfect fie știința, fie revelația…, dar, înțelese corect, ele sînt într-o perfectă armonie".6

Toată înțelepciunea omenească trebuie să fie supusă autorității Scripturii. Adevărurile Bibliei sînt norma după care trebuie să fie probate toate celelalte adevăruri. Judecarea Cuvîntului lui Dumnezeu după standardele mărginite ale omului se aseamănă cu încercarea de a măsura stelele cu metrul. Biblia nu trebuie să fie supusă normelor omenești. Ea este mai presus de toată înțelepciunea și literatura omenească. În loc să judecăm Biblia, toți vom fi judecați de ea, pentru că ea este standardul caracterului și criteriul de verificare al întregii experiențe și gîndiri omenești.

În cele din urmă, Sfînta Scriptură are autoritate chiar și peste darurile spirituale ce vin de la Duhul Sfînt, inclusiv călăuzirea prin darul profetic sau vorbirea în limbi (1 Cor. 12; 14, 1; Ef. 4, 7-16). Darurile Duhului nu întrec Biblia, dimpotrivă ele trebuie să fie probate cu Biblia și, dacă nu sînt în armonie cu ea, trebuie să fie înlăturate ca nefiind adevărate. .La Lege și la mărturie, căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta" (Is. 8, 20).

Unitatea Scripturilor

O citire superficială a Scripturii va avea ca rezultat o înțelegere superficială a ei. Citită în felul acesta, Biblia poate să pară o amestecătură fără noimă de povestiri, predici și istorie. Și totuși, aceia care sînt deschiși iluminării Duhului lui Dumnezeu, aceia care sînt dispuși să caute adevărurile ascunse, cu răbdare și multă rugăciune, descoperă că Biblia scoate la iveală o unitate fundamentală în ceea ce ne învață despre principiile mîntuirii. Biblia nu se prezintă într-o uniformitate monotonă. Din contră, ea cuprinde o bogată și colorată diversitate de mărturii armonioase, de o frumusețe rară și distinsă. Și, datorită acestei varietăți de perspective, Cuvîntul lui Dumnezeu este în stare să facă față mai bine nevoilor omului, de-a lungul tuturor timpurilor.

Dumnezeu nu S-a descoperit pe Sine omenirii într-un șir continuu de declarații neîntrerupte, ci puțin cîte puțin, în decursul unor generații succesive. Fie că au fost scrise de Moise în cîmpia Madian, fie de Pavel într-o închisoare romană, cărțile ei dau pe față același Spirit, aceeași comunicare inspirată. O înțelegere a acestei “descoperiri progresive" contribuie la înțelegerea Bibliei și a unității ei.

Deși au fost scrise în generații diferite, adevărurile Vechiului și Noului Testament rămîn inseparabile: ele nu se contrazic unele cu altele. Cele două Testamente sînt unul, așa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament, prin profeții și simboluri, descoperă Evanghelia Mîntuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viața lui Isus, descoperă pe Mîntuitorul care a venit, Evanghelia în realitate. Amîndouă descoperă pe același Dumnezeu. Vechiul Testament servește ca temelie Noului Testament. El este cheia ce deschide Noul Testament, în timp ce Noul Testament explică tainele Vechiului Testament.

Plin de har și bunătate, Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaștem prin cercetarea Cuvîntului Său. În el putem găsi bogatele binecuvîntări ale asigurării mîntuirii noastre. Putem descoperi – pentru noi – că Scripturile sînt “de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire". Prin ele, noi putem fi “desăvîrșiți și cu totul destoinici pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 3, 16- 17).

Referințe
1. E. G. White, “Selected Messages" (Mărturii selectate) Washington, D. C. , Review and Herald, cartea 1, pag. 21.
2. Ibid.
3. Pentru o explicație a diferențelor în manuscrise, vezi E. G. White “Early Writings" (Experiențe și Viziuni) Washington, D. C. , Review and Herald, pag. 220, 221).
4. Vezi Siegfried H. Horn, “The Spade Confirms the Book" Washington, D. C. , Review and Herald.
5. Pentru o înțelegere generală a interpretării biblice a adventiștilor de ziua a șaptea, vezi raportul prezentat la Comitetul Anual al Conferinței Generale din 12 oct. 1986, “Methods of Bible Study" (Metode de studiere a Bibliei), distribuit de către Biblical Research Institute, Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Vezi, de asemenea, “A Symposium on Biblical Hermeneutics", (ed. G. M. Hyde, Washington D. C. , Review and Herald, 1974), G. F. Hasel; “Understanding the Living Word of God" (Mountain View, CA. , Pacific Press, 1980); G. Damsteegt, “Interpreting the Bible", lucrare pregătită pentru întîlnirea Comitetului de Cercetări Biblice al Diviziunii Orientului Îndepărtat, Singapore, mai 1986).
6. E. G. White, “The Story of Patriarchs and Prophets" (Patriarhi și Profeți), (Mountain View, CA. Pacific Press, 1958, pag. 114).

Sursa: www.adventist.ro