Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că a doua venire a Domnului Hristos este binecuvîntata nădejde a bisericii, marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mîntuitorului va fi literală, personală, vizibilă și mondială. Cînd El va reveni, morții neprihăniți vor fi înviați și împreună cu neprihăniții cei vii vor fi glorificați și luați la cer, dar cei nelegiuiți vor muri. Împlinirea aproape completă a majorității profețiilor, împreună cu condițiile existente în prezent în lume, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Timpul acestui eveniment n-a fost descoperit, de aceea sîntem îndemnați să fim gata în orice vreme.
Moartea și învierea
Armata filistenilor a venit la Sunem, unde și-a așezat tabăra și s-a pregătit pentru a-l ataca pe Israel. În starea sa sufletească, care era departe de a fi optimistă, împăratul Saul a desfășurat armata lui Israel lîngă muntele Ghilboa. În trecut, asigurarea prezenței lui Dumnezeu îl făcuse pe Saul în stare să conducă pe Israel fără teamă împotriva vrăjmașilor. Dar el s-a îndepărtat de la slujirea Domnului și, cînd împăratul apostat a încercat să intre în legătură cu Dumnezeu, cu privire la rezultatul bătăliei ce-i sta înainte, Dumnezeu a refuzat să comunice cu el.
Teama amenințătoare a necunoașterii zilei de mîine apăsa greu asupra lui Saul. Dacă Samuel ar fi fost aici! Dar Samuel era mort și nu mai putea nicidecum să-l sfătuiască. Sau poate că el.?
Aflînd locul unde se afla un medium care scăpase de vînătoarea de vrăjitoare pe care el o făcuse la început, împăratul cel înalt s-a aplecat ca să întrebe prin ea despre rezultatul bătăliei zilei următoare. El a cerut: „Scoală-mi pe Samuel". În timpul acestei ședințe spiritiste, mediumul a văzut „o ființă dumnezeiască sculîndu-se din pămînt". Acest spirit l-a informat pe neajutoratul împărat că nu numai Israel va pierde războiul, dar că el și fiii lui vor fi uciși ( 1 Sam. 28).
Această prezicere s-a împlinit. Dar, oare în realitate, spiritul lui Samuel a fost acela care a făcut această prezicere? Cum putea o vrăjitoare condamnată de Dumnezeu, să aibă putere peste spiritul lui Samuel – profetul lui Dumnezeu? Și de unde a venit Samuel? De ce spiritul său s-a „sculat din pămînt?" Ce efect avusese moartea asupra lui Samuel? Dacă nu spiritul lui Samuel a fost acela care a vorbit lui Saul, atunci cine a fost? Să vedem ce ne învață Biblia cu privire la subiectul morții, comunicării cu cei morți și al învierii?
Nemurirea și moartea
Nemurirea este starea sau calitatea de a nu fi supus morții. Traducătorii Bibliei au folosit cuvîntul nemurire pentru a reda termenul grec de athanasia, „fără moarte", și aphtharsia, "incoruptibilitate". Cum se raportează acest concept la Dumnezeu și la ființele umane?
Nemurirea. Scripturile des- coperă faptul că Dumnezeul cel veșnic este nemuritor (1 Tim. 1, 17). De fapt, El este „singurul care are nemurirea" (1 Tim. 6, 16). El este necreat, existent prin Sine și nu are nici început și nici sfîrșit.
„Scripturile nu descriu nicăieri nemurirea ca o calitate sau stare pe care omul sau ’sufletul’, ’spiritul’ său o posedă în mod inerent. Termenii obișnuiți pentru ’suflet’ și ’spirit’ se întîlnesc în Biblie de mai bine de 1600 ori, dar niciodată ei nu sînt asociați cu cuvintele ’nemuritor’ sau ’nemurire’. 1
În contrast deci cu Dumnezeu, ființele omenești sînt muritoare. Scripturile compară viața lor cu „un abur, care se arată puțintel, și apoi piere" (Iacov 4, 14). Ei nu „sînt decît carne, o suflare care trece și nu se mai întoarce" (Ps. 78, 39). Omul, „se naște, și e tăiat ca o floare; fuge și piere ca o umbră" (Iov 14, 2).
Dumnezeu Se deosebește radical de ființele omenești. Dumnezeu este infinit, ele sînt limitate, au un sfîrșit. Dumnezeu este nemuritor, ele sînt muritoare. Dumnezeu este veșnic, ele sînt trecătoare.
Nemurirea condiționată. La creațiune, „Dumnezeu a făcut pe om din țărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7). Raportul creațiunii descoperă faptul că omenirea își are viața de la Dumnezeu (Fapte 17, 25. 28; Col. 1, 16. 17). Concluzia logică a acestui adevăr fundamental este aceea că nemurirea nu aparține neamului omenesc, ci este un dar al lui Dumnezeu.
Cînd Dumnezeu a creat pe Adam și Eva, El le-a lăsat liberă voința – puterea de alegere. Ei puteau asculta sau nu, și continua lor existență depindea de ascultarea lor continuă, prin puterea lui Dumnezeu. Astfel că posedarea darului nemuririi a fost condiționată.
Dumnezeu Și-a luat timp să le explice condiția în care ei vor pierde acest dar și anume, mîncînd „din pomul cunoștinței binelui și răului". Dumnezeu i-a avertizat că atunci cînd „vei mînca din el, vei muri negreșit" (Gen. 2, 17). 2
Moartea: plata păcatului. Contrazicînd avertizarea lui Dumnezeu, că neascultarea va aduce moarte, Satana a declarat: „Hotărît, că nu veți muri" (Gen. 3, 4). Dar, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, Adam și Eva au descoperit că, în adevăr, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Păcatul lor le-a adus această sentință: „Te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci țărînă ești, și în țărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 19). Aceste cuvinte nu arată spre o continuare a vieții, ci spre încetarea ei.
După ce a rostit această sentință, Dumnezeu a exclus perechea păcătoasă de la accesul la pomul vieții, ca nu cumva ei „să mănînce din el și să trăiască în veci" (Gen. 3, 22). Acțiunea Sa arăta clar faptul că nemurirea, promisă cu condiția ascultării, a fost pierdută prin păcat. Ei au devenit acum muritori, supuși morții. Și, pentru că Adam nu putea transmite ceea ce el nu mai avea, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit" (Rom. 5, 12).
Numai mila lui Dumnezeu a fost aceea care a păstrat pe Adam și Eva ca să nu moară imediat. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit Să-și dea viața, astfel încît ei să aibă o nouă ocazie – a doua șansă – de a obține nemurirea. El a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc. 13, 8).
Speranță pentru omenire. Deși oamenii se nasc muritori, Biblia îi încurajează să caute nemurirea (vezi Rom. 2, 7). Isus Hristos este izvorul acestei nemuriri: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6, 23; cf. 1 Ioan 5, 11). El „a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie" (2 Tim. 1, 10). „Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos" (1 Cor. 15, 22). Hristos Însuși a spus că la glasul Său mormintele se vor deschide și morții vor învia (Ioan 5, 28. 29).
Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit, situația neamului omenesc ar fi fost deznădăjduită, și toți aceia care au murit ar fi pierit pentru veșnicie. Totuși, datorită Lui, nimeni nu e nevoie să piară. Ioan a spus: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (Ioan 3, 16). Astfel, credința în Hristos nu numai că anulează pedeapsa păcatului, ci ea asigură și pentru credincios darul neprețuit al nemuririi.
Hristos a adus „la lumină viața și neputrezirea prin Evanghelie" (2 Tim. 1, 10). Pavel ne asigură că Sfintele Scripturi pot să ne facă înțelepți, ceea ce „duce la mîntuire, prin credința în Hristos Isus" (2 Tim. 3, 15). Aceia care nu acceptă Evanghelia, nu vor primi nemurirea.
Primirea nemuririi. Momentul în care se dă acest dar al nemuririi este descris de Pavel: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiță. Trîmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Cînd trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: ’Moartea a fost înghițită de biruință’. (1 Cor. 15, 51-54). Aceasta face foarte clar faptul că Dumnezeu nu dă credinciosului nemurirea la moarte, ci la înviere, cînd „cea din urmă trîmbiță va suna". Atunci „trupul acesta muritor, se va îmbrăca în nemurire". În timp ce Ioan scoate în evidență faptul că noi primim darul vieții veșnice atunci cînd acceptăm pe Hristos ca Mîntuitor personal (1 Ioan 5, 11-13), realizarea practică a acestui dar va avea loc cînd Domnul Hristos va reveni. Numai atunci noi vom fi schimbați din muritori în nemuritori, de la putrezire la neputrezire.
Natura morții
Dacă moartea este încetarea vieții, ce spune Biblia despre condiția sau starea omului în moarte? De ce este important pentru creștini să înțeleagă această învățătură biblică ?
Moartea este un somn. Moartea nu este o definitivă nimicire; ea este numai o stare de inconștiență temporară în timp ce persoana așteaptă învierea. În repetate rînduri, Biblia numește această stare in- termediară somn.
Referindu-se la moartea lor, Vechiul Testament descrie pe David, Solomon și alți împărați ai lui Israel și Iuda, ca adormind cu părinții lor (1Regi 2, 10; 11, 43; 14, 20. 31; 15, 8; 2 Cron. 21, 1; 26, 23, etc). Iov a numit moartea un somn (Iov 14, 10-12), așa cum a făcut David (Ps. 13, 3), Ieremia (Ieremia 51, 39. 37), și Daniel (Daniel 12, 2).
Noul Testament folosește aceleași imagini. În descrierea stării fiicei lui Iair, care era moartă, Domnul a spus că ea dormea (Mat. 9, 24; Marcu 5, 39). El S-a referit la moartea lui Lazăr într-un fel asemănător (Ioan 11, 11-14). Matei scria că „multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat" după învierea Domnului Hristos (Mat. 27, 52), iar, în raportul martiriului lui Ștefan, Luca a scris că „a adormit" (Fapte 7, 60). Atît Pavel, cît și Petru au numit, de asemenea, moartea un somn (1 Cor. 15, 51; 1 Tes. 4, 13-17; 2 Petru 3, 4).
Prezentarea biblică a morții ca un somn se potrivește foarte bine cu natura ei, așa cum demonstrează următoarele comparații:
1. Aceia care dorm sînt inconștienți. „Cei morți nu știu nimic" (Ecl. 9, 5).
2. În somn, gîndirea conștientă încetează. „Suflarea lor trece. și în aceeași zi le pier și planurile" (Ps. 146, 4).
3. Somnul pune capăt tuturor activităților zilnice. „Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici înțelepciune" (Ecl. 9, 10).
4. Somnul ne separă de aceia care nu dorm, cum și de activitățile lor. „Niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare" (vers. 6).
5. Somnul normal face inactive emoțiile. „Și dragostea lor și ura lor, și pizma lor, de mult au și pierit" (v. 6).
6. În somn, oamenii nu laudă pe Dumnezeu. „Nu morții laudă pe Domnul" (Ps. 115, 17).
7. Somnul presupune o trezire. „Vine ceasul cînd toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele" (Ioan 5, 28, 29). 3
Omul se întoarce în țărînă. Pentru a înțelege ce se întîmplă unei persoane la moarte, trebuie să înțelegem corect natura umană. Biblia înfățișează persoana ca o unitate organică. Uneori ea folosește cuvîntul suflet spre a se referi la întreaga persoană, iar alteori la sentimente și emoții. Dar ea nu ne învață că omul are două părți separate. Trupul și sufletul nu există decît împreună; ele formează o unitate indivizibilă.
La crearea neamului omenesc, unirea țărînii pămîntului (elementele pămîntului) cu suflarea de viață a produs o ființă sau un suflet viu. Adam nu a primit un suflet ca o entitate aparte; el a devenit un suflet viu (Gen. 2, 7). La moarte, are loc o acțiune inversă; țărîna pămîntului minus suflarea de viață are ca rezultat un om mort sau un suflet mort, fără nici un fel de conștiență (Ps. 146, 4). Elementele ce compun corpul se întorc în pămîntul din care au fost luate (Gen. 3, 19). Sufletul nu are o existență conștientă aparte de corp și nici un text al Scripturii nu arată că, la moarte, sufletul supraviețuiește ca o entitate conștientă. În adevăr, „sufletul care păcătuiește, acela va muri" (Ez. 18, 20).
Locuința morților. Vechiul Testament numește locul unde merg oamenii la moarte sheol (în ebraică), iar Noul Testament, hades (în grecește). În Scriptură, în majoritatea cazurilor, sheol înseamnă pur și simplu „mormînt". Însemnătatea termenului hades este asemănătoare cu aceea a lui sheol. 5
Toți morții merg în acest loc (Ps. 89, 48), atît cei drepți, cît și cei nelegiuiți. Iacov spunea: „Mă voi pogorî în locuința morților (sheol)" (Gen. 37, 35). Cînd pămîntul și-a deschis gura ca să înghită pe Core cel răzvrătit și grupul lui, ei au mers „în locuința morților (sheol)" (Num. 16, 30).
Sheol primește, la moarte, întreaga persoană. Cînd Domnul Hristos a murit, El a mers în mormînt (hades), dar, la înviere, sufletul Său a părăsit mormîntul (hades, Fapte 2, 27. 31 sau sheol, Ps. 16, 10). Cînd David a mulțumit lui Dumnezeu pentru vindecare, el a mărturisit că sufletul său a fost scăpat din „locuința morților (sheol)" (Ps. 30, 3).
Mormîntul nu este un loc al conștienței. Deoarece moartea este un somn, cel mort va rămîne în starea de inconștiență, în mormînt, pînă la înviere, cînd mormîntul (hades) va da înapoi morții lui (Apoc. 20, 13).
Duhul se întoarce la Dumnezeu. Deși trupul se întoarce în țărînă, duhul (spiritul) se întoarce la Dumnezeu. Solomon spunea că la moarte „țărîna se întoarce în pămînt, cum a fost, și pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat" (Ecl. 12, 7). Acest lucru este adevărat pentru toți, atît pentru cei drepți, cît și pentru cei răi.
Mulți au gîndit că acest text aduce dovada că esența unei persoane continuă să trăiască și după moarte. Dar, în Biblie, nici termenul ebraic și nici cel grecesc pentru spirit (respectiv ruach și preuma) nu se referă la o entitate inteligentă, capabilă de o existență conștientă, aparte de trup. Mai degrabă, acești termeni se referă la „suflare" – scînteia vieții – esențială existenței individului, principiul vieții ce animă atît animalele, cît și ființele omenești.
Solomon scria: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amîndoi; cum moare unul, așa moare și celălalt. Toți au aceeași suflare (ruach) și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărînă și toate se întorc în țărînă. Cine știe dacă suflarea (ruah) omului se suie în sus, și dacă suflarea (ruah) dobitocului se pogoară în jos în pămînt?" (Ecl. 3, 19-21). Astfel că, după Solomon, la moarte nu este nici o deosebire între spiritul (duhul) omului și al dobitocului.
Declarația lui Solomon, că spiritul (ruach) se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, arată că ceea ce se întoarce la Dumnezeu este principiul de viață pe care îl dă El. Nu există nici un indiciu că spiritul sau suflarea de viață era o entitate conștientă separată de trup. Acest ruach poate fi pus alături de „suflarea de viață" pe care Dumnezeu a suflat-o primei ființe omenești, pentru a anima trupul său fără viață (Gen. 2, 7).
Armonie în Scriptură. Mulți creștini sinceri, care nu au studiat întreaga învățătură a Bibliei cu privire la moarte, n-au știut că moartea este un somn pînă la înviere. Ei au presupus faptul că diferite pasaje susțin ideea că spiritul sau sufletul are o existență conștientă după moarte. Un studiu atent descoperă faptul că învățătura consecventă a Bibliei este aceea că moartea pune capăt conștienței. 7
Spiritismul. Dacă morții sînt complet inconștienți, atunci cu cine sau ce comunică mediumii spiritiști?
Fiecare persoană cinstită va admite că măcar unele din aceste fenomene sînt înșelăciuni, dar altele nu pot fi explicate în felul acesta. În mod clar, există unele puteri supranaturale legate de spiritism. Ce învață Biblia cu privire la aceasta?
1. Baza spiritismului. Spiritismul își are originea în prima minciună spusă de Satana Evei: „Hotărît, că nu veți muri" (Gen. 3, 4). Aceste cuvinte ale sale au fost prima predică cu privire la nemurirea sufletului. Astăzi, în lumea întreagă, religii de tot felul repetă în mod inconștient această rătăcire. Pentru mulți, sentința divină că „sufletul care păcătuiește, acela va muri" (Ez. 18, 20) a fost inversată, făcînd-o să spună că „sufletul, chiar dacă păcătuiește, va trăi veșnic".
Această rătăcită doctrină a nemuririi de la natură a dus la credința conștienței în moarte. Așa cum am văzut, aceste poziții contrazic în mod direct învățătura biblică cu privire la acest subiect. Ele au fost introduse în credința creștină din filozofia păgînă – în mod deosebit aceea a lui Platon – în timpul marei apostazii. Aceste credințe au devenit concepții predominante în creștinism și continuă și astăzi să fie predominante.
Credința că morții sînt conștienți a pregătit pe mulți creștini să accepte spiritismul. Dacă morții sînt vii și în prezența lui Dumnezeu, atunci de ce nu se întorc pe pămînt ca spirite slujitoare? Și, dacă ei pot să se întoarcă, de ce să nu încercăm să comunicăm cu ei, să primim sfatul și indicațiile lor pentru a evita nenorociri sau să primim mîngîiere în necaz?
Clădind pe un astfel de raționament, Satana și îngerii săi (Apoc. 12, 4. 9) au stabilit un canal de comunicație prin care ei își realizează înșelăciunea. Prin astfel de mijloace – ca ședințe spiritiste – ei iau înfățișarea celor iubiți dispăruți, aducînd presupusă mîngîiere și asigurare celor vii. Uneori, ei prezic evenimente viitoare care, atunci cînd se dovedesc a fi exacte, le dau credibilitate. Apoi, ereziile periculoase pe care ei le proclamă capătă patina autenticității, chiar dacă ele vin în contradicție cu Biblia și Legea lui Dumnezeu. Îndepărtînd barierele împotriva răului, Satana are mînă liberă, conducînd pe oameni departe de Dumnezeu și la o distrugere sigură.
2. Avertizare împotriva spiritismului. Nimeni nu trebuie să fie înșelat de spiritism. Biblia prezintă în mod clar pretențiile lui ca fiind false. Așa cum am văzut, Biblia ne spune că morții nu știu nimic, căci ei dorm în inconștiență în mormînt.
Biblia interzice cu tărie orice încercare de comunicare cu cei morți sau cu lumea spiritelor. Ea spune că aceia care pretind a comunica cu morții, cum fac mediumii spiritiști astăzi, comunică de fapt cu „duhurile morților", care sînt „spirite de demoni". Dumnezeu spune că aceste activități sînt o urîciune și că aceia care le săvîrșesc trebuie să fie pedepsiți cu moartea (Lev. 19, 31; 20, 27; cf. Deut. 18, 10, 11).
Isaia prezintă bine nebunia spiritismului; „Dacă vi se zice însă: ’Întrebați pe cei ce cheamă morții și pe cei ce spun viitorul, care șoptesc și bolbo- rosesc’, răspundeți: ’Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morți pentru cei vii?’ La lege și la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8, 19. 20). În adevăr, numai învățăturile Bibliei pot să ocrotească pe creștini împotriva acestei copleșitoare înșelăciuni.
3. Manifestări spiritiste. Biblia raportează un număr de acțiuni spiritiste – de la vrăjitorii faraonului și magicienii, astrologii și vracii din Ninive și Babilon la vrăjitoarele și mediumii din Israel – și le condamnă pe toate. Un exemplu este acela al ședinței spiritiste a vrăjitoarei din Endor invocate pentru Saul, cu care am început.
Scripturile spun că „Saul a întrebat pe Domnul și Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin prooroci" (1 Sam. 28, 6). Astfel deci, Dumnezeu n-a avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întîmplat la Endor. Saul a fost înșelat de către un demon, care a apărut sub forma lui Samuel, care era mort: el n-a văzut nicidecum pe adevăratul Samuel. Vrăjitoarea a văzut forma unui bătrîn, în timp ce Saul numai a „înțeles" sau a tras concluzia că este Samuel (vers. 14).
Dacă trebuie să credem că acea apariție a fost în adevăr Samuel, atunci trebuie să fim pregătiți a crede că vrăjitoarele, vrăjitorii, necromanții, vracii, spiritiștii sau mediumii pot chema pe drepții adormiți de oriunde s-ar duce ei atunci cînd mor. Trebuie să acceptăm, de asemenea, că evlaviosul Samuel există într-o stare conștientă în pămînt, pentru că bătrînul s-a „sculat din pămînt" (vers. 13).
Această ședință spiritistă a adus lui Saul disperare și nu nădejde. Ziua următoare el s-a sinucis (1 Sam. 31, 4). Cu toate acestea, așa-numitul Samuel a prezis că în ziua aceea Saul și fiii săi vor fi cu el (1 Sam. 28, 19). Ca să fim corecți, trebuie să tragem concluzia că, după moarte, neascultătorul Saul și neprihănitul Samuel au locuit împreună. În loc de aceasta, trebuie să concluzionăm că un înger rău a realizat aceste evenimente înșelătoare ce au avut loc cu ocazia acestei ședințe spiritiste.
4. Înșelăciunea finală. În trecut, manifestările spiritiste erau restrînse la domeniul ocultismului, dar, mai recent, spiritismul a luat o înfățișare „creștină", astfel încît el să poată înșela lumea creștină. Mărturisind că primește pe Hristos și Biblia, spiritismul a devenit vrăjmașul extrem de periculos al credincioșilor. Efectele lui sînt subtile și înșelătoare. Prin influența spiri- tismului „Biblia este interpretată într-un mod care place inimii nerenăscute, în timp ce adevărurile ei solemne și vitale sînt făcute fără valoare. Se stăruiește asupra iubirii ca fiind atributul de căpetenie al lui Dumnezeu, dar ea este coborîtă la sentimentalism, slăbiciune, făcînd o slabă deosebire între bine și rău. Dreptatea lui Dumnezeu, acuzațiile Sale contra păcatului, cererile legii Sale sfinte, toate acestea sînt trecute cu vederea. Oamenii sînt învățați să privească Decalogul ca pe o literă moartă. Povestiri plăcute, amăgitoare, pun stăpînire pe simțuri și conduc pe oameni să lepede Biblia ca temelie a credinței lor". 8
Prin aceste mijloace, binele și răul devin relative și fiecare persoană, situație sau cultură devin o normă cu privire la ceea ce este „adevăr". În esență, fiecare persoană devine atunci un dumnezeu, înfăptuind astfel făgăduința Satanei că „veți fi ca Dumnezeu" (Gen. 3, 5).
Înaintea noastră stă „ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pămîntului" (Apoc. 3, 10). Satana este pe punctul de a folosi semne mari și minuni în efortul lui final de a înșela lumea. Vorbind despre măiestrita lui înșelăciune, Ioan spunea: „Am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei, și din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sînt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pămîntului întreg, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic" (Apoc. 16, 3. 14; cf. 13, 13. 14).
Numai aceia care sînt păstrați prin puterea lui Dumnezeu, avînd mintea fortificată cu adevărurile Scripturii, primind-o ca singura lor autoritate, vor fi în stare să scape. Toți ceilalți nu au nici o protecție și vor fi măturați de această înșelăciune.
Prima și a doua moarte. Moartea a doua este pedeapsa finală a păcătoșilor nepocăiți – toți aceia ale căror nume nu sînt scrise în cartea vieții – și care va avea loc la sfîrșitul celor o mie de ani. Din această moarte nu există înviere. Odată cu nimicirea lui Satan și a celor nelegiuiți, păcatul este eradicat și însăși moartea este nimicită (1 Cor. 15, 26; Apoc. 20, 14; 21, 8). Hristos a dat asigurarea că „cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte" (Apoc. 2, 11).
Bazați pe ceea ce Scriptura a numit a fi a doua moarte, putem spune că prima moarte este ceea ce fiecare persoană – cu excepția acelora care sînt luați la cer fără să vadă moartea – trăiesc ca rezultat al călcării legii de către Adam. Ea este acțiunea „normală asupra neamului omenesc a efectelor degenerative ale păcatului". 9
Învierea
Învierea este „refacerea vieții, împreună cu plinătatea ființei și personalității, ce urmează morții".10 Pentru că omenirea este supusă morții, trebuie să fie o înviere, ca să putem vorbi de experiența vieții veșnice. În tot Vechiul și Noul Testament, solii lui Dumnezeu și-au exprimat nădejdea în înviere (Iov 14, 13-15; 19, 25-29; Ps. 49, 15; 73, 24; Is. 26, 19; 1 Cor. 15).
Speranța învierii, pentru care avem dovezi temeinice, ne încurajează cu privire la faptul că ne putem bucura de un viitor mai bun dincolo de lumea de acum, în care moartea este partea tuturor.
Învierea lui Hristos. Învierea spre nemurire a celor neprihăniți ce au murit este strîns asociată cu învierea Domnului Hristos, pentru că Hristos cel înviat este Acela care, în final, va ridica la viață pe cei morți (Ioan 5, 28. 29).
1. Importanța ei. Ce s-ar fi întîmplat dacă Domnul Isus Hristos n-ar fi înviat? Pavel rezumă consecințele:
a. N-ar avea nici un rost predicarea Evangheliei: „Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră" (1 Cor. 15, 14).
b. N-ar exista iertarea păcatelor: „Dacă Hristos n-a înviat. voi sînteți încă în păcatele voastre" (vers. 17).
c. N-ar avea nici un rost credința în Isus: „Dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică" (vers. 17).
d. N-ar fi nici o înviere generală din morți: „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? (vers. 12).
e. N-ar fi nici o nădejde dincolo de mormînt: „Și dacă n-a înviat Hristos. cei ce au adormit în Hristos, sînt pierduți" (vers. 17. 18).11
2. O înviere corporală. Hristos care a înviat din mormînt a fost același Isus care a trăit aici în trup. El avea acum un corp glorificat, dar era totuși un corp real. Era atît de real, încît ceilalți nu vedeau nici o deosebire (Luca 24, 13-27; Ioan 20, 14-18).
Isus Hristos personal a respins faptul că El era un fel de spirit sau stafie. Adresîndu-Se ucenicilor Săi, El a spus: „Uitați-vă la mîinile și picioarele Mele, Eu sînt; pipăiți-Mă și vedeți; un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu" (Luca 24, 39). Pentru a dovedi realitatea fizică a învierii Sale, El a și mîncat în prezența lor (vers. 43).
3. Efectul ei. Învierea a avut un impact ieșit din comun asupra ucenicilor. Ea a transformat o grupă de oameni slabi și înspăimîntați în apostoli curajoși, gata să facă totul pentru Domnul lor (Filip. 3, 10. 11; Fapte 4, 33). Misiunea pe care ei șiau asumat-o ca rezultat a zdruncinat Imperiul Roman și a răscolit lumea (Fapte 17, 6).
„Certitudinea învierii Domnului Hristos a fost aceea care a adus țel și putere predicării Evangheliei (cf. Filip. 3, 10- 11). Petru a vorbit despre ’învierea lui Isus Hristos din morți’ ca producînd o ’nădejde vie’ în cei credincioși (1 Petru 1, 3). Apostolii se considerau unși, puși de o parte, spre a fi martori ai învierii Sale (Fapte 1, 22) și și-au bazat învățăturile lor despre învierea lui Hristos pe profețiile mesianice ale Vechiului Testament (Fapte 2, 31). Cunoașterea lor personală a ’învierii Domnului Isus’ a fost ceea ce le-a dat ’multă putere’ în mărturia lor (Fapte 4, 33). Apostolii și-au atras opoziția conducătorilor iudei atunci cînd au început să predice prin ’Isus învierea din morți’ (vers. 2). Cînd au fost duși înaintea Sinedriului, Pavel a declarat că, ’din pricina nădejdii în învierea morților’, a fost el dat în judecată înaintea lor (Fapte 23, 6; cf. 24, 21). Romanilor, Pavel le scria că Isus Hristos a fost declarat cu putere a fi ’Fiul lui Dumnezeu. prin învierea morților’ (Rom. 1, 4). Prin botez, a explicat el, creștinii mărturisesc credința lor în învierea lui Hristos" (Rom. 6, 4. 5).12
Două învieri. Domnul Hristos a învățat că sînt două învieri generale: o „înviere pentru viață", pentru cei drepți, și o „înviere pentru judecată", pentru cei nedrepți (Ioan 5, 28. 29; Fapte 24, 15). Aceste două învieri sînt despărțite de un interval de o mie de ani (Apoc. 20, 4. 5).
1. Învierea pentru viață. Aceia care sînt înviați la prima înviere sînt numiți „fericiți și sfinți" (Apoc. 20, 6). Ei nu vor trăi experiența morții a doua în lacul de foc, la sfîrșitul celor o mie de ani (vers. 14). Această înviere pentru viață și nemurire (Ioan 5, 29; 1 Cor. 15, 52. 53) are loc la a doua venire (1 Cor. 15, 22. 23; 1 Tes. 4, 15-18). Aceia care trăiesc această experiență nu vor mai muri niciodată (Luca 20, 36). Ei sînt uniți pentru totdeauna cu Hristos.
Cum va arăta corpul înviat? Asemenea lui Hristos, sfinții înviați vor avea corpuri reale. Și după cum Hristos S-a ridicat din morți ca o ființă glorificată, tot așa se vor ridica și cei neprihăniți. Pavel a spus că Hristos „va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale" (Filip. 3, 21). El numește corpul neglorificat și pe cel glorificat „trup firesc" și respectiv „trup duhovnicesc"; primul fiind muritor și deci supus putrezirii, cel de al doilea fiind nemuritor și deci nepieritor. Schimbarea de la muritor la nemuritor are loc într-o clipă, la înviere (vezi 1 Cor. 42-54).
2. Învierea celor condamnați. Cei nelegiuiți sînt aduși la viață la a doua înviere generală, care are loc la sfîrșitul celor 1000 de ani. Această înviere conduce la judecata și condamnarea finală (Ioan 5, 29). Aceia al căror nume nu se află în cartea vieții vor fi înviați acum, „aruncați în iazul cu foc" și vor suferi moartea a doua (Apoc. 20, 15. 14).
Ei ar fi putut să evite acest sfîrșit tragic. Într-un limbaj ce nu poate greși, Scripturile prezintă calea lui Dumnezeu pentru scăpare: „Pocăiți-vă, întoar- cețivă și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădați de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceți-vă dar la Dumnezeu, și veți trăi" (Ezech. 18, 30-32). Hristos a făgăduit că „ cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua
moarte" (Apoc. 2, 11). Aceia care-L acceptă pe Isus și mîntuirea pe care El o aduce vor trăi experiența unei bucurii indescriptibile la momentul culminant al revenirii Sale. Cu o bucurie ce nu se va sfîrși niciodată, ei vor petrece veșnicia în comuniune cu Domnul și Mîntuitorul lor.
Referințe:
1. Nemurirea, Enciclopedia A. Z. Ș. ed. rev. , pag. 621.
2. În decursul veacurilor, creștini proeminenți de diferite credințe : lutherani, reformați, anglicani, congregaționaliști, prezbiterieni, metodiști, etc. au prezentat învățătura biblică cu privire la nemurirea condiționată. Printre cei mai proeminenți au fost următorii: secolul al șaisprezecelea – Martin Luther, William Tyndale, John Frith, George Wishart; secolul al șaptesprezecelea – Robert Overton, Samuel Richardson, John Milton, George Wither, John Jackson, John Canne, Arhiepiscopul John Tillotson, Dr. Isaac Barrow; secolul al optsprezecelea – Dr. William Coward, Henry Layton, Dr. Joseph N. Scott, Dr. Joseph Priestly, Peter Pecard, Francis Blackburne, Episcop William Warburton, Samuel Bourn, Dr. William Whiston, Dr. John Tottie, Prof. Henry Dodwell; secolul al nouăsprezecelea- Episcop Timothy Kendrick, Dr. William Thomson, Dr. Edward White, Dr. John Thomas, H. H. Dobney, Archiepiscop Richard Whately; Vicar Henry Alford, James Panton Ham, Charles F. Hudson, Dr. Robert W. Dale, Vicar Frederick W. Farrar, Hermann Olshausen, Preot Henry Constable, William Gladstone, Joseph Parker, Episcop John J. S. Perowne, Sir George G. Stokes, Dr. W. A. Brown, Dr. J. Agar Beet, Dr. R. F. Weymouth, Dr. Lyman Abbott, Dr. Edward Beecher, Dr. Emmanuel Petavel-Olliff, Dr. Franz Delitzsch, Episcop Charles J. Ellicott, Dr. George Dana Boardman, J. H. Pettingell; secolul douăzeci – Preot William H. M. Hay Aitken, Eric Lewis, Dr. William Temple, Dr. Gerardus van der Leeuw, Dr. Aubrey R. Vine, Dr. Martin J. Heinecken, David R. Davies, Dr. Basil F. C. Atkinson, Dr. Emil Brunner, Dr. Reinhold Niebuhr, Dr. T. A. Kantonen, Dr. D. R. G. Owen. Vezi Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 571-609: Froom, The Conditionalist Faith of Our Fathers (Credința condiționalistă a părinților noștri) (Washington, D. C. ; Review and Herald, 1965. 1966), vol. 1 și 2.
3. Vezi Death (Moarte), Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 277-278.
4. R. L. Harris, The Meaning of the Word Sheol as Shown by Parallels in Poetic Texts (Însemnătatea cuvîntului sheol așa cum este văzută în textele poetice paralele) Journal of the Evangelical Theological Society, decembrie 1961, pag. 129-135. Vezi, de asemenea, și Comentariul biblic A. Z. Ș. , vol. 3, pag. 999.
5. Vezi . Comentariul biblic A. Z. Ș. , vol. 5, ed. rev. , pag. 387.
6. Singura excepție este atunci cînd sheol este folosit în mod figurat (vezi Ezech. 32, 21) sau hades într-o parabolă (Luca 16, 23). Sheol se întîlnește de mai bine de 60 de ori în Vechiul Testament, dar nicăieri el nu se referă la un loc de pedeapsă după moarte. Această idee a fost adăugată mai tîrziu la gheena (Marcu 9, 43-48), și nu la hades. Există numai o singură excepție (Luca 16, 23). Vezi, de asemenea, Comentariul biblic A. Z. Ș. , vol. 3, ed. rev. , pag. 599.
7. Următoarele pasaje au fost considerate ca ridicînd probleme pentru acest punct de vedere al învățăturilor Sfintelor Scripturi cu privire la natura morții. Dar o cercetare mai atentă le prezintă ca fiind în deplină armonie cu restul Scripturii.
a) MOARTEA RAHELEI. Referitor la moartea Rahelei, Scriptura spune: .Pe cînd își dădea sufletul" (Gen. 35, 18). Această expresie arată numai că în ultimele ei momente, cînd era încă conștientă și cu ultima sa suflare de viață, ea a dat un nume fiului său. Astfel, alte traduceri sună așa: .Pe cînd își dădea ultima suflare".
b) ILIE ȘI BĂ‚IATUL MORT. Cînd Ilie s-a rugat ca sufletul fiului mort al văduvei din Sarepta să se întoarcă în el, Dumnezeu a răspuns, înviind pe băiat (1 Regi 17, 21. 22). Acesta a fost rezultatul unirii principiului de viață cu trupul, nici unul din ele nu era viu sau conștient atunci cînd ele erau separate.
c) APARIÅ¢IA LUI MOISE PE MUNTE. Apariția lui Moise pe Muntele schimbării la față nu oferă nici o dovadă a existenței conștiente a spiritului sau a prezenței tuturor neprihăniților ce au murit în ceruri. Cu puțin timp înainte de acest eveniment, Isus a spus ucenicilor Săi că, mai înainte ca ei să moară, unii dintre ei vor vedea pe Fiul omului în Împărăția Sa. Această făgăduință a fost împlinită cu Petru, Iacov și Ioan (Mat. 16, 28 – 17, 3).
Pe munte, Domnul Hristos le-a descoperit – în miniatură – Împărăția slavei lui Dumnezeu. Acolo, se afla Hristos, Împăratul cel slăvit, împreună cu Moise și Ilie, reprezentanți ai celor două tipuri de supuși ai Împărăției. Moise reprezenta pe sfinții cei morți, care urmează a fi înviați din morminte la a doua venire, iar Ilie reprezenta pe sfinții cei vii, care vor fi luați la cer fără să vadă moartea (2 Regi 2, 11).
Iuda ne dă dovada învierii speciale a lui Moise. După ce Moise a murit și a fost îngropat (Deut. 34, 5. 6), a avut loc o luptă între Mihail și Satana pentru corpul lui Moise (Iuda 9). Din apariția lui Moise pe munte, poate fi trasă concluzia că Satana a pierdut bătălia și Moise a fost înviat din mormînt, făcîndu-l – din ceea ce cunoaștem – primul beneficiar al puterii de înviere a Domnului Hristos. Acest eveniment nu produce o dovadă pentru învățătura nemuririi sufletului. Din contră, el prezintă un sprijin pentru doctrina învierii trupului.
d) PARABOLA OMULUI BOGAT ȘI A LUI LAZĂ‚R. Parabola Domnului Hristos cu privire la omul bogat și la Lazăr a fost folosită pentru a învăța existența stării conștiente a celor morți (Luca 16, 19- 31). Din nefericire, aceia care interpretează astfel această parabolă nu și-au dat seama că această istorioară este o parabolă pe care ar fi absurd să o luăm .ad litteram" în toate detaliile ei. Cei morți ar merge spre răsplătirea lor ca ființe reale, cu părțile componente ale trupului, precum ochi, limbă și degete. Toți cei neprihăniți ar merge în sînul lui Avraam, iar cerul și iadul ar fi la o distanță ca să se poată vorbi gură către gură. Amîndouă clasele ar primi răsplata lor la moarte, în contrast cu învățătura Domnului Hristos că ei o vor primi la a doua venire (Mat. 25, 31-41; Apoc. 22, 12).
Această istorisire este totuși o parabolă – una dintre metodele favorite de învățare ale Domnului Hristos. Fiecare parabolă era menită să dea o lecție și ceea ce învăța Hristos nu avea nimic de-a face cu starea morților. Morala acestei parabole este importanța trăirii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Bogatul era preocupat cu cele materiale și a neglijat să aibă grijă de cei în nevoie. Destinul veșnic este decis în această viață și nu există un al doilea timp de probă. Scriptura este ghidul spre pocăință și mîntuire și, dacă nu dăm ascultare avertizărilor Cuvîntului lui Dumnezeu, nimic nu ne mai poate mișca. Domnul Hristos a încheiat parabola Sa cu cuvintele: .Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți" (Luca 16, 31).
Domnul Hristos a folosit numai elementele unei istorisiri iudaice banale, în care cei morți poartă o conversație. Noțiunile care apar în parabolă. sînul lui Avraam și Hadesul, erau comune tradiției iudaice. Vezi Discourse to the Greeks Concerning Hades (Discursuri adresate grecilor cu privire la Hades), Iosif Flaviu, Opere complete, tr. William Whiston, (Grand Rapids: Kregel, 1960), pag. 637. În Biblie, noi mai găsim o parabolă în care copacii vorbesc (Jud. 9, 7-15; cf. 2 Regi 14, 9). Nimeni nu va folosi această parabolă pentru a demonstra că pomii vorbesc. Astfel că trebuie să ne abținem de a da parabolei Domnului Hristos o însemnătate care să contrazică dovezile abundente ale Scripturii, cum și învățătura personală a Domnului Hristos, potrivit cărora moartea este un somn.
e) FĂ‚GĂ‚DUINÅ¢A DOMNULUI ISUS FĂ‚CUTĂ‚ TÎLHARULUI. Domnul Hristos a făgăduit tîlharului de pe cruce: .Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). Raiul este, în mod clar, sinonim cu cerul (2 Cor. 12, 4; Apoc. 2, 7). Așa cum ar indica traducerea textului, Hristos avea să meargă la ceruri în acea vinere spre a fi în prezența lui Dumnezeu, și tot la fel și tîlharul. Cu toate acestea, în dimineața învierii, Domnul Hristos personal a spus Mariei atunci cînd ea a căzut la picioarele Lui ca să I se închine: .Nu mă ținea, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru" (Ioan 20, 17). Că Domnul Hristos a rămas în mormînt în acel sfîrșit de săptămînă este arătat de către cuvintele îngerului: .Veniți să vedeți locul unde zăcea Domnul" (Mat. 28, 6).
S-a contrazis oare Hristos cu Sine? Nicidecum. Soluția pentru înțelegerea textului este legată de punctuație. Primele manuscrise ale Bibliei nu aveau virgule sau spații între cuvinte.
Introducerea punctuației și despărțirea cuvintelor poate da o considerabilă deosebire în ceea ce privește sensul textului. Traducătorii Bibliei au folosit cea mai bună judecată a lor în plasarea semnelor de punctuație, dar lucrarea lor nu este, desigur, inspirată.
Dacă traducătorii, care în general au făcut o lucrare așa de excelentă, ar fi plasat virgula din Luca 23, 43 după "astăzi", în loc de a o pune înainte, atunci pasajul n-ar contrazice învățătura din restul Bibliei cu privire la moarte. Cuvintele Domnului Hristos ar fi înțelese atunci cum se cuvine, ca însemnînd : .Adevărat îți spun ție astăzi (în această zi, cînd Eu mor ca un criminal), că vei fi cu mine în rai". În armonie cu învățătura Bibliei, Isus l-a asigurat pe tîlhar că va fi cu El în Paradis – o făgăduință ce avea să fie împlinită după învierea celor drepți, la a doua venire.
f) SĂ‚ MĂ‚ MUT – SĂ‚ FIU ÎMPREUNĂ‚ CU HRISTOS. .Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un cîștig", spunea Pavel. "Sînt strîns din două părți: aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine" (Filip. 1, 21, 23). Aștepta oare Pavel să intre în cer imediat după moarte?
Pavel a scris foarte mult despre "a fi cu Hristos". Într-o altă epistolă el a scris despre aceia care .au adormit în Isus". La a doua venire, spunea el, neprihăniții cei morți vor fi înviați și împreună cu neprihăniții cei vii, vor fi "răpiți toți împreună cu ei.ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tes. 4, 14, 17).
Pe fundalul acesta, vedem că, în epistola sa către Filipeni, Pavel nu dă o prezentare amănunțită despre ceea ce are loc la moarte. El își exprimă numai dorința sa de a părăsi existența sa prezentă, plină de necazuri și a fi cu Hristos, fără să dea vreo referire sau explicație cu privire la perioada de timp dintre moarte și înviere.
Speranța sa este bazată pe făgăduința unei tovărășii personale cu Isus îndecursul întregii veșnicii. Pentru aceia care mor, intervalul dintre timpul cînd ei au închis ochii, murind, și cînd îi vor deschide, la înviere, nu este lung. Deoarece morții nu sînt conștienți, ei nu au conștiența trecerii timpului, dimineața învierii părînd că vine imediat după moarte. Pentru creștini, moartea este un cîștig: nu mai sînt ispite, încercări și dureri, iar la înviere ei au deja darul glorioasei nemuriri.
8. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 511.
9. Death (Moarte), Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 278. Cf. Questions on Doctrine, pag. 524.
10. Resurrection, Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 935.
11. Questions on Doctrine, pag. 67, 68.
12. Resurrection (Înviere), Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 936.
Sursa: www.adventist.ro
__
