Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfinții Săi în ceruri, între prima și a doua înviere. În acest timp, morții cei nelegiuiți vor fi judecați; pămîntul va fi în totul pustiu, fără ființe omenești vii, care să-l locuiască, ci ocupat numai de Satana și îngerii săi. La sfîrșitul mileniului, Domnul Hristos cu sfinții Săi și Cetatea cea sfîntă vor coborî din ceruri pe pămînt. Morții cei nelegiuiți vor fi atunci înviați și împreună cu Satana și îngerii lui vor înconjura cetatea; dar foc va coborî de la Dumnezeu și-i va arde și va curăți pămîntul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de păcat și de păcătoși.
Mileniul și sfârsitul păcatului
În decursul întregii istorii, au existat persoane care au vorbit cu mare elocvență despre ororile iadului, expoatînd teama oamenilor într-o încercare de ai face să se închine lui Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu prezentau ei?
Cum va elimina, în cele din urmă, Dumnezeu răul? Ce se va întîmpla cu Satana? Ce va împiedica păcatul ca să nu-și mai ridice niciodată capul lui hidos, amenințător? Cum poate un Dumnezeu drept să fie și iubitor?
Evenimente la începutul mileniului
În timpul mileniului, perioada de o mie de ani despre care vorbește capitolul douăzeci din Apocalipsa, influența lui Satana asupra pămîntului va fi restrînsă și Hristos va domni cu sfinții Săi (Apoc. 20, 1-4).
A doua venire. Apocalipsa 19 și 20 merg împreună; nu există nici o pauză între aceste capitole. Ele descriu revenirea Domnului Hristos (Apoc. 19, 11-21) și continuă imediat cu mileniul, succesiunea lor arătînd faptul că mileniul începe odată cu revenirea Domnului Hristos.
Apocalipsa prezintă trei puteri care strîng laolaltă națiunile lumii, ca să se împotrivească lucrării Domnului Hristos și poporului Său imediat înainte de a doua venire. Acestea sînt un balaur, o fiară și un profet fals (Apoc. 16, 13). Cînd „fiara. împărații pămîntului și oștile lor" se adună pentru a porni război împotriva lui Hristos, la data revenirii Sale, fiara și profetul mincinos sînt nimiciți (Apoc. 19, 19-20). Ceea ce urmează în capitolul 20, capitol cu privire la mileniu, are de-a face cu soarta celui de al treilea membru al trio-ului demonic, balaurul. El este luat captiv și aruncat în adînc, unde va rămîne timp de o mie de ani.1
Așa cum am văzut, la a doua venire a Domnului Hristos, cînd împărățiile acestei lumi sînt nimicite, atunci Dumnezeu Își va așeza Împărăția slavei Sale – o împărăție ce va dura veșnic (Dan. 2, 44). Atunci poporul Său va începe să domnească.
Prima înviere. La a doua venire are loc prima înviere. Cei neprihăniți, cei „fericiți și sfinți" sînt înviați, căci „asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani" (Apoc. 20, 6).
Cei neprihăniți merg la ceruri. După învierea neprihăniților ce au murit, aceștia și sfinții ce sînt în viață sînt luați „să întîmpine pe Domnul în văzduh" (1 Tes. 4, 17). Atunci Domnul Hristos va împlini făgăduința pe care El a făcut-o chiar înainte ca să părăsească această lume: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiți și voi" (Ioan 14, 2-3). Isus descrie locul în care El va duce pe urmașii Săi, ca fiind „multe locașuri" sau locuințe (Ioan 14, 2). Isus Se referă aici la Noul Ierusalim, care nu coboară pe acest pămînt pînă la sfîrșitul mileniului. La a doua venire, cînd cei neprihăniți „întîmpină pe Domnul în văzduh", destinația lor este cerul – și nu pămîntul, pe care ei tocmai l-au părăsit. 2 Domnul Hristos nu-Și stabilește – la data aceasta – Împărăția slavei Sale pe pămînt. El va face aceasta la sfîrșitul mileniului.
Vrăjmașii lui Hristos sînt nimiciți. Domnul Hristos a comparat revenirea Sa cu ceea ce s-a întîmplat la potop și la nimicirea Sodomei și Gomorei (Mat. 24, 37- 39; Luca 17, 28-30). Comparația Sa scoate în evidență două lucruri: primul, faptul că nimicirea ce va veni va lua prin surprindere pe cei nelegiuiți; al doilea, ceea ce a venit a fost „nimicirea" – potopul „i-a luat pe toți" (Mat. 24, 39). Focul și pucioasa ce a plouat asupra Sodomei „i-a pierdut pe toți" (Luca 17, 29; vezi Mat. 13, 38-40). La a doua venire, Domnul Hristos va coborî din cer cu oștirea Sa, ca un călăreț pe un cal alb, al cărui nume este „Împăratul împăraților și Domnul domnilor" și va lovi națiunile rebele ale lumii. După ce fiara și proorocul mincinos vor fi nimiciți, restul urmașilor lui Satana vor muri și nu va exista nici un supraviețuitor, pentru că ei sînt „uciși cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor" (Apoc. 19, 21).3
Descriind această scenă, Scriptura spune: „Domnul iese din locuința Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pămîntului; și pămîntul va da sîngele pe față, și nu va mai acoperi uciderile" (Is. 26, 21).
Pămîntul devine pustiu. Deoarece cei neprihăniți au fost luați la cer spre a fi cu Domnul, iar cei nelegiuiți au fost nimiciți la venirea Lui, pămîntul va rămîne pentru un timp fără locuitori. Biblia prevede o asemenea situație. Ieremia spunea: „Mă uit la pămînt, și iată că este pustiu și gol; mă uit la ceruri, și lumina lor a pierit. Mă uit la munți și iată că sînt zguduiți; și toate dealurile se clatină! Mă uit și iată că nu este nici un om" (Ier. 4, 23-25). Ieremia folosește terminologia ce se află în Gen. 1, 2 „pustiu și gol", arătînd că pămîntul va deveni tot așa de haotic cum a fost la începutul creațiunii.
Satana este legat. Evenimentele ce au loc în vremea aceasta au fost prefigurate în ritualul țapului de trimis din Ziua Ispășirii, din cadrul serviciului sanctuarului din Israel. În Ziua Ispășirii, marele preot făcea curățirea sanctuarului cu sîngele ispășitor al țapului pentru Domnul. Numai după ce această ispășire a fost pe deplin adusă la îndeplinire, începea ritualul ce cuprindea pe Azazel, țapul ce simboliza pe Satana (vezi capitolul 23). Punîndu-și mîinile pe capul lui, marele preot mărturisea „peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei", punîndu-le toate „pe capul țapului" (Lev. 16, 21). Å¢apul de trimis era apoi dus în pustie, „într-un pămînt pustiu, nelocuit" (Lev. 16, 22).
Tot la fel, Hristos, în Sanctuarul ceresc, a slujit aplicînd propria Sa jertfă ispășitoare în folosul poporului Său; la revenirea Sa, El îi va răscumpăra și le va da viața veșnică. Cînd va termina această lucrare de răscumpărare și de curățire a sanctuarului ceresc, El va așeza păcatele poporului Său asupra lui Satana, autorul și instigatorul răului. În orice caz, nu se poate spune că Satana face ispășire pentru păcatele credincioșilor. Domnul Hristos a făcut în mod desăvîrșit acest lucru. Dar Satana trebuie să poarte răspunderea pentru toate păcatele la care el ia împins pe aceia care sînt mîntuiți. Și așa după cum omul care avea însărcinarea aceasta ducea țapul de trimis într-un pămînt pustiu, nelocuit, tot astfel Dumnezeu va exila pe Satana pe un pămînt pustiu și nelocuit. 4
Viziunea lui Ioan cu privire la mileniu înfățișează, în mod viu, acest exil al lui Satana. El a văzut că, la începutul celor o mie de ani, „balaurul, șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana" este pus în lanțuri și aruncat în „adînc" (Apoc. 20, 2-3). În mod simbolic, aceasta înseamnă sfîrșitul temporar al activității lui Satana, de persecutare și înșelare; „ca să nu mai înșele neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani" (Apoc. 20, 3).
Termenul folosit de Ioan „adînc" (grecește abussos) redă în mod potrivit starea pămîntului în acel timp.5 Zdrobit de cele șapte plăgi ce preced imediat revenirea Domnului Hristos (vezi în mod special Apoc. 16, 18-21) și acoperit cu corpurile moarte ale celor nelegiuiți, pămîntul este o scenă de totală pustiire.
Limitat la acest pămînt, Satana este „legat" printr-un lanț al împrejurărilor. Deoarece pămîntul este lipsit de orice viață umană, Satana nu mai are pe cine să ispitească sau să persecute. El este legat în sensul că n-are nimic de făcut.
Evenimente în timpul mileniului
Hristos în ceruri împreună cu cei mîntuiți. La a doua venire, Domnul Hristos ia pe urmașii Săi la cer, în locașurile pe care El le-a pregătit pentru ei în Noul Ierusalim. Asemenea lui Moise și israeliților, cei răscumpărați, plini de recunoștință, cîntă un cîntec al eliberării lor, „cîntarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cîntarea Mielului. Și ziceau: ’Mari și minunate sînt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sînt căile Tale, Împărate al neamurilor’. (Apoc. 15, 3).
Sfinții împărățesc cu Hristos. În timpul mileniului, Dumnezeu va îndeplini făgăduința Sa de a da biruitorilor „stăpînire peste Neamuri" (Apoc. 2, 26). Daniel a văzut că, după nimicirea vrăjmașilor Domnului Hristos, „domnia, stăpînirea și puterea tuturor împărățiilor, care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 27). Aceia pe care Hristos îi ridică din mormînt la prima înviere vor domni cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20, 4).
Dar în ce sens se poate spune că sfinții domnesc, dacă ei sînt în ceruri și toți cei nelegiuiți sînt morți? Domnia lor constă în a participa la o importantă fază a guvernării lui Hristos.6
Judecarea celor nelegiuiți. Ioan a văzut că, în timpul mileniului, sfinții vor fi implicați în lucrarea de judecată; el a văzut „niște scaune de domnie și celor ce au șezut pe ele, li s-a dat judecata" (Apoc. 20, 4). Acesta este timpul judecății lui Satana și a îngerilor lui, despre care ne vorbește Scriptura (2 Petru 2, 4; Iuda 6). Este timpul despre care vorbește declarația lui Pavel că sfinții vor judeca lumea și chiar pe îngeri (1 Cor. 6, 2-3). 7
Judecata mileniului nu va hotărî cine trebuie să fie mîntuit și cine să fie pierdut. Dumnezeu ia această hotărîre mai înainte de a doua venire; toți aceia care n-au fost înviați și luați atunci la cer sînt pentru totdeauna pierduți. Judecata la care participă cei neprihăniți servește scopului de a răspunde oricăror întrebări pe care cei neprihăniți le-ar avea cu privire la motivul pentru care cei răi sînt pierduți. Dumnezeu dorește ca aceia cărora El le-a dat viața veșnică să aibă deplină încredere în conducerea Lui, astfel că El le face cunoscut lucrările milei și dreptății Sale.
Imaginează-ți că te afli în cer și constați că cineva pe care-l iubești și despre care te așteptai să fie acolo, în mod sigur, nu este. Un astfel de caz te-ar face să pui la îndoială dreptatea lui Dumnezeu și acest fel de îndoială stă chiar la baza păcatului. Pentru a înlătura pentru totdeauna orice ocazie pentru astfel de îndoieli – și a se asigura că păcatul nu se va mai ridica niciodată – Dumnezeu dă răspuns acestor întrebări în timpul fazei de re- examinare a judecății mileniale.
În această lucrare, cei răscumpărați îndeplinesc un rol crucial în marea luptă dintre bine și rău. „Ei vor confirma, spre satisfacția lor veșnică, cît de zelos și răbdător S-a îngrijit Dumnezeu de păcătoșii pierduți. Ei vor înțelege cu cîtă nepăsare și încăpățînare au disprețuit și respins păcătoșii iubirea Lui. Ei vor descoperi că păcătoșii cei mai blînzi în aparență au nutrit, în mod tainic, mai degrabă egoismul josnic decît să accepte sistemul de valori al Domnului și Mîntuitorului lor. " 8
Timpul de reflecție pentru Satana. În timpul mileniului, Satana va suferi enorm. Limitat cu îngerii săi la un pămînt pustiu, el nu va mai putea continua înșelăciunile ce în mod permanent i-au ocupat timpul. El este obligat acum să treacă în revistă rezultatele răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu și a Legii Sale; el trebuie să mediteze la rolul pe care l-a jucat în lupta dintre bine și rău. El nu poate decît să privească viitorul cu groază, așteptîns teribila pedeapsă pe care el trebuie s-o sufere pentru tot răul de care este răspunzător.
Evenimentele de la sfîrșitul mileniului
La sfîrșitul celor o mie de ani, „ceilalți morți" – cei nelegiuiți – vor fi înviați, Satana fiind astfel eliberat din inactivitatea ce l-a întemnițat (Apoc. 20, 5. 7). Înșelînd încă o dată pe cei nelegiuiți, el îi conduce împotriva taberei „sfinților și a cetății prea iubite (Noul Ierusalim)" (Apoc. 20, 9), care, împreună cu Hristos, coborîseră de acum din cer.9
Hristos, sfinții și cetatea coboară. Domnul Hristos coboară din nou pe pămînt, cu sfinții și Noul Ierusalim, pentru două scopuri. El va pune capăt marii lupte, aducînd la îndeplinire judecata milenială, și va curăți și reînnoi pămîntul, astfel încît să poată stabili pe el Împărăția Sa cea veșnică. Apoi, în cel mai deplin sens al cuvîntului, „Domnul va fi Împărat peste tot pămîntul" (Zah. 14, 9).
Învierea celor condamnați. Acum, a sosit mometul ce va aduce la îndeplinire făgăduința Domnuluzi Hristos că „toți cei din morminte vor auzi
glasul Lui". (Ioan 5, 28) La a doua Sa venire, Domnul Hristos înviase pe neprihăniți din mormintele lor, la prima înviere, „pentru viață". Acum are loc o altă înviere despre care a vorbit Domnul Isus . „pentru judecată" (Ioan 5, 29). Apocalipsul se referă, de asemenea, la această înviere: „Ceilalți morți (aceia care n-au fost înviați la prima înviere), n-au înviat până nu s-au sfîrșit cei o mie de ani" (Apoc. 20, 5).
Captivitatea lui Satana ia sfîrșit. Învierea celor nelegiuiți la sfîrșitul celor o mie de ani eliberează pe Satana din captivitate „pentru puțină vreme. (Apoc. 20, 3). În ultima sa încercare de sfidare a autorității lui Dumnezeu, el va merge „ca să înșele Neamurile, care sînt în cele patru colțuri ale pămîntului" (Apoc. 20, 8). Deoarece cei nelegiuiți înviază cu același spirit de răzvrătire pe care ei l-au avut atunci cînd au murit, lucrarea lui nu va fi dificilă.
Atacul asupra cetății. În înșelăciunea sa finală, Satana caută să inspire celor nelegiuiți nădejdea de a captura prin forță Împărăția lui Dumnezeu. Strîngînd laolaltă toate împărățiile lumii, el ia conducerea împotriva cetății iubite (Apoc. 20, 8. 9).10 .Nelegiuiții care au refuzat cu încăpățînare intrarea în cetatea lui Dumnezeu prin meritele jertfei ispășitoare a Domnului Hristos, sînt hotărîți acum să cîștige intrarea și stăpînirea ei, prin asediu și luptă. "11
Faptul că cei nelegiuiți, de îndată ce Dumnezeu le dă din nou viață, se întorc împotriva Lui și încearcă să răstoarne Împărăția Sa, confirmă hotărîrea luată de El cu privire la soarta lor. În felul acesta, numele și caracterul Său, pe care Satana a căutat să le pîngărească, vor fi pe deplin îndreptățite înaintea tuturor. 12
Judecata de la marele tron alb. Ioan arată că, atunci cînd vrăjmașii lui Dumnezeu au înconjurat cetatea și sînt gata să o atace, Dumnezeu așază marele Său tron alb. Acum, cînd întregul neam omenesc se întîlnește în jurul acestui tron – unii în siguranță, înăuntrul cetății, alții afară, îngroziți în prezența Judecătorului – Dumnezeu va aduce la îndeplinire ultima fază a judecății. Acesta este timpul despre care a vorbit Domnul Hristos atunci cînd a zis că „acolo va fi plînsul și scrîșnirea dinților, cînd veți vedea pe Avraam, pe Isaac și pe Iacov și pe toți proorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi scoși afară" (Luca 13, 28).
Pentru a aduce la îndeplinire această fază executivă a judecății, cărțile lui Dumnezeu vor fi deschise. „Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea" (Apoc. 20, 12). Apoi, Dumnezeu pronunță sentința de moarte a judecății.
De ce a înviat Dumnezeu pe acești oameni la viață, numai pentru a pune din nou capăt existenței lor? În timpul mileniului, cei răscumpărați au avut ocazia să examineze dreptatea purtării lui Dumnezeu cu fiecare ființă inteligentă din Univers. Acum, cei pierduți, ei înșiși – inclusiv Satana și îngerii săi – vor recunoaște dreptatea căilor lui Dumnezeu.
Aici, la această judecată de la marele tron alb, vor fi împlinite cuvintele lui Pavel: „Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos" (Rom. 14, 10). Acolo, toate ființele create – cele necăzute și cele căzute, cei mîntuiți și cei pierduți – își pleacă genunchii și mărturisesc că Isus Hristos este Domnul (Filip. 2, 10. 11. cf. Is. 45, 22. 23). Astfel chestiunea dreptății lui Dumnezeu va fi pentru totdeauna rezolvată. Aceia care primesc viața veșnică vor avea o credință nezdruncinată în El. Niciodată păcatul nu va mai tulbura Universul și nu va mai aduce distrugere asupra locuitorilor lui.
Satana și păcătoșii nimiciți. Imediat după ce sentința lor de condamnare a fost rostită, Satana și îngerii săi, cum și urmașii lor din neamul omenesc își primesc pedeapsa. Ei trebuie să moară de o moarte veșnică. „Din cer s-a pogorît un foc care i-a mistuit" (Apoc. 20, 9). Chiar suprafața pămîntului din afara cetății pare că se topește, devenind un vast lac de foc „din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți" (2 Petru 3, 7). Căci ziua „de răzbunare a Domnului" (Is. 34, 8), în care El va aduce la îndeplinire „lucrarea Lui ciudată" (Is. 28, 21), aceea de a nimici pe vrăjmașii Săi, a sosit. Ioan spunea: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc" (Apoc. 20, 15). Diavolul și tovarășii lui suferă această soartă (Apoc. 20, 10).
Contextul întregii Biblii face clar faptul că această „moarte a doua" (Apoc. 21, 8), de care suferă cei nelegiuiți, înseamnă nimicirea lor totală și definitivă. De unde atunci ideea iadului arzînd veșnic? Un studiu atent arată că Biblia nu învață despre un astfel de iad sau loc de tortură.
1. Iadul. Din punct de vedere biblic, iad este „locul și starea de pedeapsă și nimicire, printr-un foc veșnic în a doua moarte, a acelora care au lepădat pe Dumnezeu și mîntuirea oferită prin Isus Hristos".13
Traducerile Bibliei folosesc cuvîntul „iad" pentru a traduce cuvîntul ebraic șheol și termenul grecesc hades. Acești termeni se referă în general la mormîntul unde morții – atît cei neprihăniți, cît și cei nelegiuiți – așteaptă învierea într-o stare de inconștiență, (vezi cap. 25 al acestei cărți). Pentru că concepția de astăzi a iadului diferă atît de mult de ceea ce acești termeni, ebraic și grecesc, implică, un număr de versiuni moderne evită cuvîntul „iad", transliterînd simplu cuvîntul ebraic sheol și cel grecesc hades.
În contrast, cuvîntul grecesc geenn, pe care versiunile Noului Testament îl traduc, de asemenea, cu cuvîntul „iad", denotă un loc îngrozitor de pedeapsă pentru cel nepocăit. În Biblie, deci, „iad" nu are totdeauna aceeași însemnătate – și faptul că nu s-a ținut seama de această distincție a dus adesea la mare confuzie.
Geenna, derivă din ebraicul Ge Hinnom, „Valea lui Hinnom" – un defileu îngust în partea de sud a Ierusalimului. Aici, israeliții au adus la îndeplinire ritualul păgîn al arderii copiilor ca jertfă lui Moloh (2 Cron. 28, 3; 33, 1. 6). Ieremia a profetizat că, datorită acestui păcat, Domnul va face valea o „Vale a măcelului", unde corpurile moarte ale israeliților vor fi îngropate pînă ce nu va mai fi loc pentru ele. Corpurile care rămîneau aveau să fie „hrana păsărilor cerului" (Ier. 7, 32. 33; 19, 6; Is. 30, 33). Profeția lui Ieremia a făcut, fără îndoială, pe israeliți să considere Ge Hinnom ca un loc al judecății celor nelegiuiți, o urîciune, un loc al pedepsei și rușinii.14 Mai tîrziu, tradiția rabinică l-a considerat un loc pentru arderea hoiturilor și gunoaielor.
Isus a folosit focul Hinomului ca o reprezentare a focului iadului (Mat. 5, 22; 18, 9). Astfel că focul Hinomului a simbolizat „focul consumator al judecății de pe urmă". El a declarat că aceasta era o experiență de după moarte (Luca 12, 5) și că iadul va nimici atît corpul, cît și sufletul (Mat. 10, 28).
Care este natura focului iadului? Vor arde oamenii pentru veșnicie?
2. Soarta celor nelegiuiți. Conform Scripturilor, Dumnezeu a făgăduit viața veșnică numai celor neprihăniți. Plata păcatului este moartea și nu viața veșnică în iad (Rom. 6, 23).
Scripturile învață că cei nelegiuiți vor fi „nimiciți" (Ps. 37, 9. 34) și că ei vor pieri (Ps. 37, 20; 68, 2). Ei nu vor trăi veșnic într-o stare de conștiență, ci vor fi arși (Mal. 4, 1; Mat. 13, 30. 40; 2 Petru 3, 10). Ei vor fi distruși (Ps. 145, 20; 2 Tes. 1, 9; Evr. 2, 14), reduși la inexistență (Ps. 104, 35).
3. Pedeapsa veșnică. Vorbind despre pedepsirea celor nelegiuiți, Noul Testament folosește termenii „în vecii vecilor" și „veșnic". Acești termeni sînt traducerea cuvîntului grecesc aionios și se aplică la Dumnezeu, ca și la om. Pentru a evita o înțelegere greșită, trebuie să nu uităm că aionios este un termen relativ; însemnătatea lui este dată de cuvîntul pe care îl determină. Astfel, cînd Scriptura folosește aionios („pururea", „veșnic") referitor la Dumnezeu, aceasta înseamnă că El posedă o existență infinită, căci Dumnezeu este nemuritor. Dar, cînd ea folosește acest cuvînt cu referire la ființele omenești muritoare sau la lucruri pieritoare, el înseamnă atîta vreme cît persoana trăiește sau lucrul respectiv există.
De exemplu, Iuda 7 spune că Sodoma și Gomora au suferit „pedeapsa unui foc veșnic". Totuși, cetățile acestea nu ard și astăzi. Petru spune că focul acela a transformat aceste cetăți în cenușă, condamnîndu-le la nimicire (2 Petru 2, 6). Focul cel „veșnic" a ars pînă cînd n-a mai rămas nimic de ars, și apoi s-a stins (vezi și Ier. 17, 27; 2 Cron. 36, 19).
Tot la fel, cînd Domnul Hristos a hotărît pe cei nelegiuiți pentru „focul cel veșnic" (Mat. 25, 41), acel foc care va arde pe cei nelegiuiți va fi „de nestins" (Mat. 3, 12). Numai atunci cînd nu mai rămîne nimic de ars, atunci el se va stinge.15
Cînd Domnul Hristos a vorbit despre „pedeapsa veșnică" (Mat. 25, 46), El n-a înțeles o pedepsire veșnică. El a înțeles că, după cum „viața veșnică (de care se vor bucura cei neprihăniți) va continua în decursul veacurilor nesfîrșite ale veșniciei, tot astfel și pedeapsa (pe care cei nelegiuiți o vor suferi) va fi, de asemenea, veșnică – nu o durată veșnică de conștientă suferință, ci pedeapsa, în efectul ei, este completă și finală. Sfîrșitul acelora care suferă astfel este a doua moarte. Această moarte va fi veșnică, din care nu va fi și nu va putea fi vreo înviere".16
Cînd Biblia vorbește despre „răscumpărarea veșnică" (Evr. 9, 12) și despre „judecata veșnică" (Evr. 6, 2), ea se referă la rezultatele veșnice ale răscumpărării și judecății și nu la un proces nesfîrșit al răscumpărării și judecății. În același fel, cînd ea vorbește despre pedeapsa veșnică sau nesfîrșită, ea vorbește despre rezultatele ei și nu de procesul acelei pedepse. Moartea celor nelegiuiți va fi finală și veșnică.
4. Chinul veșnic. Folosirea de către Scriptură a expresiei „în vecii vecilor" (Apoc. 14, 11; 19, 3; 20, 10) a contribuit, de asemenea, la concluzia că procesul de pedepsire a lui Satana și a celor nelegiuiți va continua în toată veșnicia. Dar, ca și în cazul termenului „veșnic", obiectul la care se aplică determină însemnătatea cuvîntului „în veci". Cînd el este asociat cu Dumnezeu, însemnătatea lui este absolută – căci Dumnezeu este nemuritor; însă, cînd el este asociat cu ființe muritoare, însemnătatea lui este limitată.
Descrierea pe care Scriptura o face în legătură cu judecata lui Dumnezeu asupra E- domului ne oferă un bun exemplu al unei astfel de folosiri. Isaia spune că Dumnezeu va transforma țara aceasta într-o „smoală care arde" și care „nu se va stinge nici zi, nici noapte" și al cărui fum „se va înălța în veci. Din veac în veac va fi pustiit, și nimeni nu va trece prin el în veci de veci" (Is. 34, 9. 10). Edomul a fost distrus, dar el nu arde și astăzi. . Distrugerea „veșnică" a durat pînă cînd nimicirea lui a fost deplină.
În toată Scriptura este clar faptul că „veșnic" își are limitele lui. Vechiul Testament spune că un rob poate sluji stăpînului său „pentru totdeauna" (Ex. 21, 6), că Samuel, avea să locuiască la cortul întîlnirii „pentru totdeauna" (1 Sam. 1, 22) și că Iona gîndea că va rămîne „pe vecie" în pîntecele marelui pește (Iona 2, 6). Noul Testament folosește acest termen într-un fel asemănător. Pavel, de exemplu, sfătuiește pe Filimon să primească pe Onisim „pentru veșnicie" (Filimon 15). În toate aceste cazuri, „veșnic" înseamnă „atîta vreme cît persoana trăiește".
Psalmul 92, 7 ne spune că cei nelegiuiți vor fi „nimiciți pe vecie". Profetizînd despre marea și finala conflagrație, Maleahi spunea: „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură" (Mal. 4, 1).
Odată ce nelegiuiții – Satana, îngerii cei răi și oamenii cei nepocăiți – sînt toți nimiciți prin foc, atît rădăcina cît și ramurile, nu va mai fi nevoie de moarte sau de hades. Și pe acestea Dumnezeu le va nimici pentru totdeauna (Apocalipsa 20, 14).
Astfel că Biblia arată foarte clar faptul că pedeapsa și nu pedepsirea este veșnică – și că ea este moartea a doua. Din această pedeapsă nu există înviere; efectele ei sînt veșnice.
Arhiepiscopul William Temple avea dreptate atunci cînd afirma: „Un singur lucru îl pot spune cu încredere. Ideea despre chinul veșnic trebuie să fie eliminată. Dacă oamenii n-ar fi importat noțiunea greacă și nebiblică a indestructibilității naturale a sufletului individului și apoi să citească Noul Testament cu ceea ce aveau deja în minte, ei ar fi scos din el (Noul Testament) credința, nu în chinul veșnic, ci într-o nimicire veșnică. Focul este acela care este numit veșnic și nu viața aruncată în el".17
Pedeapsa deplină a legii lui Dumnezeu fiind executată, cerințele dreptății sînt satisfăcute. Acum, cerul și pămîntul proclamă neprihănirea Domnului.
5. Principiul pedepsei. Moartea este pedeapsa definitivă pentru păcat. Ca un rezultat al păcatului lor, toți aceia care refuză mîntuirea oferită de Dumnezeu vor muri veșnic. Dar unii au păcătuit îngrozitor, demonic, în plăcerea pe care au avut-o de a face pe alții să sufere. Alții au trăit relativ moral, au dus o viață liniștită, vina lor principală fiind aceea că au respins mîntuirea oferită în Hristos. Este drept ca ei să sufere aceeași pedeapsă ?
Domnul Hristos a spus că „robul acela, care a știut voia stăpînului său, și nu s-a pregătit deloc, și n-a lucrat după voia Lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o, și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult, și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult" (Luca 12, 47. 58).
Fără îndoială, aceia care s-au răzvrătit cel mai mult împotriva lui Dumnezeu vor suferi mai mult decît aceia care n-au făcut la fel. Dar trebuie să înțelegem ultima lor suferință în termenii celei „de a doua morți" a Domnului Hristos, suferită de El pe cruce. Acolo, El a purtat păcatele lumii. Și acea groaznică despărțire de Tatăl Său, pe care păcatul a adus-o, a fost cea care a cauzat agonia pe care El a suferit-o – un chin sufletesc imposibil de descris. Tot astfel și păcătoșii pierduți. Ei culeg ceea ce au semănat nu numai în timpul vieții acesteia, ci și în timpul nimicirii finale. În prezența lui Dumnezeu, vinovăția pe care ei o simt, datorită păcatelor pe care le-au săvîrșit, îi va face să sufere o agonie imposibil de descris. Și, cu cît este mai mare vinovăția, cu atît mai mare va fi și agonia. Satana, instigatorul și promotorul păcatului, va suferi cel mai mult.18
Curățirea pămîntului. Descriind ziua Domnului, cînd toate urmele păcatului vor fi șterse, Petru spunea: „În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde" (2 Petru 3, 10).
Focul care nimicește pe cei răi, curăță pămîntul de mînjitura păcatului. Din ruinele acestui pămînt, Dumnezeu va face „un cer nou și un pămînt nou; pentru că cerul dintîi și pămîntul dintîi pieriseră, și marea nu mai era" (Apoc. 21, 1). De pe acest pămînt recreat – căminul veșnic al celor răscumpărați – Dumnezeu va alunga pentru totdeauna plînsul, durerea și moartea (Apoc. 21, 4). În cele din urmă, blestemul pe care păcatul l-a adus va fi fost ridicat (Apoc. 22, 3).
Avînd în vedere venirea zilei Domnului, în care păcatul și păcătoșii nepocăiți vor fi nimiciți, Petru spune tuturor: „Ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfîntă și evlavioasă, așteptînd și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu?" Bazîndu-și nădejdea sa pe făgăduința revenirii Domnului Hristos, el declară : „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pămînt nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace" (2 Petru 3, 11. 13. 14).
Referințe:
1. Vezi Comentariul biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 7, pag. 885.
2. Vezi Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 495.
3. Cînd fiara și proorocul mincinos sînt aruncați „în iazul cu foc" (Apoc. 19, 20), „ceilalți" (Apoc. 19, 21), sau restul urmașilor lor, sînt uciși cu sabia lui Hristos. Aceștia sînt regi, căpitani, oameni puternici și „tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari" (Apoc. 19, 18). Aceleași clase de oameni sînt menționate în sigiliul sau pecetea a șasea, ca fiind cei ce vor căuta să se ascundă de fața Mielului (Apoc. 6, 14-17), cînd cerurile se vor strînge ca o carte de piele pe care o faci sul și toți munții și toate ostroavele sînt mutate din locurile lor. În mod clar, aceste texte ale Scripturii descriu același eveniment ce zdruncină pămîntul – a doua venire a Domnului Hristos. "Cît de mulți sînt cuprinși în ’ceilalți’ care mor?" (Apoc. 19, 21). După Apoc. 13, 8, vor fi numai două clase de oameni, pe pămînt în timpul celei de a doua veniri: ’Toți locuitorii pămîntului i se vor închina (fiarei), toți aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieții. ’ Este evident deci că, atunci cînd ’ceilalți’ sînt ’uciși cu sabia’ (Apoc 19, 21), nu vor mai fi supraviețuitori, cu excepția acelora care s-au opus fiarei și anume, acelora ale căror nume sînt scrise în cartea vieții (Apoc. 13, 8). " (Comentariul biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 7, pag. 885)
4. Cf. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 500. Å¢apul de trimis nu este mîntuitorul celor neprihăniți.
5. Septuaginta folosește acest termen pentru a traduce cuvîntul ebraic tehom “adînc" în Geneza 1, 22. Aceasta arată că starea pămîntului în timpul mileniului reflectă, cel puțin în parte, starea pămîntului de la început, cînd el era .pustiu și gol și peste fața adîncului. era întuneric". Vezi Comentariul biblic A. Z. Ș. , vol. 7, pag. 879.
6. Faptul că ei domneau sau aveau stăpînire nu înseamnă neapărat că trebuie să existe viață nelegiuită pe pămînt. La început, Dumnezeu a dat lui Adam și Evei o posesiune pe care s-o conducă (Gen. 1, 26). Mai înainte de păcătuire, ei au domnit peste acea parte a creațiunii pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu este nevoie ca cineva să aibă supuși neascultători pentru a domni.
7. Comentariul biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 7, pag. 880.
8. Maxwell, God Cares (Boise, ID. :Pacific Press, 1985) vol. 2, pag. 500.
9. Descrierea de către Apocalipsa a coborîrii Noului Ierusalim nu arată, în mod obligatoriu, timpul exact al coborîrii, căci în capitolul precedent am văzut “cetatea iubită" înconjurată de armatele diavolului. Această descriere ne duce la concluzia că, inițial, Noul Ierusalim trebuie să fi coborît mai înainte de reînnoirea pămîntului.
10. Numele Gog și Magog au fost asociate cu vrăjmașii lui Israel, care aveau să atace poporul lui Dumnezeu și Ierusalimul după exil (vezi Ezech. 38, 2, 14-16). Diferite profeții ale Vechiului Testament cu privire la Israel n-au fost împlinite. Ele își află împlinirea în Israelul spiritual. Astfel că puternica confederație vrăjmașă, despre care vorbește Ezechiel ca venind împotriva Ierusalimului, își va găsi împlinirea atunci cînd Dumnezeu va îngădui Satanei și armatelor sale de nemîntuiți să vină împotriva poporului Său și asupra cetății Sale iubite pentru marea bătălie finală.
11. Questions on Doctrine, pag. 505.
12. Cf. Comentariul biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 4, pag. 708.
13. Hell (Iad) Enciclopedia Biblică A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 579.
14. Vezi Hell (Iad) Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 475.
15. Compară cu profeția lui Ieremia cu privire la distrugerea Ierusalimului printr-un foc care nu se va stinge (Ier. 17, 27); aceasta s-a împlinit atunci cînd Nebucadnețar a cucerit cetatea (2 Cron. 36, 19). Focul a ars pînă cînd cetatea a fost distrusă și apoi s-a stins.
16. Questions on Doctrines, pag. 539.
17. William Temple, Christian Faith and Life (Credința și viața creștină) (New York: Macmillan, 1931), pag. 81.
18. Cf. Hell (Iad) Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 475.
Sursa: www.adventist.ro
