Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că întreaga omenire este în prezent cuprinsă în marea luptă dintre Hristos și Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, legea Sa și suveranitatea Sa asupra Universului. Acest conflict a început în cer, atunci cînd o ființă creată și înzestrată cu libertatea de a alege, prin înălțarea de sine, a devenit Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu, care a dus la revolta unei părți a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci cînd a dus în păcat pe Adam și pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creată și, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul potopului. Privită de întreaga creațiune, această lume a devenit arena conflictului universal, din care în cele din urmă Dumnezeul
iubirii va fi îndreptățit. Pentru a ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos trimite pe Duhul Sfînt și pe îngerii Săi credincioși să-l
călăuzească, să-l ocrotească și să-l susțină pe calea mîntuirii.

Marea Luptă

Scripturile ne înfățișează o bătălie cosmică între bine și rău, între Dumnezeu și Satana. Cînd înțelegem această luptă care a cuprins întregul Univers, putem să răspundem și la întrebarea: De ce a venit Domnul Isus Hristos pe această planetă?

O viziune cosmică asupra luptei

Taină a tainelor, conflictul dintre bine și rău a început în ceruri. Cum a fost posibil ca păcatul să-și aibă originea într-un mediu desăvîrșit?

Îngerii, ființe de un ordin mai înalt decît oamenii (Ps. 8, 5), au fost creați pentru a se bucura de o intimă comuniune cu Dumnezeu (Apoc. 1, 1; 3, 5; 5, 11). Avînd o putere superioară și fiind ascultători de Cuvîntul lui Dumnezeu (Ps. 103, 20), ei îndeplinesc funcții de slujitori sau "Duhuri slujitoare" (Evr. 1, 14). Deși, în general invizibili, ei apar adesea în chip omenesc (Gen. 18, 19; Evrei 13, 2). Prin una din aceste ființe îngerești a apărut păcatul în Univers.

Originea luptei. Folosind pe împărații Tirului și Babilonului ca descrieri figurative ale lui Lucifer, Scriptura arată cum a început această luptă cosmică: "Luceafăr strălucitor", "fiu al zorilor", "heruvim ocrotitor", el locuia în prezența lui Dumnezeu (Is. 14, 12; Ezech. 28, 14). 1 Sfînta Scriptură spune: "Ajunsesei la cea mai înaltă desăvîrșire, erai plin de înțelepciune și desăvîrșit în frumusețe. ai fost fără prihană în toate căile tale, din ziua cînd ai fost făcut, pînă în ziua cînd s-a găsit nelegiuirea în tine" (Ezech. 28, 12. 15).

Deși apariția păcatului este inexplicabilă și nejustificată, rădăcinile lui pot fi găsite în mîndria lui Lucifer: "Å¢i s-a îngîmfat inima din pricina frumuseții tale, țiai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta" (Ezech. 28, 17). Lucifer nu a mai fost mulțumit cu poziția sa înaltă, pe care i-a dat-o Creatorul. Plin de egoism, el a poftit să fie egal chiar cu Dumnezeu. "Tu ziceai în inima ta: ’Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu. voi fi ca Cel Prea Înalt" (Is. 14, 12-14). Dar, deși dorea poziția lui Dumnezeu, el nu dorea și caracterul Lui. El năzuia după autoritatea lui Dumnezeu, dar nu și după iubirea Lui. Răzvrătirea lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu a fost primul pas în transformarea sa în Satana, adversarul lui Dumnezeu.

Acțiunile ascunse ale lui Lucifer au orbit pe mulți îngeri, făcîndu-i să nu vadă iubirea lui Dumnezeu. Nemulțumirea și necredincioșia față de conducerea lui Dumnezeu, care au urmat, au crescut pînă cînd a treia parte din oștirea îngerilor i s-a alăturat în răzvrătirea sa (Apoc. 12, 4). Liniștea Împărăției lui Dumnezeu a fost zdruncinată .și în cer s-a făcut un război" (Apoc. 12, 7). Războiul din cer a avut ca rezultat că Satana, înfățișat ca balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul, "a fost aruncat pe pămînt și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui" (Apoc. 12, 9).

Cum au ajuns ființele omenești să fie implicate? După alungarea sa din cer, Satana a răspîndit răzvrătirea pe pămîntul nostru. Deghizat într-un șarpe vorbitor și folosind aceleași argumente care au dus la căderea lui, el a reușit să submineze încrederea lui Adam și a Evei în Creatorul lor (Gen. 3, 5). Satana a trezit nemulțumirea Evei, cu privire la poziția ce i-a fost stabilită. Orbită de perspectiva egalității sale cu Dumnezeu, ea a dat crezare cuvintelor ispititorului și s-a îndoit de cele ale lui Dumnezeu. Neascultînd de porunca lui Dumnezeu, ea a mîncat fructul și a influențat și pe bărbatul ei să facă la fel. Crezînd cuvîntul șarpelui mai presus de acela al Creatorului lor, ei au trădat încrederea și credincioșia lor față de Dumnezeu. În mod tragic, sămînța controversei care a început în ceruri a prins rădăcini pe Planeta Pămînt (Gen. 3).

Făcînd pe primii părinți să păcătuiască, Satana le-a smuls stăpînirea asupra pămîntului. Acum, pretinzînd a fi "stăpînitorul acestei lumi", Satana a contestat pe Dumnezeu, guvernarea Sa și a amenințat pacea întregului Univers, din noul său cartier general, planeta Pămînt.

Impactul asupra neamului omenesc. Efectele luptei dintre Hristos și Satana au devenit imediat evidente și păcatul strica tot mai mult chipul lui Dumnezeu în omenire. Deși Dumnezeu a oferit neamului omenesc legămîntul harului Său prin Adam și Eva (Gen. 3, 15), Cain, primul lor copil, l-a ucis pe fratele său (Gen. 4, 8). Nelegiuirea a continuat să se înmulțească pînă cînd, cu tristețe, Dumnezeu avea să spună despre om "că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" (Gen. 6, 5).

Dumnezeu a folosit un mare potop pentru a curăți lumea de locuitorii ei nepocăiți și pentru a da neamului omenesc șansa unui nou început (Gen. 7, 17- 20). Dar, nu după mult timp, urmașii credinciosului Noe s-au îndepărtat de legămîntul lui Dumnezeu. Dumnezeu făgăduise că niciodată nu va mai nimici întreg pămîntul printr-un potop. Totuși, ei și-au manifestat în mod ostentativ, neîncrederea în El, ridicînd turnul Babel. Încercarea lor de a ajunge la cer era un mijloc de scăpare de un eventual potop. De data aceasta, Dumnezeu a sfărîmat răzvrătirea omului, amestecîndu-i limba vorbită, ce fusese pînă atunci universală (Gen. 9, 11; 11).

Ceva mai tîrziu, pe cînd lumea era aproape într-o totală apostazie, Dumnezeu a cuprins în legămîntul Său pe Avraam. Prin Avraam, Dumnezeu
dorea să binecuvînteze toate neamurile pămîntului (Gen. 12, 1-3; 22, 15-18). Cu toate acestea, generațiile următoare ale urmașilor lui Avraam s-au dovedit a fi necredincioase față de legămîntul harului lui Dumnezeu. Prinși în cursa păcatului, ei l-au ajutat pe Satana să-și atingă obiectivul în marea luptă, crucificînd pe Autorul și Garantul legămîntului, pe Domnul Isus Hristos.

Pămîntul, o scenă a Universului. Raportul din cartea lui Iov, despre o întîlnire cosmică dintre reprezentanții diferitelor regiuni ale Universului, ne dă posibilitatea unei mai bune înțelegeri a marii lupte. Raportul începe astfel: "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: ’De unde vii?’ Și Satana a răspuns Domnului: ’De la cutreierarea pămîntului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’. (Iov 1, 6. 7; cf. 2, 1-7).

Apoi Domnul, ca răspuns, i-a zis: "Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pămînt. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău" (Iov 1, 8).

Cînd Satana a replicat: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?" Da, el este neprihănit pentru că se plătește să-Å¢i slujească. Nu-l ocrotești Tu? Domnul Hristos a răspuns prin a-i permite lui Satana să-l pună la probă pe Iov în orice fel, numai să nu-i ia viața (vezi Iov 1, 9; 2, 7).

Perspectiva cosmică a cărții lui Iov aduce dovezi puternice ale marii lupte dintre Hristos și Satana. Această planetă este scena pe care se desfășoară dramatica luptă dintre bine și rău. După cum spune Scriptura, "am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni" (1 Cor. 4, 9).

Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu și om și "tot ce nu vine din încredințare este păcat" (Rom. 14, 23). Călcarea poruncilor lui Dumnezeu este rezultatul imediat al lipsei de credință, dovada unei legături rupte. În schimb, prin planul de mîntuire, Dumnezeu intenționează să restabilească încrederea în Creator, ceea ce duce la o legătură plină de iubire, manifestată prin ascultare. Așa cum remarca Domnul Hristos, iubirea duce la ascultare (Ioan 14, 15). În veacul nostru, nelegiuit, adevărul este neutralizat, necinstea este lăudată, mita este un mod de viață, adulterul este neîngrădit, iar înțelegerile, atît cele internaționale, cît și cele personale, sînt desconsiderate. Este privilegiul nostru să privim dincolo de lumea noastră disperată, la un Dumnezeu plin de grijă și atotputernic. Această perspectivă mai largă ne descoperă importanța jertfei ispășitoare a Mîntuitorului nostru care pune capăt aceastei lupte universale.

Esența marii lupte

Ce se urmărește, de fapt, în această luptă pe viață și pe moarte?

Legea și guvernarea lui Dumnezeu. Legea morală divină este la fel de importantă pentru existența Universului Său ca și legile fizice ce-l țin laolaltă și-l păstrează în funcțiune. Păcatul este "călcarea legii" (1 Ioan 3, 4) sau "nelegiuire", așa cum indică cuvîntul grecesc anomia. Nelegiuirea își are originea în respingerea lui Dumnezeu și a guvernării Sale.

Satana aruncă blamul asupra lui Dumnezeu, în loc să-și asume responsabilitatea pentru nelegiuirea din lume. El spune că Legea lui Dumnezeu, despre care pretinde că este arbitrară, încalcă libertatea individuală. Mai mult chiar, afirmă el, deoarece este imposibil să asculți de ea, această Lege lucrează împotriva celor mai bune interese ale ființelor create. Prin această continuă și perfidă subminare a Legii, Satana încearcă să răstoarne conducerea lui Dumnezeu și chiar pe Dumnezeu.

Domnul Hristos și problema ascultării

Ispitele cărora le-a făcut față Domnul Hristos, în timpul slujirii Sale pămîntești, descoperă seriozitatea luptei pentru ascultare și supunere față de voia lui Dumnezeu. Înfruntînd aceste ispite, care L-au pregătit să fie "un Mare Preot milos și vrednic de încredere" (Evrei 2, 17), El a înfruntat, într-o luptă solitară, un vrăjmaș de moarte. În pustie, după ce Domnul Hristos a postit patruzeci de zile, Satana L-a ispitit să transforme pietrele în pîini spre a dovedi că, în adevăr, El era Fiul lui Dumnezeu (Mat. 4, 3). După cum în Eden Satana a ispitit pe Eva să se îndoiască de Cuvîntul lui Dumnezeu, tot la fel el a încercat acum, să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de valabilitatea Cuvîntului rostit de Dumnezeu la botezul Său: .Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Mat. 3, 17). Dacă Domnul Hristos ar fi luat problema în mîinile Sale, făcînd din pietre pîini pentru a dovedi calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, ca și Eva El ar fi dat pe față o lipsă de încredere în Dumnezeu. În acest caz, misiunea Sa s-ar fi terminat cu un eșec.

Dar prioritatea cea mai înaltă a Domnului Hristos a fost aceea de a trăi prin cuvîntul Tatălui Său. În ciuda foamei teribile, El a răspuns ispitirii lui Satana prin cuvintele: "Omul nu trăiește numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4).

Într-o altă încercare de a-L înfrînge pe Domnul Hristos, Satana I-a prezentat o privire panoramică a împărățiilor lumii, făgăduindu-I: "Toate aceste lucruri Å¢i le voi da Å¢ie, dacă Te vei arunca cu fața la pămînt și Te vei închina mie" (Mat. 4, 9). El voia să spună că Domnul Hristos putea să recîștige lumea, împlinindu-Și astfel misiunea fără să mai îndure agonia Golgotei. Fără nici un moment de ezitare și în deplină credincioșie față de Dumnezeu, Domnul Hristos a poruncit: "Pleacă, Satano!" Apoi, folosind Scripturile, cea mai eficientă armă în marele conflict, El a spus: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești" (Mat. 4, 10). Aceste cuvinte au pus capăt luptei. Menținînd o totală dependență de Tatăl, Domnul Hristos l-a înfrînt pe Satana.

Deznodămînt la cruce. Această luptă cosmică atinge, în mod clar, punctul său culminant la Golgota. Satana și-a intensificat eforturile pentru a face ca misiunea Domnului Hristos să eșueze, pe măsură ce timpul ei se apropia de încheiere. Satana a avut în mod deosebit succes în folosirea conducătorilor religioși ai timpului, a căror gelozie față de popularitatea Domnului Hristos a dat loc la așa necazuri, încît El a trebuit să încheie lucrarea Sa publică (Ioan 12, 45-54). Datorită trădării unuia dintre ucenicii Săi și pe baza unor mărturii mincinoase, Domnul Hristos a fost arestat, judecat și condamnat la moarte (Mat. 26, 63. 64; Ioan 19, 7). În ascultarea absolută de voința Tatălui Său, Domnul Hristos a rămas credincios pînă la moarte.

Rezultatele vieții Domnului Hristos, cît și ale morții Sale, trec dincolo de lumea limitată a neamului omenesc. Vorbind despre cruce, Domnul Hristos spunea: "Acum, stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară" (Ioan 12, 31). .Stăpînitorul lumii acesteia este judecat" (Ioan 16, 11).

Această luptă cosmică a atins apogeul său la cruce. Iubirea și ascultarea credincioasă a Domnului Hristos, demonstrată acolo, în fața cruzimii lui Satana, a subminat poziția prințului Satana, asigurînd, în final, căderea lui.

Lupta cu privire la adevăr, așa cum este el în Isus

Astăzi, marea luptă ce se duce cu furie în jurul autorității Domnului Hristos cuprinde nu numai Legea Sa, ci și Cuvîntul Său, Sfintele Scripturi. S-au dezvoltat moduri de interpretare a Bibliei, care lasă puțin sau nu lasă deloc spațiu descoperirii divine. 2 Scriptura este tratată ca și cînd n-ar fi cu nimic deosebită de orice alt document antic și analizată cu aceeași metodologie critică. Un număr crescînd de creștini, incluzînd și teologi, nu mai consideră Scriptura ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu, descoperirea infailibilă a voii Sale. În consecință, ei au ajuns să pună sub semnul întrebării ceea ce spune Biblia cu privire la persoana Domnului Hristos; natura Sa, nașterea Sa din fecioară, minunile și învierea Sa sînt foarte mult dezbătute. 3

Întrebarea crucială. Cînd Domnul Hristos a întrebat: "Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?", ucenicii au răspuns: "Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci" (Mat. 16, 13-14). Cu alte cuvinte, majoritatea contemporanilor Săi Îl considerau a fi un simplu om. Scriptura continuă relatarea; Domnul Isus a întrebat pe cei doisprezece ucenici ai Săi: "Dar voi, cine ziceți că sînt?" "Simon Petru, drept răspuns I-a zis: ’Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu’….Isus a luat din nou cuvîntul și i-a zis: ’Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sîngele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Mat. 16, 15-17).

Astăzi, fiecare se confruntă cu aceeași întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o ucenicilor Săi. Răspunsul oricărui om la această întrebare de viață și de moarte depinde de credința lui în mărturia Cuvîntului lui Dumnezeu.

Centrul doctrinelor biblice. Domnul Hristos este punctul central al Scripturilor. Dumnezeu ne invită să înțelegem adevărul, așa cum este el în Hristos Isus (Efes. 4, 21), pentru că El este adevărul (Ioan 14, 5). Una din strategiile lui Satana în conflictul cosmic este aceea de a convinge pe oameni de faptul că ei pot înțelege adevărul despărțiți de Domnul Hristos. Astfel au fost propuse mai multe puncte focale ale adevărului, individual sau în combinație: 1) omul, 2) natura sau Universul observabil, 3) Scriptura și 4) biserica.

În timp ce toate acestea au partea lor în revelarea adevărului, Scripturile Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind Creatorul tuturor celor de mai sus și care este mai presus de fiecare. Toate acestea își găsesc reala semnificație numai în Acela de la care vin. Despărțirea învățăturilor Bibliei de El duce la o greșită înțelegere cu privire la .Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14, 6). Aceasta se potrivește atît naturii, cît și scopului lui Antihrist – acela de a sugera alte centre ale adevărului decît Domnul Hristos (În originalul grecesc, Antihrist poate însemna nu numai "împotriva" Domnului Hristos, ci și "în locul" Domnului Hristos). Punînd în învățătura sau doctrina bisericii un alt centru decît Domnul Hristos, Satana își realizează ținta sa de a îndepărta atenția de la Acela care este singura nădejde a omenirii.

Funcția teologiei creștine. O privire asupra Universului dezvăluie încercarea lui Satana de a îndepărta pe Domnul Hristos din locul ce I se cuvine de drept, atît din univers, cît și din adevăr. Teologia, care prin definiție este un studiu al lui Dumnezeu și al relației Lui cu creaturile Sale, trebuie să desfășoare întreaga doctrină în lumina Domnului Hristos. Mandatul teologiei creștine este acela de a inspira încredere în autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu și de a înlocui toate celelalte centre ale adevărului care pot fi sugerate cu Domnul Hristos. Atunci cînd procedează astfel, adevărata teologie creștină slujește binelui bisericii, pentru că merge la rădăcinile luptei cosmice, o aduce la lumină și o întîmpină cu singurul argument de netăgăduit: Domnul Hristos, așa cum este descoperit în Sfintele Scripturi. Din această perspectivă, Dumnezeu poate folosi teologia ca un instrument eficient pentru a ajuta omenirea în a se opune eforturilor lui Satana pe pămînt.

Importanța doctrinei

Doctrina marii lupte descoperă extraordinara luptă ce afectează fiecare persoană născută în lumea noastră și care, de fapt, atinge orice colț al
Universului. Sfînta Scriptură spune: "Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sîngelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sînt în locurile cerești" (Efes. 6, 12).

Doctrina produce o stare constantă de veghere. O înțelegere a acestei doctrine convinge de nevoia de a combate răul. Succesul este posibil numai prin dependența de Domnul Isus Hristos, Conducătorul oștirilor cerești, "Domnul cel viteaz în lupte" (Ps. 24, 8). După cum spune Pavel, cînd acceptăm strategia divină de supraviețuire, îmbrăcăm "toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămîneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, avînd picioarele încălțate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mîntuirii și sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții" (Efes. 6, 13-18). Ce privilegiu pentru adevărații creștini de a trăi o viață care să fie caracterizată prin răbdare și credincioșie, de a fi totdeauna gata pentru luptă (Apoc. 14, 2), dînd pe față o constantă dependență de Acela care ne-a făcut "mai mult decît biruitori" (Rom. 8, 37).

Ea explică taina suferinței. Răul nu-și are originea în Dumnezeu. El, care a "iubit neprihănirea și a urît nelegiuirea" (Evrei 1, 9), nu trebuie să fie făcut răspunzător pentru mizeria lumii. Satana, un înger căzut, este răspunzător pentru cruzimile și suferințele existente. Putem să înțelegem mai bine jafurile, crimele, înmormîntările, uciderile și accidentele – oricît ne-ar frînge inimile – atunci cînd le vedem în contextul marii lupte.

Crucea dă mărturie atît despre puterea distructivă a păcatului, cît și despre profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoși. În acest fel, tema marii lupte ne învață să urîm păcatul și să iubim pe păcătos.

Ea prezintă interesul plin de iubire al Domnului Hristos pentru lume. Întorcîndu-Se la ceruri, Domnul Hristos n-a lăsat poporul Său orfan. În marea Sa iubire, El ne-a pus la dispoziție orice ajutor posibil în lupta împotriva răului. Duhul Sfînt a fost însărcinat să .umple locul" Domnului Hristos, ca să fie un partener permanent, pînă cînd Domnul Hristos Se va întoarce (Ioan 14, 16; Mat. 28, 20). Îngerii au fost, de asemenea, însărcinați a fi cuprinși în lucrarea Sa mîntuitoare (Evrei 1, 14). Victoria noastră este asigurată. Putem avea nădejde și curaj cînd stăm în fața viitorului, pentru că Domnul nostru are totul sub control. Buzele noastre pot aduce laudă pentru lucrarea Sa mîntuitoare.

Ea descoperă importanța cosmică a crucii. Mîntuirea neamului omenesc a depins în totul de lucrarea slujirii și morții Domnului Hristos, pentru că El a venit să-Și dea viața pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, El a apărat caracterul Tatălui Său, Legea și guvernarea Sa, împotriva cărora Satana a aruncat acuzații false.

Viața Domnului Hristos a apărat dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu și a demonstrat că Legea și guvernarea Lui au fost drepte. Domnul Hristos a arătat lipsa temeiniciei atacurilor lui Satana împotriva lui Dumnezeu, demonstrînd că, printr-o totală dependență de puterea și harul lui Dumnezeu, credincioșii pocăiți se pot ridica deasupra frămîntărilor și mizeriilor aduse zi de zi de ispite și pot trăi biruitori asupra păcatului.

Referințe

1. "Lucifer" vine de la latinescul "Lucifer", însemnînd "purtător de lumină". Expresia "fiu al zorilor" era o expresie obișnuită, însemnînd "luceafărul de
dimineață" – "Venus". O redare literală a expresiei ebraice tradusă "Lucifer, fiu al zorilor" ar fi "cel strălucitor, fiu al zorilor". Aplicarea figurativă a strălucitoarei planete Venus, cel mai mare dintre astrele cerului, la Satana mai înainte de căderea sa. este cea mai potrivită, ca o ilustrare plastică a poziției lui înalte, de la care a căzut. (Lucifer, Dicționar Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 683).

2. Vezi Comitetul Conferinței Generale, .Methods of Bible Study" (.Metode de studiere a Bibliei"), 1986; Hasel, Biblical Interpretation Today (Interpretarea biblică astăzi); Washington D. C. Biblical Research Institute of the General Conferince of Seventh-day Adventist (Institutul de Studii Biblice al Conferinței Generale, 1985).

3. Vezi K. Runia, The Present day Christological Debate (Dezbaterile Hristologice de astăzi) (Inter-Varsiti-Press, 1984); G. C. Berkouwer, The Person of
Christ (Persoana lui Hristos) (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdman, 1954), pag. 14-56.

 Sursa: www.adventist.ro