Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că biserica universală este compusă din toți aceia care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în zilele sfîrșitului, un timp de apostazie foarte răspîndit, o rămășiță a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Această rămășiță anunță sosirea ceasului judecății, proclamînd mîntuirea prin Hristos și vestind apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecății din ceruri și are ca efect o lucrare de pocăință și reformă pe pămînt. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această lucrare mondială de mărturisire.
Rămășița și misiunea ei
Marele balaur roșu stă gata la pîndă. Deja el a doborît a treia parte din îngerii cerului (Apoc. 12, 4. 7-9). Acum, dacă reușește să devoreze copilul ce stă gata să se nască, a cîștigat războiul.
Femeia ce stă înaintea lui este învăluită în soare, cu luna sub picioare și poartă o cunună cu douăsprezece stele. Copilul de parte bărbătească, căruia ea este gata să-i dea naștere, este destinat să conducă neamurile „cu un toiag de fier".
Balaurul se repede, dar eforturile lui de a ucide Copilul sînt zadarnice. În schimb, Copilul este „răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie". Înfuriat, balaurul își îndreaptă mînia împotriva mamei, căreia, în mod miraculos, i se dau aripi și este dusă într-un loc îndepărtat, pregătit special de Dumnezeu, unde El o hrănește timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme, trei ani și jumătate sau 1260 de zile profetice (Apoc. 12, 1-6. 13. 14).
În profeția Bibliei, o femeie curată, virtuoasă reprezintă biserica credincioasă a lui Dumnezeu. 1 O femeie înfățișată ca fiind destrăbălată sau adulteră reprezintă poporul lui Dumnezeu apostaziat (Ezech. 16; Is. 57, 8; Ier. 31, 4. 5; Osea 1-3; Apoc. 17, 1- 5).
Balaurul, „șarpele cel vechi numit Diavolul sau Satana", aștepta ca să mănînce Copilul de parte bărbătească, mult așteptatul Mesia, Isus Hristos. Satana, războindu-se împotriva lui Isus, vechiul său dușman, a folosit Imperiul roman ca instrument al său. Nimic, nici chiar moartea pe cruce nu L-a putut împiedica pe Isus de la misiunea Sa, ca Mîntuitor al omenirii.
La cruce, Hristos a înfrînt pe Satana. Vorbind despre crucificare, Hristos a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară" (Ioan 12, 31). Apocalipsul descrie imnul de biruință al cerului: „Acum a venit mîntuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și stăpînirea Hristosului Lui; pentru că pîrîșul fraților noștri, care zi și noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. De aceea bucurați-vă ceruri, și voi care locuiți în ceruri!" (Apoc. 12, 10-12). Expulzarea lui Satana din ceruri i-a restrîns lucrarea. Satana nu mai putea acum să acuze pe poporul lui Dumnezeu înaintea ființelor cerești.
Dar, în timp ce cerul se bucura, pămîntul trebuia să primească avertizarea: „Vai de voi, pămînt și mare! Căci diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă știe că are puțină vreme" (Apoc. 12, 12).
Pentru a-și descărca mînia, Satana a început persecutarea femeii, adică a bisericii (Apoc. 12, 13), care, deși a suferit nespus de mult, a supraviețuit. Regiunile puțin populate ale pămîntului – „pustia" – au oferit refugiu pentru cei ce au rămas credincioși lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de zile profetice sau 1260 de ani literali (Apoc. 12, 14-16; vezi și cap. 4, cu privire la principiul an – zi). 2
La sfîrșitul acestei experiențe a pustiei, poporul lui Dumnezeu a apărut ca răspuns la semnele revenirii pe curînd a lui Hristos. Ioan identifică acest grup credincios ca fiind „rămășița. care țin poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12, 7). Diavolul urăște în mod deosebit această rămășiță (Apoc. 12, 17).
Cînd și unde a avut loc această persecuție? Cum a apărut? Cînd a început să apară biserica rămășiței? Care este misiunea ei? Răspunsul la aceste întrebări cere o examinare atît a Scripturilor, cît și a istoriei.
Marea apostazie
Persecutarea bisericii creștine a fost declanșată la început de către Roma păgînă, apoi de către apostazia din propriile ei rînduri. Această apostazie n-a fost o surpriză – Ioan, Pavel și Hristos au profetizat-o.
În timpul ultimei Sale cuvîntări importante, Isus a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva", a spus El, „căci se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, pînă acolo încît să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși" (Mat. 24, 4. 24). Urmașii Săi vor trăi o perioadă de mare necaz, dar vor supraviețui (Mat. 24, 21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfîrșitul acestei persecuții și vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24, 29. 32. 33).
Pavel avertizează, de asemenea: „După plecarea mea se vor vîrî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Fapte 20, 29. 30). Acești lupi vor duce biserica la apostazie sau „cădere".
Această apostazie trebuie să aibă loc mai înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine așa de categorică, încît faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. "Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip", a spus el, „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul (biserica) lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tes. 2, 3. 4).
Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie era deja la lucru într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii" (2 Tes. 2, 9-10). Mai înainte de sfîrșitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși". În adevăr, a spus el, acesta este „duhul lui Antihrist… El chiar este în lume acum" (1 Ioan 4, 1. 3).
Cum a apărut acest sistem apostat?
Ridicarea „omului păcatului". Cum biserica a părăsit „dragostea dintîi" (Apoc. 2, 4), ea și-a pierdut puritatea doctrinei, standardul ei înalt de comportare personală și legătura invizibilă a unității date de Duhul Sfînt. În închinare, formalismul a înlocuit simplitatea. Popularitatea și puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor care și-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să extindă autoritatea lor asupra bisericilor învecinate.
„Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfînt a cedat în cele din urmă locul autorității eclesiastice, așezate în mîinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus și singurul prin care el avea acces la mîntuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc de a-i sluji, și ’cel mai mare’ nu mai era deloc acela care se considera ’slujitorul tuturor’. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoțești ce s-a interpus între individ și Domnul său". 3
În timp ce importanța individului și a bisericii locale se deteriora, episcopul Romei a apărut ca puterea supremă în creștinătate. Cu ajutorul împăratului, acest cel mai înalt episcop sau papă4 a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, investit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă.
Sub conducerea papalității, 5 biserica creștină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescîndă a bisericii a accelerat declinul ei. Coborîrea standardului a făcut ca cei neconvertiți să se simtă în pace în biserică. Mulțimile, cunoscînd foarte puțin despre adevăratul creștinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducînd cu ei învățătura lor păgînă – chipurile, modul de închinare, ceremoniile, sărbătorile și simbolismul.
Aceste compromisuri între păgînism și creștinism au dus la formarea „omului păcatului" – un gigantic sistem al falsei religii, un amestec de adevăr și erezie. Profeția din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci prezintă sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulți credincioși dinăuntrul acestui sistem aparțin totuși bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au.
Biserica ce suferă. Odată cu declinul spiritualității, biserica Romei a dezvoltat un profil mai mult secular, avînd legături strînse cu autoritatea imperială. Biserica și statul erau unite într-o alianță nesfîntă.
În clasica sa lucrare „Cetatea lui Dumnezeu, " Augustin, unul dintre cei mai influenți părinți ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale, ce controlează un stat universal. Gîndirea lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale.
În anul 533 d. Hr. , într-o scrisoare cuprinsă în codul lui Justinian, împăratul Justinian declară pe episcopul Romei ca fiind capul sau conducătorul tuturor bisericilor. 6 El recunoaște, de asemenea, influența papei în eliminarea ereticilor. 7
Cînd Belizarie, generalul lui Justinian, a eliberat Roma în anul 538 d. Hr. , episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoților, al căror arianism a avut ca rezultat restrîngerea dezvoltării bisericii catolice. Acum, episcopul putea să-și exercite prerogativele ce i-au fost atribuite prin decretul lui Justinian din 533 d. Hr. ; el putea să extindă autoritatea „Sfîntului Scaun". Astfel au început cei 1260 de ani de persecuție, așa cum a prevăzut profeția biblică (Dan. 7, 25; Apoc. 12, 6. 14; 13, 5-7).
În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele și învățăturile ei tuturor creștinilor. Mulți și-au abandonat credința de teama persecuției, în timp ce aceia care au rămas credincioși învățăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuție. Lumea creștină a devenit un cîmp de bătaie. Mulți au fost întemnițați sau executați în numele lui Dumnezeu! În timpul celor 1260 de ani de persecuție, milioane de credincioși statornici au îndurat mari suferințe și mulți au plătit cu viața credincioșia lor față de Isus Hristos. 8
Fiecare picătură de sînge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu și al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creștinismului decît această nemiloasă persecuție. Aceste acțiuni ale bisericii au viciat în mod grosolan imaginea lui Dumnezeu; împreună cu doctrina purgatoriului și a chinurilor veșnice au făcut pe mulți să respingă în totul creștinismul.
Cu mult înainte de Reformațiune, voci din mijlocul bisericii catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenților ei, a pretențiilor ei arogante și a corupției demoralizante. Lipsa de bunăvoință a bisericii față de reformă a dat naștere la Reformațiunea protestantă din secolul al șaisprezecelea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorității și prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformațiune, papalitatea a dus o luptă sîngeroasă pentru a zdrobi Reformațiunea, dar, ea a pierdut bătălia împotriva forțelor ce se luptau pentru libertatea civilă și religioasă.
În cele din urmă, în 1798, 1260 de ani după 538 d. Hr. , biserica romanocatolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13, 3). 9 Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia au așezat pe papă la dispoziția guvernului revoluționar francez, care considera religia romană ca fiind vrăjmașul de neîmpăcat al republicii. Guvernul francez a cerut lui Napoleon să ia pe papa prizonier. La ordinele sale, generalul Berthier a intrat în Roma și a proclamat sfîrșitul dominației politice a papalității. Luînd pe papa captiv, Berthier l-a dus în Franța, unde a și murit în exil. 10
Răsturnarea papalității a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente, legate de declinul ei progresiv. Acest eveniment marchează sfîrșitul perioadei profetice de 1260 de ani. Mulți protestanți interpretează acest eveniment ca o împlinire a profeției. 11
Reformațiunea
Învățăturile nescripturistice bazate pe tradiție, necontenita și nemiloasa persecutare a dizidenților, corupția și declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce au determinat pe oameni să-și înalțe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate.
Aspecte doctrinale. Iată unele exemple ale învățăturilor nebiblice, care au ajutat să urgenteze Reformațiunea Protestantă și care separă încă pe protestanți de romano-catolici.
1. Capul bisericii de pe pămînt este vicarul lui Hristos. Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul sau reprezentantul lui Hristos pe pămînt și capul vizibil al bisericii. În contrast cu concepția biblică cu privire la conducerea bisericii (vezi cap. 11 al acestei cărți), această învățătură a fost întemeiată pe susținerea că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii și că papa este succesorul lui Petru. 12
2. Infailibilitatea bisericii și a capului său. Învățătura ce a contribuit cel mai puternic la prestigiul și influența bisericii Romei a fost aceea a infailibilității ei. Biserica pretinde că ea n-a greșit niciodată și nici nu va greși. Ea fundamentează această învățătură pe următorul raționament, care nu are nici un sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lîngă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenționat ca prin această biserică divină să conducă pe toți oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învățarea credinței și a moralei. 13 Hristos, deci, o va păzi de orice erezie prin puterea Duhului Sfînt.
Corolarul logic, care neagă corupția de bază a neamului omenesc, este acela că și conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil. 14 În consecință, literatura catolică pretinde prerogative divine pentru conducătorul ei. 15
3. Eclipsarea slujbei de Mare Preot Mijlocitor a Domnului Hristos. Pe măsură ce influența bisericii Romei a crescut, atenția credincioșilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în ceruri – antitipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament – și îndreptată spre o preoție pămîntească și spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor și mîntuirea veșnică, credincioșii și-au pus credința lor în papi, preoți și prelați. În contradicție cu învățătura Noului Testament cu privire la preoția tuturor credincioșilor, slujba clericilor, de acordare a iertării, era acum privită ca vitală pentru mîntuire.
Lucrarea preoțească a lui Hristos în ceruri, unde El aplică continuu rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispășitoare credincioșilor pocăiți, a fost practic negată atunci cînd biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină – un serviciu pe care l-a instituit Isus pentru a comemora moartea Sa și pentru a prefigura Împărăția Sa ce stă să vină – biserica catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sînge, de către un preot omenesc, a lui Hristos, adusă lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este jertfit din nou, așa cum El a fost adus jertfă pe Golgota, mesa a fost considerată ca aducînd un har deosebit atît credincioșilor, cît și celor morți. 16
Ignorînd Scripturile, cunoscînd numai mesa condusă de o preoție omenească, mulțimile au pierdut binecuvîntarea accesului direct la Mijlocitorul nostru Isus Hristos. Astfel că făgăduința și invitația: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie" (Evrei 4, 16) a fost ștearsă.
4. Natura meritorie a faptelor bune. Părerea predominantă că o persoană care face fapte bune poate obține meritul vital pentru mîntuire și că nu putem fi mîntuiți prin credință<%18> contrazice învățătura Noului Testament. Biserica catolică învață că faptele bune, care sînt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sînt meritorii, ceea ce înseamnă că ele dau individului dreptul de a pretinde în mod just mîntuirea. De fapt, cineva poate face mai multe fapte bune decît ar fi necesare pentru mîntuire – cum a fost în cazul sfinților – și în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în folosul altora. Pentru că biserica susține că păcătoșii au fost îndreptățiți pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptățire.
Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susține că aceia care nu sînt în mod desăvîrșit curați trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curățirii de păcatele lor în purgatoriu, mai înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile și faptele lor bune, credincioșii cei vii pot să scurteze durata și intensitatea suferințelor celor din purgatoriu.
5. Doctrina penitenței și a indulgențelor. Penitența este sacramentul prin care creștinii pot obține iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin iertarea acordată de un preot, dar, mai înainte, creștinii trebuie să-și cerceteze conștiința, să se pocăiască de păcatele lor și să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi, ei trebuie să-și mărturisească păcatele unui preot și să execute o penitență – unele sarcini prescrise de preot.
Cu toate acestea, penitența nu eliberează în totul pe păcătoși. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară, fie în această viață, fie în purgatoriu. Pentru a se îngriji de această pedeapsă, biserica a instituit indulgențele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, datorită păcatului săvîrșit, după ce vinovatul a fost absolvit de vina sa. Indulgențele, de care pot beneficia atît cei vii, cît și cei din purgatoriu, au fost acordate cu condiția penitenței și aducerii la îndeplinire a unor fapte bune, prescrise adesea sub forma unei plăți în bani făcute bisericii.
Plusul de merite ale martirilor, sfinților, apostolilor și în mod deosebit ale lui Isus Hristos și ale Mariei a fost acela care a făcut posibil indulgențele. Meritele au fost depozitate în „Comoara meritelor" și erau transferabile asupra celor credincioși ale căror conturi erau deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, avea sub control cheile acestei comori și putea elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordîndu-le credit din această comoară. 17
6. Autoritatea finală o are biserica. De-a lungul veacurilor, biserica de stat a adoptat multe credințe păgîne, zile sfinte și simboluri. Cînd vocile s-au ridicat împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei și-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta Biblia. Biserica și nu Biblia a devenit autoritatea finală. Biserica susține că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfînta Scriptură și (2) tradiția catolică, ce constă în scrieri ale Părinților bisericii, decretele conciliilor bisericești, crezurile aprobate, cum și ceremoniile bisericii. Ori de cîte ori învățăturile bisericii erau sprijinite de tradiție și nu de Scriptură, tradiția avea prioritate. Credincioșii de rînd nu aveau autoritatea să interpreteze învățăturile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Această autoritate o are numai biserica catolică. 18
Zorii unei zile noi. În secolul al paisprezecelea, John Wycliffe a chemat la o reformațiune în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creștinătatea. Într-un timp, cînd existau puține exemplare ale Bibliei, el a dat prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învățăturile lui despre mîntuirea numai prin credința în Hristos și că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformațiunii protestante. Ca luceafăr al Reformațiunii, el a încercat să elibereze biserica lui Hristos de legăturile păgînismului, care o înlănțuiau în ignoranță. El a inaugurat o mișcare ce avea să elibereze mințile oamenilor și națiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mișcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther și ale multor altora.
Martin Luther – iute, impulsiv, intransigent – a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformațiunii. Mai mult decît oricare alt om, el a condus pe oameni înapoi la Scripturi și la marele adevăr al Evangheliei – îndreptățirea prin credință – ridicîndu-se împotriva mîntuirii prin fapte.
Declarînd că cei credincioși nu trebuie să primească o altă autoritate decît aceea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele oamenilor, preoți și penitență, la Hristos, ca singurul lor Mijlocitor și Mîntuitor. „Este imposibil", spunea el, „ca prin fapte omenești să ușurăm vinovăția păcătuirii sau să evităm pedeapsa ei. Numai pocăința față de Dumnezeu și credința în Hristos îi pot salva pe păcătoși. Pentru că acesta este un dar ce se dă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci, oamenii pot avea nădejde nu datorită indulgențelor, ci datorită sîngelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat.
Asemenea unei expediții arheologice, care găsește comori îngropate sub resturile acumulate în decursul veacurilor, Reformațiunea a redescoperit adevăruri de mult uitate. Îndreptățirea prin credință, marele principiu al Evangheliei, a fost redescoperită, ca și o nouă apreciere a sacrificiului ispășitor al lui Isus Hristos, adus odată pentru totdeauna, cum și preoția Sa mijlocitoare în totul îndestulătoare. Multe învățături nebiblice, ca de exemplu rugăciunile pentru cei morți, venerarea sfinților și a moaștelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitența, apa sfințită, celibatul preoților, rozariile, inchiziția, transsubstanțiațiunea, ungerea în cazuri extreme și dependența de tradiție au fost respinse și abandonate.
Reformatorii protestanți au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul păcatului", „taina nelegiuirii" și „cornul cel mic" din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de ani din Apocalips 12, 6. 14 și 13, 5 mai înainte de a doua venire. 19
Doctrina “Biblia și numai Biblia" ca normă a credinței și moralei a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradițiile omenești ca fiind supuse autorității finale și superioare a Scripturilor. În materie de credință religioasă, nici o autoritate – fie ea papa, conciliile, părinții bisericii, regii sau învățații – nu trebuie să dirijeze conștiința. În adevăr, lumea creștină a început să se trezească din somnul ei și, în cele din urmă, în multe țări a fost proclamată libertatea religioasă.
Reformațiunea întreruptă
Reformațiunea bisericii creștine nu trebuia să se sfîrșească în secolul al șaisprezecelea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creștinismul dintr-un întuneric total, dar el a rămas încă în umbră. În timp ce au sfărîmat mîna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia și au restabilit baza Evangheliei, ei au dat greș în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepți, ziua a șaptea ca Sabatul biblic, precum și alte adevăruri (vezi cap. 7, 14, 19 și 25 ale acestei cărți) erau încă pierdute în umbră.
Dar, în loc de a duce Reformațiunea mai departe, succesorii ei au consolidat realizările ei. Ei și-au concentrat atenția asupra cuvintelor și opiniilor reformatorilor în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Cîțiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecință, credința protestantă a degenerat în formalism și scolasticism, iar ereziile ce ar fi trebuit înlăturate au fost în- tronate. Flacăra Reformațiunii a început în mod treptat să se stingă și bisericile protestante au devenit reci, formale, avînd nevoie de reformă.
Perioada post-Reformațiunii fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puțin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată pentru robie; principiile universale, pentru elemente sărăcăcioase; adevăr pentru dogmatism, independență pentru tradiție; religie pentru sistem. Un respect viu față de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspirație. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformități de fier și gîndirea vie, unei dialectici a polemicii". 20 Și, cu toate că „Reformațiunea frînsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism", bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism al cărui toiag a fost de fier". 21 Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism a fi „tot așa de rigid ca orice construcție teologică medievală". 22 Protestanții „în mod practic s-au legat singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare". 23
Au izbucnit controverse. „Nu a fost niciodată o epocă în care oamenii să fie atît de mult ocupați cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alții cu atît de multe nume de ocară. " 24 Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbeau deloc inimii, ci numai intelectului critic. " 25 „Dogmele erau corecte (ortodoxe), dar spiritualitatea era stinsă. Teologia a fost triumfătoare, dar dragostea a fost înăbușită. " 26
Rămășița
În ciuda apostaziei și necazurilor din cei 1260 de ani, unii credincioși au continuat să reflecte curăția bisericii apostolice. Cînd cei 1260 de ani de opresiune s-au încheiat în 1798 d. Hr. , balaurul nu reușise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestora, Satana a continuat să-și îndrepte eforturile lui nimicitoare. Ioan spunea: „Și balaurul, mîniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12, 17).
Ce este rămășița? În descrierea luptei balaurului cu femeia și descendenții ei, Ioan a folosit expresia „rămășița seminței ei" (Apoc. 12, 17). Această expresie înseamnă „cei ce rămîn". Biblia înfățișează rămășița ca un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie și apostazie, rămîn credincioși față de Dumnezeu. Această rămășiță credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pămînt (2 Cron. 30, 6; Ezra 9, 14- 15; Is. 10, 20-22; Ier. 42, 2; Ezech. 6, 8; 14, 22).
Dumnezeu a însărcinat rămășița să vestească slava Sa și să conducă poporul Său răspîndit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfînt", spre „Muntele Sion" (Is. 37, 31. 32; 66, 20; cf. Apoc. 14, 1). Despre aceștia, adunați astfel, Sfînta Scriptură declară că „urmează pe Miel, oriunde merge El" (Apoc. 14, 4).
Apocalipsa 12, 17 conține o descriere a ultimei rămășițe din linia aleșilor lui Dumnezeu, a credincioșilor loiali – martorii Săi credincioși din zilele din urmă, mai înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sînt caracteristicile rămășiței?
Caracteristicile rămășiței. Rămășița din timpul sfîrșitului nu trebuie să fie confundată cu ușurință. Ioan descrie acest grup în termeni specifici. Apărînd după 1260 de ani de persecuție, ea este compusă din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos" (Apocalipsa 12, 17).
Ei au răspunderea de a vesti, chiar înaintea revenirii lui Hristos avertizarea finală a lui Dumnezeu, adresată lumii întregi, întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 (Apoc. 14, 6-12). Aceste solii conțin o descriere a rămășiței, căci ei sînt aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus" (Apoc. 14, 12). Să analizăm mai îndeaproape fiecare din aceste caracteristici.
1. Credința lui Isus. Rămășița poporului lui Dumnezeu este caracterizată printr-o credință asemănătoare aceleia pe care a avut-o Isus. Ei reflectă încrederea nezdruncinată a lui Isus în Dumnezeu și în autoritatea Scripturilor. Ei cred că Isus Hristos este Mesia cel profetizat, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mîntuitor al lumii. Credința lor cuprinde toate adevărurile Bibliei – acelea pe care Hristos le-a crezut și le-a învățat.
Rămășița lui Dumnezeu, deci, va proclama Evanghelia cea veșnică a mîntuirii prin credința în Hristos. Ei vor avertiza lumea că ceasul judecății a sosit și vor pregăti și pe alții să întîmpine pe Domnul lor, ce va veni în curînd. Ei vor fi angajați într-o lucrare mondială, pentru a încheia mărturia divină adresată omenirii (Apoc. 14, 6-7; 10, 11; Mat. 24, 14).
2. Poruncile lui Dumnezeu. Credința adevărată în Isus dă rămășiței sarcina de a urma exemplul Său: .Cine zice că rămîne în El", spunea Ioan, „trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2, 6). Deoarece Isus a păzit poruncile Tatălui Său ei vor păzi, de asemenea, poruncile lui Dumnezeu (Ioan 15, 10).
În mod deosebit, deoarece ei formează rămășița, acțiunile lor trebuie să se armonizeze cu mărturia lor; altfel, aceasta este fără valoare. Isus a spus: „Nu orișicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 7, 21). Prin puterea dată lor de Hristos, ei ascultă de cerințele lui Dumnezeu, inclusiv toate Cele Zece Porunci, Legea Morală de neschimbat a lui Dumnezeu (Ex. 20, 1-17; Mat. 5, 17-19; 19, 17; Filip. 4, 13).
3. Mărturia lui Isus. Ioan definește „mărturia lui Isus" ca fiind „duhul (spiritul) proorociei" (Apoc. 19, 10). Rămășița va fi călăuzită de mărturia lui Isus, transmisă prin darul profetic.
Acest dar al Spiritului avea să funcționeze în mod continuu în decursul întregii istorii a bisericii, pînă cînd „vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos" (Ef. 4, 13). Ea este, deci, una din caracteristicile principale
ale rămășiței.
O astfel de călăuzire profetică face din rămășiță un popor al profeției, care proclamă o solie profetică. Ei vor înțelege profeția și vor învăța pe alții. Descoperirea adevărului ce ajunge la rămășiță îi va ajuta să-și aducă la îndeplinire misiunea lor de pregătire a lumii pentru revenirea lui Hristos.
Apariția rămășiței în timpul zilelor din urmă. Biblia arată că rămășița apare pe scena lumii după timpul marii strîmtorări (persecuții) (Apoc. 12, 14-17). Evenimentele cutremurătoare ale revoluției franceze, care s-au soldat cu captivitatea papei la sfîrșitul perioadei celor 1260 de ani (1798 d. Hr. ) și împlinirea celor trei mari semne cosmice – în care pămîntul, soarele, luna și stelele mărturisesc despre iminenta revenire a lui Hristos (vezi cap. 24 al acestei cărți) – au dus la o mare reînviorare a studierii profeției. Are loc o așteptare foarte răspîndită a apropiatei reveniri a lui Hristos. În lumea întreagă, mulți creștini recunosc că a sosit “timpul sfîrșitului" (Daniel 12, 4). 27
Împlinirea profețiilor biblice, în timpul celei de a doua părți a secolului al optsprezecelea și primei părți a secolului al nouăsprezecelea, a dat naștere la o puternică mișcare interconfesională, bazată pe nădejdea celei de a doua veniri. În fiecare biserică puteau fi găsiți credincioși în apropiata revenire a lui Hristos, rugîndu-se cu toții, lucrînd și așteptînd momentul culminant al tuturor veacurilor.
Nădejdea adventă a adus un profund spirit de unitate între aderenții ei și mulți s-au strîns laolaltă pentru a avertiza lumea despre revenirea în curînd a Domnului Hristos. Mișcarea adventă a fost realmente o mișcare biblică interconfesională, bazată pe Cuvîntul lui Dumnezeu și speranța adventă.
Cu cît studiau mai mult Biblia, cu atît deveneau mai convinși că Dumnezeu a chemat o rămășiță care să continue reforma bisericii creștine ce stagnase. Ei înșiși trăiseră absența adevăratului spirit al reformei în bisericile lor și cunoscuseră lipsa de interes în studierea și pregătirea pentru a doua venire.
Studierea de către ei a Bibliei le-a descoperit faptul că încercările și dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă și purificatoare experiență – care i-a adus alături ca rămășiță a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reformațiunea care adusese atîta bucurie și putere bisericii. Cu mulțumire și umilință, ei au acceptat misiunea lor, conștienți fiind de faptul că însărcinarea lui Dumnezeu nu le-a fost adresată datorită unei inerente superiorități și că numai prin mila și puterea lui Hristos puteau să aibă succes.
Misiunea rămășiței
Profețiile din cartea Apocalipsei prezintă în mod clar misiunea rămășiței. Întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, 6-12 face cunoscută vestirea de către rămășiță a ceea ce va aduce o restaurare totală și finală a adevărului Evangheliei. 28 Aceste trei solii cuprind răspunsurile lui Dumnezeu la copleșitoarea înșelăciune satanică ce inundă lumea chiar înainte de revenirea lui Hristos (Apoc. 13, 3. 8. 14-16). Imediat după ultimul apel al lui Dumnezeu adresat lumii, Hristos va reveni pentru a strînge secerișul (Apoc. 14, 14-20).
Prima solie îngerească.
„Apoi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pămîntul, marea și izvoarele apelor’. (Apoc. 14, 6-7).
Primul înger simbolizează rămășița lui Dumnezeu, ducînd lumii Evanghelia cea veșnică. Această Evanghelie este aceeași veste bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu, pe care profeții din vechime și apostolii au vestit-o (Evr. 4, 2). Rămășița nu prezintă o Evanghelie diferită; avînd în vedere judecata, ei reafirmă Evanghelia cea veșnică și că păcătoșii pot fi îndreptățiți prin credință și pot primi neprihănirea lui Hristos.
Această solie cheamă lumea la pocăință. Ea îi somează pe toți să “se teamă" sau să „venereze" pe Dumnezeu și să-I dea „slavă" sau cinste. Noi am fost creați pentru acest scop și noi putem să dăm slavă lui Dumnezeu prin cuvintele și faptele noastre. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit, ca să aduceți multă roadă" (Ioan 15, 8).
Ioan a profetizat că mișcarea care pregătește lumea pentru revenirea lui Hristos va pune un nou accent pe preocuparea Bibliei de glorificare a lui Dumnezeu. Ca niciodată pînă acum, ea va prezenta apelul Noului Testament pentru o administrare sacră a vieții noastre. „Trupul vostru este Templul Duhului Sfînt". Noi nu avem un drept exclusiv asupra puterilor noastre fizice, morale și spirituale; Hristos a cumpărat acestea cu sîngele Său la Golgota. „Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6, 19-20). „Deci, fie că mîncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu" (1 Cor. 10, 31).
Faptul că „ceasul judecății Sale" a sosit dă un sens de urgență chemării pocăinței (vezi cap. 23 al acestei cărți). În Apoc. 14, 7, cuvîntul judecată este traducerea cuvîntului grec krisis, actul judecății în sine și nu sentința judecății (krima). El se referă la întreg procesul judecății, inclusiv înfățișarea oamenilor înaintea barei divine de judecată, cercetarea rapoartelor vieții, verdictul de achitare sau condamnare, cum și acordarea vieții veșnice sau rostirea sentinței de moarte (vezi Mat. 16, 27; Rom. 6, 23; Apoc. 22, 12). Solia ceasului judecății vestește, de asemenea, judecata lui Dumnezeu asupra întregii apostazii (Dan. 7, 9-11, 26; Apoc. 17, 18).
Solia ceasului judecății arată în mod deosebit asupra timpului cînd, ca o ultimă fază a slujbei lui de Mare Preot în Sanctuarul ceresc, Hristos va începe lucrarea Sa de judecată.
Această solie cheamă, de asemenea, pe toți să se închine Creatorului. Chemarea lui Dumnezeu la închinare trebuie văzută în contrast cu chemarea de a te închina fiarei și chipului ei (Apoc. 13, 3. 8. 15). În curînd, fiecare va trebui să aleagă între adevărata și falsa închinare – între a te închina lui Dumnezeu, potrivit cu condițiile Lui, (neprihănirea prin credință) și a te închina Lui, potrivit cu condițiile noastre (neprihănirea prin fapte). Poruncindu-ne: „Închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pămîntul, marea și izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7; cf. Ex. 20, 11), acest mesaj atrage atenția asupra poruncii a patra. Ea conduce pe oameni la adevărata adorare a Creatorului, o experiență ce cuprinde cinstirea monumentului comemorativ al creațiunii Sale, Sabatul zilei a șaptea a Domnului, pe care El l-a instituit la creațiune și l-a confirmat în Cele Zece Porunci. Prima solie îngerească, deci, cheamă la restaurarea adevăratei închinări, prezentînd înaintea lumii pe Hristos, Creatorul și Domnul Sabatului biblic. Acesta este semnul creațiunii lui Dumnezeu – un semn neglijat de marea majoritate a ființelor create de El.
În mod providențial, vestirea acestei solii, ce atrage atenția asupra lui Dumnezeu- Creatorul, a început în perioada istorică în care filozofia evoluționistă a primit un sprijin puternic prin publicarea lucrării lui Charles Darwin, „Originea speciilor" (1859). Predicarea primei solii îngerești constituie cel mai puternic bastion împotriva înaintării teoriei evoluționiste.
În final, acest apel implică restabilirea onoarei Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată în picioare de către „omul fărădelegii" (2 Tes. 2, 3). Numai atunci cînd adevărata închinare este restaurată și credincioșii trăiesc principiile Împărăției lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să fie glorificat.
A doua solie îngerească.
“A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare", care a adăpat toate neamurile din cu vinul mîniei curviei ei (Apoc. 14, 8).
De la începuturile istoriei, cetatea Babilonului a simbolizat sfidarea lui Dumnezeu. Turnul ei a fost un monument al apostaziei și un centru al răzvrătirii (Gen. 11, 1-9). Lucifer (Satana) a fost împăratul ei invizibil (Is. 14, 4. 12-14) și el dorea să facă Babilonul instrumentul planului său de conducere a neamului omenesc. În întreaga Biblie, lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, și cetatea lui Satana, Babilonul, ilustrează conflictul dintre bine și rău.
În timpul primelor veacuri ale erai creștine, cînd romanii oprimau atît pe iudei cît și pe creștini, literatura iudaică și creștină se referea la cetatea Romei ca fiind Babilon. 29 Mulți cred că Petru a folosit Babilonul ca un pseudonim pentru Roma (1 Petru 5, 13). Datorită apostaziei și persecuției declarate de ea, majoritatea protestanților perioadei Reformațiunii și post-Reformațiunii s-au referit la biserica Romei ca la Babilonul spiritual (Apoc. 17), vrăjmașul poporului lui Dumnezeu. 30
În Apocalipsa, Babilon se referă la femeia desfrînată, mama desfrînatelor și la fiicele ei necurate (Apocalipsa 17, 5). El simbolizează toate organizațiile religioase apostate și pe conducătorii lor, deși el se referă în mod deosebit la marea alianță religioasă apostată dintre fiară și chipul ei, care va aduce criza finală descrisă în Apocalipsa 13, 15-17.
A doua solie îngerească descoperă natura universală a apostaziei babiloniene și a puterii ei de constrîngere, spunînd că a „adăpat toate neamurile din vinul mîniei desfrînării ei". “Vinul" Babilonului reprezintă învățăturile ei eretice. Babilonul va face presiuni asupra puterii statului, pentru a impune în mod universal falsele ei învățături și decrete religioase.
„Desfrînarea" menționată reprezintă relațiile nelegitime dintre Babilon și națiuni – dintre biserica apostată și puterea civilă. Biserica trebuie să se căsătorească cu Domnul ei; dar căutînd în schimb sprijinul statului, ea părăsește pe soțul ei și comite adulter spiritual (conf. Ezech. 16, 15; Iacov 4, 4).
Această legătură nelegitimă sfîrșește în tragedie. Ioan îi vede pe locuitorii pămîntului „bînd" din falsele învățături și Babilonul însuși este îmbătat „de sîngele sfinților și de sîngele mucenicilor lui Isus", care au refuzat să primească învățătura lui nescripturistică și să se supună autorității ei (Apoc. 17, 2. 6).
Babilonul a căzut pentru că el a respins prima solie îngerească – Evanghelia neprihănirii prin credință în Creator. Ca și în timpul primelor veacuri, cînd biserica Romei a apostaziat, mulți protestanți de astăzi s-au îndepărtat de marile adevăruri biblice ale Reformațiunii. Această profeție a căderii Babilonului își găsește în mod deosebit împlinirea în îndepărtarea cov|rșitoare a protestantismului de puritatea și simplitatea Evangheliei veșnice a neprihănirii prin credință, ce cîndva a activat atît de puternic Reformațiunea.
A doua solie îngerească va avea o aplicabilitate crescîndă, pe măsură ce se apropie sfîrșitul. Ea își va găsi deplina ei împlinire odată cu alianța diferitelor organizații religioase care au respins prima solie îngerească. Solia căderii Babilonului se repetă în Apocalipsa 18, 2-4, care anunță definitiva cădere a Babilonului și cheamă pe aceia din poporul lui Dumnezeu care se află încă în diferite organizații religioase ce formează Babilonul să se despartă de ele. Îngerul spune: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți de urgiile ei" (Apoc. 18, 4). 31
A treia solie îngerească.
„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mînă, va bea și el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus" (Apoc. 14, 9-12).
Întîia solie îngerească proclamă Evanghelia cea veșnică și cheamă la restaurarea adevăratei adorări a lui Dumnezeu Creatorul, pentru că ceasul judecății a sosit. A doua solie îngerească avertizează împotriva oricărei forme de închinare de origine omenească. În final, a treia solie îngerească dă cea mai solemnă avertizare împotriva adorării fiarei și icoanei ei, pe care o vor face în cele din urmă toți aceia care resping Evanghelia neprihănirii prin credință .
Fiara descrisă în Apocalipsa 13, 1-10 este unirea bisericii cu statul care a dominat lumea creștină timp de multe veacuri și a fost descrisă de Pavel ca fiind „omul fărădelegii" 2 Tes. 2, 2-4) și de Daniel ca fiind „cornul cel mic" Dan. 7, 8. 20- 25; 8, 9-12). Chipul sau icoana fiarei reprezintă acea formă a religiei apostate care se va dezvolta atunci cînd bisericile, pierzînd adevăratul spirit al Reformațiunii, se vor uni cu statul pentru a impune altora învățăturile lor. Unirea bisericii cu statul va face ca ei să devină o icoană perfectă a fiarei – biserica apostată care a persecutat timp de 1260 de ani. De aici numele de icoana fiarei.
Solia îngerului al treilea vestește cea mai solemnă și mai teribilă avertizare din Biblie. Ea face cunoscut faptul că aceia care se vor supune autorității omenești, în criza finală a omenirii, se vor închina în loc să se închine fiarei și icoanei ei lui Dumnezeu. În timpul acestui conflict final, se vor dezvolta două clase distincte. O clasă va susține o Evanghelie de proveniență omenească și se va închina fiarei și icoanei ei, aducînd asupra lor cele mai teribile judecăți. Cealaltă clasă, într-un contrast vădit, va trăi adevărata Evanghelie și va „păstra poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus" (Apoc. 14, 9. 12). În final, totul se va rezuma la conflictul dintre închinarea adevărată și închinarea falsă, adevărata și falsa Evanghelie. Cînd această pro-blemă va fi în mod clar adusă înaintea lumii, aceia care resping memorialul calității de Creator a lui Dumnezeu – Sabatul biblic – alegînd să se închine și să onoreze duminica, în deplină cunoaștere a faptului că ea nu este ziua stabilită de Dumnezeu pentru închinare, vor primi „semnul fiarei". Acest semn este un semn al răzvrătirii; fiara susține că schimbarea zilei de închinare demonstrează autoritatea ei chiar asupra Legii lui Dumnezeu. 32
A treia solie îngerească îndreaptă atenția lumii la consecințele refuzului de a accepta Evanghelia cea veșnică și solia lui Dumnezeu de restaurare a adevăratei închinări. Ea înfățișează în mod viu rezultatul final al alegerii oamenilor cu privire la închinare. Alegerea nu este ușoară, căci oricare ar fi ea implică suferință. Aceia care ascultă pe Dumnezeu vor simți mînia balaurului (Apoc. 12, 17) și, în cele din urmă, vor fi amenințați cu moartea (Apoc. 13, 15), în timp ce aceia care au ales să se închine fiarei și icoanei ei se vor expune ultimelor șapte plăgi și, în final, vor avea parte de „iazul focului" (Apoc. 15, 16; 20, 14-15).
Dar, în timp ce ambele alegeri implică suferință, urmările lor diferă. Adoratorii Creatorului vor scăpa de mînia de moarte a balaurului și vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apoc. 14, 1; 7, 2. 4). Adoratorii fiarei și ai icoanei ei, pe de altă parte, primesc toată mînia lui Dumnezeu și mor în prezența sfinților îngeri și a Mielului (Apoc. 14, 9. 10; 20, 14).
Fiecare persoană trebuie să aleagă cui se închină. Alegerea neprihănirii prin credință va fi manifestată prin participarea la o formă de închinare aprobată de Dumnezeu, iar alegerea neprihănirii prin fapte va fi arătată prin participarea la o formă de adorare pe care Dumnezeu a interzis-o, dar pe care fiara și icoana ei au impus-o, o închinare de origine omenească. Dumnezeu nu poate accepta această ultimă formă de închinare, pentru că ea dă prioritate poruncilor omenești și nu acelora ale lui Dumnezeu. Ea caută îndreptățire prin faptele omului și nu prin credința ce vine dintr-o supunere față de Dumnezeu ca Creator, Răscumpărător și Recreator. În acest sens, deci, a treia solie îngerească este solia îndreptățirii prin credință.
Dumnezeu are copii ai Săi în toate bisericile, dar, prin biserica rămășiței, El vestește o solie ce trebuie să restabilească adevărata Lui închinare, chemînd pe poporul Său afară din apostazie și pregătindu-l pentru revenirea lui Hristos. Recunoscînd că mulți din oamenii lui Dumnezeu urmează încă să i se alăture, rămășița are simțămîntul nevredniciei și slăbiciunii ei atunci cînd încearcă să împlinească această solemnă misiune. Ea își dă seama că numai prin harul lui Dumnezeu poate să aducă la îndeplinire monumentala ei sarcină.
În lumina iminentei reveniri a lui Hristos și a nevoii de pregătire pentru a-L întîmpina, chemarea urgentă, plină de milă, a lui Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți de urgiile ei. Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns pînă la cer, și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei" (Apoc. 18, 4-5).
Referinte:
1. Strălucirea orbitoare a soarelui din jurul femeii virtuoase (Apoc. 12, 1) reprezintă, după diferiți comentatori, lumina Evangheliei Noului Testament, care a dat putere și ungere bisericii primare. Luna, ce reflectă lumina soarelui, simbolizează foarte bine reflectarea luminii Evangheliei în Vechiul Testament, prin profețiile și ritualurile ce arătau înainte spre cruce și spre Acela care avea să vină. Coroana celor douăsprezece stele reprezintă rădăcinile bisericii, apărînd în Vechiul Testament, în părinții celor douăsprezece seminții și extinzîndu-se în Noul Testament prin cei doisprezece apostoli.
2. Folosirea principiului an-zi, pentru calcularea timpului profetic a fost menționată mai înainte, cînd s-a făcut referire la profeția mesianică din Daniel 9
3. Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 4, p. 835.
4. Numele papă vine de la papa, în latina vulgară și papas în greaca vulgară, ce înseamnă “tată", „episcop"; grecescul pappas înseamnă „tată". Papa este „episcopul Romei, capul Bisericii Romano-Catolice" (Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. a 2-a, New York, N. Y. ; Simon și Schuster, 1979).
5. Papalitatea poate fi definită ca fiind sistemul eclesiastic de guvernare în care autoritatea supremă este învestită în papa.
6. Scrisoarea lui Justinian către Papa Ioan, citată în scrisoare, Papa Ioan către Justinian, în Codex Justinianus (codul lui Justinian) Cartea 1, titlul 1, 8, Corpus Juris Civilis, comp. Paulus Krueger, a 12-a ed. (Berlin: Weidmannsche Verlaglsbuchhandlung, 1959), vol. 2, p. 11, in The Civil Law (în Legea Civilă), ed. și trans. S. P. Scott (Cincinnati, Oh; Central Trust Comp. , 1932) vol. 12, p. 11-13, cf. Justiniani Novellae (Noua constituție a lui Justinian), a 131-a nouă Constituție, cap. 2 Corpus Juris Civilis, Comps. Rudulfus Schoell and Guilelmus Kroll, ed. a 7-a, col. 3, p. 665, in Civil Law, vol. 17, p. 125. Vezi, de asemenea, Don Neufeld and Julia Neuffer, eds. Seventh-day Adventist Bible Student’s Source Book (Washington D. C. Review and Herald, 1962), p. 684, 685.
7. Scrisoare, Justinian către Arhiepiscopul Epifanie al Constantinopolului, 26 martie 533, în Codex Justinianus, Book 1, titlul 1, 7, Corpus Juris Civilis, Krueger’s ed. vol. 2, pag. 8, așa cum este citată în Source Book, pag. 685.
8. Vezi .Persecuția", .Encyclopaedia of Religion and Ethics (Enciclopedia religiei și a eticii), ed. James Hastings (New York, N. Y. , Charles Scribner’s Sons, 1917), vol. 9, p. 749- 757; John Dowling, The History of Romanism: From the Earliest Corruptions of Christianity to the Present Time (Istoria romanismului: De la primele abateri de la creștinism și pînă în prezent), ed. a 10-a (New York; Edward Walker 1846), pag. 237-616.
9. Această lovitură a stricat mult prestigiul papalității; dar nu a pus capăt influenței ei. Apoc. 13, 3 vorbește despre .vindecarea rănii de moarte", arătînd spre o reînviere a influenței papale. În zilele de pe urmă, ea va deveni influența religioasă cea mai puternică din lume.
10. George Trevor, Rome: From the Fall of the Western Empire (Roma: De la căderea Imperiului de Apus), (London, The Religions Tract Society, 1868), p. 439-440; John Adolphus, The History of France From the Year 1790, to the Peace Concluded at Amiens în 1802 (Istoria Franței din anul 1790, pînă la pacea încheiată la Amiens în 1802): (London: George Kearsey, 1803), vol. 2, p. 364- 369. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 701-702.
11. Leroy E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers (Credința profetică a părinților noștri) (Washington, D. C. :Review and Herald 1948, vol. 2, p. 765-782).
12. Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Catechismul convertitului la învățătura catolică) (St. Louis, MO: B. Herder Book Co.
1957), p. 27-28.
13. Ibid, p. 27.
14. Mai tîrziu, doctrina cu privire la infailibilitatea papală s-a bazat pe susținerea că: (1) .infailibilitatea, ca atribut al unei biserici divine, se găsește în mod necesar și plenar în conducătorul ei"; (2) Petru a fost infailibil în învățarea credinței și moralei și (3) papa a moștenit de la Petru atributele bisericii divine. S-a concluzionat că, atunci cînd vorbește .ex cathedra", .papa este un învățător infailibil al credinței și moralei" (Geiermann, pag. 29). .Ex cathedra" în limba latină înseamnă ad litteram .din scaun". Cu referire la papa, expresia face referire la declarațiile lui oficiale adresate Bisericii Catolice.
15. În ceea ce privește pretențiile papalității, vezi, de exemplu, Lucius Ferraris, .Papa" art. 2, din Prompta Bibliotheca (Veneția; Gaspar Storti, 1772), vol. 6, p. 25-29, citată în Source Book, p. 680. Pentru pretențiile emise chiar de papalitate, vezi Papa Leon al XIII-lea, Scrisoarea Enciclică, 10 ianuarie, 1890 și 20 iunie, 1894 în The Great Encyclical Letters of Pope Leon XIII (Marile scrisori enciclice ale Papei Leon al XIIIlea) (New York, N. Y. : Benziger Brothers 1903), p. 193, 304. Vezi, de asemenea, și Source Book, p. 683, 684.
16. .Catechism of the Council of Trent for Parish Priests" (Catechismul Conciliului din Trent pentru preoții de parohie) trad. de John A. McHugh și Charles J. Callan (New York N. Y. ; Joseph P. Wagner, Inc. retipărită 1958), p. 258, 254. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 614.
17. Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 7, p. 47, 48.
18. Vezi Conciliul din Trent, Sesiunea a IV-a, 8 aprilie 1546, citat în "Crezurile creștinătății", ed. Philip Schaff, ed. a 6-a, ed rev. (Grand Rapids, MI; Baker, 1983), vol. 2, p. 79-83. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 1041-1043.
19. Froom, "Credința profetică a părinților noștri", vol. 2, p. 528-531.
20. Ibid
21. Ibid.
22. Robert M. Grant A Short History of Interpretation of the Bible ("O scurtă istorie a interpretării Bibliei"). Philadelphia, Pa; Fortress Press, 1984), p. 97.
23. Farrar, p. 361
24. Ibid, 363.
25. Grant, p. 97.
26. Farrar, p. 365.
27. Pentru originea rămășiței, vezi Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credința profetică a părinților noștri), vol. 4; P. Gerard Damsteegt, .Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission (Temeliile soliei și misiunii adventiștilor de ziua a șaptea), (Grand Rapids, MI; Wm. B. Eerdmans, 1977).
28. Cf. Damsteegt, .A Theology of Restoration" (O teologie a restaurării), (lucrare prezentată la Conferința Un Secol de Evanghelizare, Andrews University, 4 mai 1974).
29. Vezi Midrash Rabbah cu referire la Cîntarea cîntărilor I, 6, 4; Tertulian, Against Marcion (Împotriva lui Marcion) III, 13; Tertulian, Answer to Jews (Răspuns iudeilor) 9.
30. Froom .Prophetic Faith of Our Fathers (Credința profetică a părinților noștri), vol. 2, p. 531, 787.
31. Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 7, p. 823-831.
32. Biserica Catolică pretinde autoritatea de a schimba ziua de închinare. .I. Care este ziua de Sabat? R. Sîmbăta este ziua Sabatului. I. De ce păzim duminica în locul sîmbetei? R. Noi păzim duminica în locul sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea de la ziua sîmbetei la ziua duminicii" (Geiermann, p. 50). Vezi, de asemenea, Source Book, p. 886. Acest catechism a primit .binecuvîntarea apostolică" a papei Pius al X-lea, la 25 ianuarie 1910 (Ibid).
Sursa: www.adventist.ro
