Lucrarea Domnului Hristos În Sanctuarul ceresc

Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că există un Sanctuar în ceruri, adevăratul tabernacol, ridicat nu de un om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujește în favoarea noastră, punînd la dispoziția credincioșilor binefacerile jertfei Sale ispășitoare, aduse o dată pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele nostru Preot și a început lucrarea Sa de mijlocire la data înălțării Sale. În 1844, la sfîrșitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua și ultima fază a slujirii Sale ispășitoare. Ea este o lucrare a judecății de cercetare, care este o parte a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată de către curățirea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de ispășire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curățit cu sîngele animalelor jertfite, dar lucrurile cerești sînt curățite cu sacrificiul desăvîrșit al sîngelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperă ființelor cerești care din cei morți dorm în Hristos și astfel, în El, sînt socotiți vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sînt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus Hristos, și în El, deci, sînt gata pentru înălțarea în Împărăția Sa cea veșnică. Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care au rămas credincioși lui Dumnezeu vor primi Împărăția. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.

Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc

Ceasul jertfei de seară a sosit. Preotul stă în curtea Templului din Ierusalim, gata de a aduce un miel ca jertfă. În timp ce ridică cuțitul ca să înjunghie victima, pămîntul se cutremură. Înspăimîntat, el dă drumul cuțitului și mielul scapă. Peste vuietul cutremurului, el aude un zgomot puternic, neobișnuit, în timp ce o mînă nevăzută rupe catapeteasma templului de sus și pînă jos.

Peste oraș, nori negri cuprind o cruce. Cînd Isus, Mielul Pascal al lui Dumnezeu strigă: „S-a sfîrșit!", El moare pentru păcatele lumii.

Tipul a întîlnit antitipul. Chiar evenimentul spre care serviciile de la templu au arătat de-a lungul veacurilor a avut loc. Mîntuitorul Și-a îndeplinit jertfa Sa ispășitoare și, pentru că simbolul a întîlnit realitatea, ritualurile ce prefigurau acest sacrificiu au fost înlăturate. De aceea a fost sfîșiată perdeaua, a căzut cuțitul și a scăpat mielul.

Dar mai este încă mult din istoria mîntuirii. Ea merge dincolo de cruce. Învierea Domnului Isus și înălțarea Lui la cer îndreaptă atenția noastră spre Sanctuarul din ceruri, unde El nu mai slujește ca Miel, ci ca Preot. Jertfa adusă o dată pentru totdeauna a fost oferită (Evrei 9, 28); acum, El face posibil ca toți să beneficieze de această jertfă ispășitoare.

Sanctuarul din ceruri

Dumnezeu a dat instrucțiuni lui Moise să construiască, ca loc al șederii Sale pămîntești (Ex. 25, 8), primul sanctuar ce a funcționat sub primul (vechiul) legămînt (Evr. 9, 1). Acesta era un loc în care oamenii erau învățați calea mîntuirii. Cam 400 de ani mai tîrziu, templul permanent de la Ierusalim, construit de împăratul Solomon, a înlocuit tabernacolul portabil al lui Moise. După ce Nebucadnețar a distrus acest templu, cei din exil, care s-au întors din captivitatea babiloniană, au înălțat cel de-al doilea templu, pe care Irod cel Mare l-a înfrumusețat și pe care romanii l-au distrus în anul 70 e. n.

Noul Testament descoperă faptul că noul legămînt are și el un Sanctuar – unul care este în ceruri. În el, Domnul Hristos slujește ca Mare Preot „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri" (Evr. 8, 1). Acest Sanctuar este „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul" (v. 2). 1 La Muntele Sinai, lui Moise i-a fost arătat „chipul", copia sau modelul în miniatură al Sanctuarului ceresc (vezi Ex. 25, 9. 40). 2 Scriptura numește sanctuarul pe care el l-a construit „chipurile (copiile) lucrurilor care sînt în ceruri", „chipul adevăratului locaș de închinare" (Evr. 9, 23. 24). Sanctuarul pămîntesc și serviciile lui ne oferă deci o deosebită înțelegere a rolului Sanctuarului ceresc.

În multe locuri, Scriptura vorbește despre existența unui Sanctuar sau Templu ceresc (Ps. 11, 4; 102, 19; Mica 1, 2, 3). 3 În viziune, Ioan vizionarul a văzut Sanctuarul ceresc. El îl descrie ca „Templul cortului mărturiei din cer" (Apoc. 15, 5) și „Templul lui Dumnezeu, care este în cer" (Apoc. 11, 19). Acolo, el a văzut obiectele după care au fost făcute piesele ce mobilează locul sfînt al sanctuarului pămîntesc, cum sînt cele șapte sfeșnice (Apoc. 1, 12) și un altar al tămîierii (Apoc. 8, 3). El a văzut acolo și chivotul legămîntului care era asemenea aceluia din Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc (Apoc. 11, 19).

Altarul ceresc al tămîierii este așezat înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 8, 3; 9, 13), care este în Tempul ceresc al lui Dumnezeu (Apoc. 4, 2; 7, 15; 16, 17). În felul acesta, scena tronului lui Dumnezeu din ceruri (Dan. 7, 9. 10) se află în Templul sau Sanctuarul ceresc. Pentru aceasta, judecata finală iese din Templul lui Dumnezeu (Apoc. 15, 5-8).

Este deci clar faptul că Sfînta Scriptură prezintă Sanctuarul ceresc ca un loc real (Evr. 8, 2) și nu ca o metaforă sau ceva abstract. 4 Sanctuarul ceresc este, în primul rînd, locul șederii lui Dumnezeu.

Slujirea în Sanctuarul ceresc

Solia Sanctuarului a fost o solie a mîntuirii. Dumnezeu a folosit serviciile lui pentru a vesti Evanghelia (Evr. 4, 2). Serviciile din sanctuarul pămîntesc au fost un „simbol" (parabole – în grecește) „o asemănare pentru vremurile de acum, pînă la prima venire a Domnului Hristos (Evr. 9, 9. 10). „Prin simbol și ritual Dumnezeu Și-a propus să îndrepte credința lui Israel asupra jertfei și slujbei preoțești a Răscumpărătorului lumii, Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii" (Gal. 3, 23; Ioan 1, 29). 5

Sanctuarul a ilustrat trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) – Jertfa înlocuitoare; (2) – Mijlocirea preoțească; (3) – Judecata finală.

Jertfa înlocuitoare. Fiecare jertfă adusă la sanctuar simboliza moartea Domnului Isus pentru iertarea păcatelor, descoperind adevărul că, „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22). Aceste jertfe ilustrează următoarele adevăruri:

1. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Pentru că păcatul este o răzvrătire profund înrădăcinată împotriva a tot ceea ce este bun, curat și sfînt, el nu poate fi ignorat. „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

2. Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos. „Noi rătăceam cu toții ca niște oi.dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Is. 53, 6). „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Cor. 15, 3).

3. Dumnezeu a oferit jertfa ispășitoare. Jertfa aceasta este „Hristos Isus; pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credința în sîngele Lui, o jertfă de ispășire" (Rom. 3, 24. 25). „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Hristos, Răscumpărătorul, a luat asupra Lui judecata păcatului. De aceea, „Hristos a fost tratat cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi tratați cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu contribuise cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptățiți prin neprihănirea Lui, la care noi nu contribuisem cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viața care era a Lui". ’Prin rănile Lui sîntem tămăduiți’ (Is. 53, 5). " 6

Jertfele de la sanctuarul pămîntesc erau repetative. Asemenea unei povestiri, acest ritual-parabolă al răscumpărării era povestit și repovestit, an după an. Prin contrast, Antitipul – moartea ispășitoare reală a Domnului nostru – a avut loc la Calvar, o dată pentru totdeauna (Evrei 9, 26-28; 10, 10-14).

Pe cruce, pedeapsa pentru păcatul neamului omenesc a fost pe deplin plătită. Dreptatea divină a fost satisfăcută. Din perspectivă legală, lumea a fost readusă în grația lui Dumnezeu (Rom. 5, 18). Ispășirea sau împăcarea a fost desăvîrșită la cruce, așa cum fusese prefigurată de jertfe, și astfel credinciosul pocăit se poate încrede în lucrarea încheiată a Domnului nostru. 7

Mijlocirea preoțească. Dacă jertfele făceau ispășire pentru păcat, de ce mai era nevoie de un preot?

Rolul preotului atrăgea atenția la nevoia de mijlocire între păcătoși și Dumnezeul cel Sfînt. Mijlocirea preoțească descoperă seriozitatea păcatului și înstrăinarea pe care el o aduce între un Dumnezeu fără păcat și creatura păcătoasă. „Așa după cum fiecare jertfă prefigura moartea Domnului Hristos, tot astfel fiecare preot prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc. ’Căci este un singur Dumnezeu și este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos’ (1 Tim. 2, 5). " 8

1. Mijlocire și ispășire. Aplicarea sîngelui ispășitor în timpul lucrării de mijlocire a preotului era considerată și ca o formă de ispășire (Lev. 4, 35). Termenul „ispășire" implică și reconcilierea între două părți înstrăinate. Cum moartea ispășitoare a Domnului Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, tot astfel mijlocirea Sa sau aplicarea meritelor vieții Sale fără de păcat și ale morții înlocuitoare fac din ispășire sau împăcarea cu Dumnezeu o realitate personală pentru credincios.

Preoția levitică ilustrează lucrarea mîntuitoare pe care Domnul Hristos a continuat-o de la moartea Sa. Marele nostru Preot slujește „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri", acționînd ca „slujitor al Locului prea sfînt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evr. 8, 1. 2).

Sanctuarul ceresc este marele centru de comandă, unde Domnul Hristos Își desfășoară slujirea Sa preoțească pentru mîntuirea noastră. El este în stare „să mîntuiască în chip desăvîrșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evr. 7, 25). De aceea, noi sîntem încurajați să ne apropiem cu „deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie" (Evr. 4, 16).

În sanctuarul pămîntesc, preoții aduceau la îndeplinire două slujbe distincte – o slujbă zilnică în locul sfînt (Sfînta sau prima despărțitură) și slujirea anuală în locul prea sfînt (Sfînta Sfintelor sau a doua despărțitură). Aceste servicii ilustrează lucrarea preoțească a Domnului Hristos. 9

2. Slujirea în locul sfînt. Lucrarea preoțească în locul sfînt al sanctuarului putea fi caracterizată ca o lucrare de mijlocire, iertare, împăcare și restaurare. Fiind o lucrare continuă, aceasta asigura accesul continuu la Dumnezeu, prin preot.10 Ea simboliza adevărul că păcătosul pocăit are acces imediat și continuu înaintea lui Dumnezeu, prin slujba preoțească a Domnului Hristos, ca Mijlocitor și Mediator (Ef. 2, 18; Evr. 4, 14-16; 7, 25; 9, 24; 10, 19-22).

Cînd păcătosul pocăit 11 venea la sanctuar cu jertfa, el punea mîinile pe capul animalului nevinovat și mărturisea păcatul său. Acest act transmitea, în mod simbolic, păcatul său și pedeapsa pentru el asupra victimei. Ca rezultat, el obținea iertarea păcatelor. 12 După cum afirmă „Enciclopedia iudaică", „punerea mîinilor pe capul victimei este un ritual obișnuit prin care se realizează substituirea și transferul păcatelor". „În fiecare jertfă adusă există ideea substituirii, victima ia locul omului păcătos. "13

Sîngele jertfei pentru păcat era folosit în una din cele două căi: a) Dacă era dus în Sfînta, el era stropit înaintea perdelei dinăuntru și așezat pe coarnele altarului tămîierii (Levitic 4, 6. 7. 17. 18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci el era așezat pe coarnele altarului arderii de tot ce se afla în curte (Lev. 4, 25. 30). În cazul acesta, preotul mînca o parte a cărnii jertfei aduse (Lev. 6, 25. 26. 30). Și întrun caz și în altul, participanții înțelegeau că păcatele lor și răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului și asupra preoției lui.14

14 „În acest ritual ilustrativ, sanctuarul își asuma vina și răspunderea păcătosului – cel puțin pentru momentul acela – atunci cînd cel pocăit aducea o jertfă pentru păcat, mărturisindu-și greșelile. El pleca de acolo iertat, asigurat de faptul că Dumnezeu l-a primit. Astfel că în experiența antitipică, cînd un păcătos este atras la pocăință de Duhul Sfînt, pentru a primi pe Hristos ca Domn și Mîntuitor personal, Domnul Hristos ia asupra Sa păcatele și răspunderea pentru ele. El este iertat fără plată. Hristos este Garantul credinciosului, așa cum este și Înlocuitorul lui. " 15

În tip și antitip, lucrarea săvîrșită în Sfînta se concentrează în principal asupra persoanei. Lucrarea preoțească a Domnului Hristos asigură păcătosului iertare și împăcarea cu Dumnezeu (Evr. 7, 25). „De dragul Domnului Hristos, Dumnezeu iartă pe păcătosul pocăit, îi acordă caracterul neprihănit și ascultarea Fiului Său, îi iartă păcatele și îi înscrie numele în cartea vieții, considerîndu-l ca pe unul dintre fiii Săi (Ef. 4, 32; 1 Ioan 1, 9; 2 Cor. 5, 21; Rom. 3, 24; Luca 10, 20). Și, atîta vreme cît credinciosul rămîne în Hristos, harul spiritual este mijlocit pentru el de către Domnul nostru, prin Duhul Sfînt, astfel încît el se maturizează spiritual și dezvoltă virtuți și însușiri ce reflectă caracterul divin" (2 Petru 3, 18; Gal. 5, 22. 23). 16

Slujirea în Sfînta aduce credinciosului îndreptățirea și sfințirea.

Judecata finală. Evenimentele din Ziua Ispășirii ilustrează cele trei faze ale judecății finale a lui Dumnezeu. Acestea sînt:
(1) judecata premilenială (menționată de obicei ca judecata de cercetare), care mai este numită și judecata preadventă;
(2) judecata milenială;
(3) judecata executivă, care are loc la sfîrșitul mileniului.

1. Slujirea din Sfînta Sfintelor. A doua parte a slujbei preoțești este, în principal, concentrată asupra sanctuarului, gravitînd în jurul curățirii
sanctuarului și a poporului lui Dumnezeu. Această formă de slujire, care se concentra în Sfînta Sfintelor și pe care numai marele preot o putea aduce la îndeplinire, era limitată la o singură zi a anului religios.

Curățirea sanctuarului cerea doi țapi – unul pentru Dumnezeu și altul de trimis (Azazel, în ebraică). Sacrificînd țapul pentru Dumnezeu, marele preot făcea „ispășirea pentru sfîntul locaș (în realitate Sfînta sfintelor, în acest capitol), pentru cortul întîlnirii și pentru altar (cel din curte)" (Lev. 16, 20; cf. 16, 16-18).

Luînd sîngele țapului pentru Dumnezeu, care reprezenta sîngele lui Hristos, și ducîndu-l în Sfînta Sfintelor, marele preot îl aplica în mod direct, chiar în prezența lui Dumnezeu, milostivitorului – acoperămîntul chivotului conținînd cele Zece Porunci – pentru a satisface cerințele legii sfinte a lui Dumnezeu. Acțiunea sa simboliza prețul nespus de mare pe care Domnul Hristos avea să-L plătească pentru păcatele noastre, descoperind astfel cît de doritor este Dumnezeu să împace pe poporul Său cu Sine (2 Cor. 5, 19). Apoi, el ducea acest sînge pe altarul tămîierii și pe altarul arderilor de tot, care, în fiecare zi a anului, fuseseră stropite cu sîngele care reprezenta păcatele mărturisite. Prin aceasta, marele preot făcea ispășire pentru sanctuar, ca și pentru popor și realiza astfel curățirea și a unuia și a altuia (Lev. 16, 16-20. 30-33).

În continuare, reprezentînd pe Domnul Hristos ca Mijlocitor, marele preot lua asupra sa păcatele ce mînjiseră sanctuarul și le transfera asupra țapului ce era viu pentru Azazel, care apoi era dus departe de tabăra poporului lui Dumnezeu. Această acțiune îndepărta păcatele poporului, care, în mod simbolic, fuseseră transferate de la credincioșii pocăiți asupra sanctuarului, prin sîngele sau carnea jertfelor, în cadrul slujbei zilnice de iertare. În acest fel, sanctuarul era curățit și pregătit astfel pentru lucrarea de slujire a unui nou an (Lev. 16; 16-20; 30-33). 17 Și, în felul acesta, toate lucrurile erau puse în rînduială între Dumnezeu și poporul Său. 18

Ziua ispășirii, deci, ilustrează procesul judecății ce se ocupă cu eradicarea păcatului. Ispășirea adusă la îndeplinire în această zi „prefigurează aplicarea finală a meritelor Domnului Hristos spre a îndepărta pentru veșnicie prezența păcatului și a realiza deplina împăcare a universului într-o unică și armonioasă conducere – aceea a lui Dumnezeu. " 19

2. Azazel, țapul de trimis. Cuvîntul Azazel este o transliterare din ebraicul azazel, cu origine și semnificație incerte. Expresia folosită adesea „țapul de trimis" este modelată după Vulgata, caper emissarius. În Levitic 16, 27 el mai este numit „țapul ispășitor". 20 O cercetare atentă a capitolului 16 al cărții Leviticului descoperă faptul că Azazel reprezintă pe Satana și nu pe Hristos, așa cum au gîndit unii. Argumentele care susțin această interpretare sînt următoarele:

1. Å¢apul de trimis nu era sacrificat ca jertfă și astfel nu putea fi folosit ca mijloc de obținere a iertării. Căci „fără vărsare de sînge, nu este iertare" (Evr. 9, 22).

2. Sanctuarul era curățit în întregime prin sîngele țapului pentru Domnul, mai înainte ca țapul de trimis să fie introdus în ritual (Lev. 16, 20).

3. Pasajul tratează țapul de trimis ca pe o ființă personală care este în opoziție cu Dumnezeu" (Leviticul 16, 8 citit ad litteram spune: „Unul pentru Iahweh și celălalt pentru Azazel"). Astfel deci, în cadrul parabolei sanctuarului, este mult mai potrivit să vedem în țapul pentru Domnul un simbol al Domnului Hristos și în țapul de trimis – Azazel – un simbol al lui Satana. 21

3. Diferitele faze ale judecății. Ritualul țapului de trimis din Ziua Ispășirii arată dincolo de Calvar, la sfîrșitul istoriei păcatului – îndepărtarea păcatului și a lui Satana. „Întreaga responsabilitate pentru păcat va fi pusă asupra lui Satana, generatorul și instigatorul lui. Satana și urmașii săi, ca și toate consecințele păcatului vor fi îndepărtate din Univers, prin nimicire. Ispășirea prin judecată va aduce deci o deplină împăcare și armonie în Univers (Ef. 1, 10). Acesta este obiectivul pe care a doua și ultima fază a lucrării preoțești a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc îl va realiza. " 22 Această judecată are în vedere reabilitarea finală a lui Dumnezeu înaintea Universului. 23

Ziua Ispășirii înfățișează cele trei faze ale judecății finale.

a. Îndepărtarea păcatelor de pe sanctuar are legătură cu prima fază a judecății, judecata de cercetare sau judecata pre-adventă. Ea "se concentrează asupra numelor scrise în cartea vieții, așa cum Ziua Ispășirii se concentra asupra îndepărtării de deasupra sanctuarului a păcatelor mărturisite de păcătoșii pocăiți. Credincioșii cei falși vor fi scoși afară, îndepărtați; credința adevăraților credincioși și unirea lor cu Hristos va fi reconfirmată înaintea Universului loial față de Dumnezeu, iar rapoartele păcatelor vor fi șterse. " 24

b. Expulzarea „țapului de trimis" în pustie simbolizează întemnițarea lui Satana pentru o mie de ani pe acest pămînt pustiit, perioadă ce începe la a doua venire și coincide cu a doua fază a judecății finale, care are loc în ceruri (Apoc. 20, 4; 1 Cor. 6, 1-3). Această judecată milenială cuprinde o reexaminare a judecății celor nelegiuiți și va fi spre folosul celor răscumpărați, dîndu-le posibilitatea să pătrundă modul în care Dumnezeu tratează păcatul și pe acei păcătoși care n-au fost mîntuiți. Ea va răspunde la toate întrebările pe care cei mîntuiți le pot avea despre mila și dreptatea lui Dumnezeu (vezi cap. 26).

c. Curățirea taberei simbolizează rezultatele celei de a treia faze a judecății – cea executivă-, cînd focul va nimici pe nelegiuiți și va curăți pămîntul (Apoc. 20, 11-15; Mat. 25, 31- 46; 2 Petru 3, 7-13).

Sanctuarul ceresc în profeție

În discuția de mai sus, ne-am concentrat atenția asupra sanctuarului din perspectiva tip-antitip. Acum vom privi asupra lui în profeție.

Ungerea Sanctuarului ceresc. Cele 70 de săptămîni din Daniel 9 conduc spre inaugurarea lucrării preoțești a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Unul dintre ultimele evenimente care trebuia să aibă loc în timpul celor 490 de ani era „ungerea Sfîntului Sfinților" (Dan. 9, 24 – vezi capitolul 4 al acestei cărți). Ebraicul qodesh qodeshim a fost tradus cu „Cel prea sfînt". (Cornilescu a tradus cu „Sfîntul Sfinților" – nota trad. ). Dar o traducere literală înseamnă „Sfînta Sfintelor". Va fi deci mai bine a traduce expresia cu „ungerea Sfintei Sfintelor" sau "ungerea locului cel prea sfînt".

După cum, în timpul inaugurării sanctuarului pămîntesc, el a fost uns cu uleiul sfînt pentru a-l consacra pentru serviciile ce se aduceau în el, tot astfel, la inaugurarea lui, Sanctuarul ceresc trebuia să fie uns spre a fi consacrat lucrării de mijlocire a Domnului Hristos. La înălțarea Lui la cer, imediat după moartea și învierea Sa (Dan. 9, 27), 25 Domnul Hristos Și-a început lucrarea Sa ca Mare Preot și Mijlocitor.

Curățirea Sanctuarului ceresc. Vorbind despre curățirea Sanctuarului ceresc, Epistola către Evrei spune: „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sînge; și, fără vărsare de sînge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri /sanctuarul pămîntesc/ a trebuit curățate în felul acesta, cu sîngele animalelor, trebuia ca însăși lucrurile cerești /Sanctuarul ceresc/ să fie curățite cu jertfe mai bune decît acestea . (Evr. 9, 22-23)

Diferiți comentatori au adoptat această învățătură biblică. Henry Alford remarca faptul că „însuși cerul avea nevoie de curățire și a obținut-o prin sîngele ispășitor al Domnului Hristos. " 26 B. F. Westcott comenta: „Se poate spune că pînă și lucrurile cerești, în măsura în care ele întruchipează condițiile viitoare ale vieții omului, au contractat, prin căderea în păcat, ceva ce cere a fi curățit". Sîngele Domnului Hristos a fost acela, spunea el, care a făcut posibilă „curățirea modelului ceresc al sanctuarului pămîntesc. " 27

După cum păcatele poporului lui Dumnezeu erau puse, prin credință, asupra jertfei pentru păcat și apoi transferate în mod simbolic asupra sanctuarului pămîntesc, tot astfel, sub noul legămînt, păcatele mărturisite ale celui pocăit sînt așezate, prin credință, asupra Domnului Hristos. 28

Și, după cum, în tipica Zi a Ispășirii, curățirea sanctuarului pămîntesc îndepărta păcatele acumulate acolo, tot astfel Sanctuarul ceresc este curățit prin îndepărtarea finală a rapoartelor păcatelor din cărțile cerului. Dar, mai înainte ca aceste rapoarte să fie în cele din urmă clarificate, ele vor fi examinate, pentru a stabili cine, prin pocăință și credință în Hristos, este îndreptățit să intre în Împărăția Sa cea veșnică. Curățirea Sanctuarului ceresc, deci, implică o lucrare de cercetare sau judecată, 29 care era reflectată pe deplin în natura Zilei de Ispășire ca zi a judecății. 30 Această judecată, care ratifică hotărîrea cu privire la cine va fi mîntuit și cine va fi pierdut, trebuie să aibă loc mai înainte de a doua venire, pentru că în acel timp Domnul Hristos Se întoarce aducînd răsplata Sa, „ca să dea fiecăruia după fapta lui" (Apoc. 22, 12). Atunci, de asemenea, se va răspunde acuzațiilor lui Satana (conf. Apoc. 12, 10).

Toți aceia care s-au pocăit în adevăr, și prin credință au făcut apel la sîngele jertfei ispășitoare a Domnului Hristos, au primit iertare. Cînd numele lor ajung să fie luate în discuție la această judecată și ei sînt găsiți îmbrăcați cu haina neprihănirii Domnului Hristos, păcatele lor sînt șterse și ei sînt socotiți vrednici de viața veșnică (Luca 20, 35). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui" (Apoc. 3, 5).

Profetul Daniel dezvăluie natura acestei judecăți de cercetare. În timp ce puterea apostată, simbolizată de cornul cel mic, continuă lucrarea lui blasfematoare și persecutoare împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său de pe pămînt (Dan. 7, 8. 20. 21. 25), scaunele de domnie sînt așezate și Dumnezeu prezidează judecata finală. Această judecată are loc în sala tronului din Sanctuarul ceresc și la ea participă mulțimi de martori cerești. Cînd Curtea ia loc, cărțile se deschid, aceasta însemnînd începutul procedurii de cercetare (Daniel 7, 9. 10). Numai după această judecată puterea apostată este nimicită (Dan. 7, 11). 31

Timpul judecății. Atît Domnul Hristos, cît și Tatăl sînt implicați în judecata de cercetare. Mai înainte ca El să Se întoarcă pe pămînt, pe „norii cerului", Domnul Hristos, ca „Fiu al omului", vine „pe norii cerului" la „Cel îmbătrînit de zile", Dumnezeu Tatăl, și stă înaintea Lui (Dan. 7, 13). Chiar de la înălțarea Sa, Domnul Hristos a acționat ca Mare Preot, ca Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7, 25). Dar, de data aceasta, El vine să primească Împărăția (Dan. 7, 14).

1. Umbrirea lucrării preoțești a Domnului Hristos. Daniel 8 ne vorbește despre lupta dintre bine și rău și triumful final al lui Dumnezeu. Acest capitol descoperă faptul că între inaugurarea lucrării Domnului Hristos ca Mare Preot și curățirea Sanctuarului ceresc, o putere pămîntească va pune în umbră lucrarea Domnului Hristos.

Berbecele din această viziune reprezintă Imperiul Medo-persan (Dan. 8, 2); cele două coarne, cel mai mare fiind cel din urmă, înfățișează în mod clar cele două faze ale ei, partea dominantă, persană, a imperiului, apărînd ultima. Așa cum a profetizat Daniel, această împărăție orientală și-a extins puterea ei spre „apus, spre miazănoapte și spre miazăzi, " „și a devenit mare" (Dan. 8, 4).

Berbecele venind de la apus simboliza Grecia, cu marele corn, „cel dintîi împărat" al ei, reprezentînd pe Alexandru cel Mare (Dan. 8, 21). Venind de la apus, Alexandru înfrînge cu repeziciune Persia. Apoi, în numai cîțiva ani după moartea sa, imperiul său a fost împărțit în „patru împărății" (Dan. 8, 8. 22): împărățiile lui Casandru, Seleuc, Lisimah și Ptolemeu.

La „sfîrșitul stăpînirii lor" (Dan. 8, 23), cu alte cuvinte, spre sfîrșitul Imperiului Grecesc divizat, se va ridica „un corn mic" (Daniel 8, 9). Unii
consideră pe Antioh Epifanul, un împărat sirian care a domnit peste Palestina pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al doilea î. e. n. , ca împlinind această parte a profeției. Alții, între care mulți reformatori, au identificat acest corn mic cu Roma, în cele două faze ale ei, păgînă și papală. Această ultimă interpretare împlinește în mod exact descrierea făcută de Daniel, pe cînd cealaltă nu o împlinește. 32 Să reținem următoarele puncte:

a. Puterea cornului cel mic se întinde de la prăbușirea Imperiului Grecesc pînă la „vremea sfîrșitului" (Dan. 8, 17). Numai Roma păgînă și papală împlinește această descriere a timpului.

b. Profețiile din Daniel, capitolele 2, 7 și 8 sînt paralele (vezi schița profețiilor paralele de la pagina 493 a acestei cărți). Cele patru metale ale chipului din Daniel 2 și cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă aceleași imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma. Atît picioarele de fier și lut, cît și cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă divizarea Imperiului Roman, acele state împărțite ce vor continua să existe pînă la cea de a doua venire. Să reținem că ambele profeții arată spre Roma ca fiind succesoarea Greciei și ca fiind ultimul imperiu înainte de a doua venire și judecata finală. Cornul cel mic din Daniel 8 se așază bine în această schemă; Roma urmează Greciei și este nimicită în mod supranatural sau „zdrobită, fără ajutorul vreunei mîini omenești" (Dan. 8, 25; cf. Dan. 2, 34). 33

c. Medo-Persia este numită „mare"; Grecia este descrisă ca fiind „foarte mare", iar despre cornul cel mic se spune: „s-a mărit nespus de mult" (Dan. 8, 4. 8. 9). Roma, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, corespunde acestei descrieri.

d. Numai Roma și-a extins imperiul spre miazăzi (Egipt), spre răsărit (Macedonia și Asia Mică) și „spre țara cea minunată" (Palestina), exact așa cum a spus profeția (Dan. 8, 9).

e. Roma s-a ridicat împotriva „căpeteniei oștirii", a „Domnului domnilor" (Dan. 8, 11. 25), care nu este altul decît Domnul Isus Hristos. .Împotriva Lui și a poporului Său, ca și împotriva Sanctuarului, puterea Romei a dus una dintre cele mai uimitoare lupte. Această descriere acoperă atît faza păgînă, cît și cea papală a Romei. În timp ce Roma păgînă s-a împotrivit Domnului Hristos și a nimicit în adevăr Templul din Ierusalim, Roma papală a pus în umbră, în mod real, lucrarea preoțească de mijlocire a Domnului Hristos în favoarea păcătoșilor în Sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8, 1. 2), prin substituirea unei preoții ce susține că oferă iertare prin mijlocirea oamenilor. " 34. Această putere apostată avea să se bucure de oarecare succese, pentru că ea „a aruncat adevărul la pămînt și a izbutit în ce a început" (Dan. 8, 12).

2. Timpul restaurării, curățirii și judecării. Dumnezeu nu avea să îngăduie ca umbrirea adevărului slujbei de Mare Preot a Domnului Hristos să meargă la infinit. Cu credincioșie, prin bărbați și femei cu temere de Dumnezeu, El a reînsuflețit cauza Sa. Descoperirea parțială de către Reformațiune a rolului Domnului Hristos, ca marele nostru Mijlocitor, a determinat o mare reînviorare înăuntrul lumii creștine. Și totuși, mai era încă mult adevăr despre lucrarea Domnului Hristos în ceruri, care să fie descoperit.

Viziunea lui Daniel arăta că rolul Domnului Hristos, ca Marele nostru Mare Preot, avea să dobîndească o semnificație decisivă către „vremea sfîrșitului" (Dan. 8, 17), cînd El va începe lucrarea Sa specială de curățire și judecată, pe lîngă continua Sa lucrare de mijlocire (Evr. 7, 25). 35 Viziunea precizează timpul cînd Domnul Hristos trebuia să înceapă această lucrare a zilei antitipice de ispășire, lucrarea judecății de cercetare (Dan. 7) și curățirea sanctuarului: „Pînă vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfîntul Locaș va fi curățit" (Dan. 8, 14). 36 Pentru că viziunea se referea la vremea sfîrșitului, sanctuarul despre care ea vorbește nu poate fi sanctuarul pămîntesc – căci el a fost distrus în anul 70 e. n. Profeția trebuie să se refere astfel la Sanctuarul noului legămînt din ceruri – locul în care Domnul Hristos slujește pentru mîntuirea noastră.

Ce sînt cele 2300 de zile sau „2300 de seri și dimineți" cum spune originalul ebraic? 37 După Genesa 1, o „seară și o dimineață" este o zi. Așa cum am văzut în capitolele 4 și 12 ale acestei cărți, o perioadă de timp într-o profeție simbolică este, de asemenea, simbolică: o zi profetică reprezintă un an. Astfel că mulți creștini au crezut în decursul veacurilor că cele 2300 de zile din Daniel 8 înseamnă 2300 de ani literali. 38

a. Daniel 9, cheia pentru a descifra Daniel 8. Dumnezeu a însărcinat pe îngerul Gabriel să-l facă pe Daniel să înțeleagă viziunea (Dan. 8, 16). Dar efectul ei a fost atît de șocant, încît Daniel s-a îmbolnăvit și Gabriel a trebuit să întrerupă explicarea sa. La terminarea capitolului, Daniel remarcă: „Eram uimit de vedenia aceasta, și nimeni nu știa" (sau ’nu puteam să o înțeleg’) (Dan. 8, 27).

Datorită acestei întreruperi, Gabriel a fost nevoit să amîne explicația sa cu privire la timp – singurul aspect al viziunii pe care el nu-l explicase încă. Daniel 9 descrie revenirea lui Gabriel ca să-și îndeplinească această obligație. Daniel 8 și 9 sînt deci legate, ultimul fiind cheia pentru descifrarea tainei celor 2300 de zile. 39 Cînd Gabriel a apărut, el a spus lui Daniel: „Eu vin să-ți dau pricepere să înțelegi. ia aminte dar la cuvîntul acesta și înțelege vedenia" (Dan. 9, 23). Aici, el se referă din nou la viziunea celor 2300 de zile. Dorința lui de a explica elementele de timp ale viziunii lui Daniel 8 face clar motivul pentru care el începe explicația sa cu profeția celor 70 de săptămîni.

Cele 70 de săptămîni, sau 490 de ani, au fost „hotărîte" (alte traduceri spun „decretate") pentru iudei și Ierusalim (Dan. 9, 24). Verbul ebraic prezent aici este „chathac". Deși acest verb este folosit numai o dată în Sfînta Scriptură, însemnătatea lui poate fi înțeleasă din alte izvoare ebraice. 40 Cunoscutul dicționar ebraico-englez al lui Gesenius arată că, în sensul propriu al cuvîntului, el înseamnă „a tăia" sau „a împărți". 41

În acest context, comentariile lui Gabriel sînt revelatoare. El îi spune lui Daniel că 490 de ani trebuie să fie „tăiați" din lunga perioadă de 2300 de ani. Ca punct de pornire pentru cei 490 de ani, Gabriel arată spre porunca „pentru zidirea din nou a Ierusalimului" (Dan. 9, 25), care a avut loc la 457 î. e. n. , în cel de al șaptelea an al lui Artaxerxe (vezi capitolul 4 al acestei cărți). 42

Cei 490 de ani s-au încheiat la 34 e. n. Dacă tăiem cei 490 de ani din 2300 de ani mai rămîn 1810 ani. Deoarece cei 2300 de ani aveau să se întindă cu 1810 ani dincolo de anul 34 e. n. , ei ajung pînă la anul 1844. 43

b. Spre o mai deplină înțelegere a lucrării Domnului Hristos. În prima parte a secolului al nouăsprezecelea, mulți creștini – printre care baptiști, prezbiterieni, metodiști, lutherani, anglicani, episcopalieni, congregaționaliști și discipoli – au studiat intens profețiile lui Daniel 8. 44 Toți acești cercetători ai Sfintelor Scripturi așteptau să aibă loc unele evenimente foarte semnificative la sfîrșitul celor 2300 de ani. Conform înțelegerii pe care o aveau cu privire la puterea cornului cel mic și sanctuar, ei se așteptau ca această perioadă profetică să se termine cu purificarea bisericii, eliberarea Palestinei și a Ierusalimului, întoarcerea iudeilor, căderea turcilor sau a puterii musulmane, nimicirea papalității, restaurarea adevăratei închinări, începutul mileniului pămîntesc, ziua judecății, curățirea pămîntului prin foc, sau a doua venire. 45

Nici una din aceste preziceri nu s-a materializat și toți aceia care au crezut în ele au fost dezamăgiți. Însă adîncimea dezamăgirii lor a fost determinată de natura evenimentului așteptat. În mod clar, dezamăgirea acelora care au așteptat pe Hristos să revină la 1844 a fost mult mai traumatizantă decît acelora care au așteptat revenirea iudeilor în Palestina. 46

Ca un rezultat al dezamăgirii lor, mulți au renunțat la studierea profețiilor sau au abandonat metoda istoricistă de interpretare a profeției, care condusese la aceste concluzii. 47 Cu toate acestea, unii au continuat să studieze această profeție și subiectul sanctuarului, cu multă rugăciune și perseverență, continuînd să privească la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc în favoarea lor. Eforturile lor au fost răsplătite cu noi și bogate perspective asupra acestei lucrări a Domnului Hristos. Ei au descoperit că credința profetică istorică a primei biserici, cum și a Reformațiunii, era încă valabilă. Calculele timpului profetic erau în adevăr corecte. Cei 2300 de ani s-au sfîrșit la 1844. Greșeala lor și a tuturor interpreților acelui timp a constat în înțelegerea naturii evenimentului ce avea să aibă loc la sfîrșitul acelei perioade profetice. O lumină nouă cu privire la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuar a transformat dezamăgirea lor în nădejde și bucurie. 48

Studiind învățăturile Sfintelor Scripturi cu privire la sanctuar, ei au descoperit faptul că în 1844, Domnul Hristos a venit la Cel Îmbătrînit de zile și a început faza finală a lucrării Sale, de Mare Preot în Sanctuarul ceresc. Această lucrare era antitipul Zilei de Ispășire, de curățire a sanc- tuarului, pe care Daniel 7 o prezintă ca fiind judecata pre- adventă, de cercetare.

Această nouă înțelegere a slujbei Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc „nu este o îndepărtare de credința istorică creștină. Ea este, dimpotrivă, completarea logică și realizarea inevitabilă a acestei credințe. Ea este, pur și simplu, manifestarea eschatologică și împlinirea desfășurărilor profetice ce caracterizează Evanghelia cea veșnică. în actul final al mărturiei ei date lumii. " 49

Importanța în cadrul Marii lupte

Profețiile din Daniel 7 și 8 descoperă perspective mai cuprinzătoare cu privire la rezultatul final al marii lupte dintre Dumnezeu și Satana.

Îndreptățirea caracterului lui Dumnezeu. Prin activitatea cornului cel mic, Satana a încercat să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Acțiunile acestei puteri au fost o blamare, o desconsiderare a Sanctuarului ceresc, centrul guvernării lui Dumnezeu. Viziunile din Daniel arată spre o judecată pre-adventă, în care Dumnezeu va aduce un verdict de condamnare a cornului cel mic și, în acest fel, chiar asupra Satanei. În lumina Golgotei, toate acuzațiile Satanei vor fi respinse.

Toți vor ajunge să înțeleagă și să fie de acord că Dumnezeu este drept, că El nu poartă nici o răspundere pentru existența păcatului. Caracterul Său va ieși ireproșabil, iar guvernarea iubirii Sale va fi reafirmată.

Reabilitarea poporului lui Dumnezeu. În timp ce judecata aduce condamnare asupra puterii apostate a cornului cel mic, ea face „dreptate sfinților Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 22). În adevăr, această judecată nu numai că reabilitează, Îl apără pe Dumnezeu înaintea Universului, ci și pe poporul Său. Deși sfinții au fost disprețuiți și persecutați pentru credința lor în Hristos, în decursul veacurilor, această judecată pune lucrurile în ordine. Poporul lui Dumnezeu se va bucura de împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu: „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 10, 32; cf. Luca 12, 8. 9; Apoc. 3, 5).

Judecata și mîntuirea. Pune oare judecata de cercetare în pericol mîntuirea acelora care cred în Isus Hristos? Nu, nicidecum! Adevărații credincioși trăiesc în unire cu Hristos, încrezîndu-se în El ca Mijlocitor (Rom. 8, 34). Siguranța lor este în făgăduința că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1).

De ce este necesară atunci o judecată pre-adventă? Această judecată nu este necesară pentru Dumnezeu. Ea este, în primul rînd, în folosul Universului, răspunzînd acuzațiilor lui Satana și asigurînd ființele necăzute că Dumnezeu va îngădui să intre în Împărăția Sa numai pe aceia care au fost realmente convertiți. În felul acesta, Dumnezeu deschide cărțile cerului pentru o nepărtinitoare cercetare a lor (Dan. 7, 9. 10).

Ființele omenești aparțin uneia din următoarele trei clase:
1. Cei nelegiuiți, care au respins autoritatea lui Dumnezeu;
2. Credincioșii adevărați, care, prin credința în meritele lui Hristos, trăiesc în ascultare de Legea lui Dumnezeu;
3. Aceia care par a fi credincioși adevărați, dar nu sînt.

Ființele necăzute în păcat pot discerne foarte repede prima clasă. Dar cine este un credincios adevărat și cine nu este? Ambele grupe sînt scrise în cartea vieții, care conține numele tuturor acelora care au intrat vreodată în slujba lui Dumnezeu (Luca 10, 20; Filip. 4, 3; Dan. 12, 1; Apoc. 21, 27). Chiar și biserica are credincioși adevărați și credincioși falși, grîu și neghină (Mat. 13, 28-30).

Ființele create de Dumnezeu, necăzute în păcat, nu sînt atotcunoscătoare; ele nu pot citi inima. „Astfel că este necesară o judecată – înainte de a doua venire a lui Hristos – pentru a separa adevărul de minciună și pentru a demonstra Universului interesat dreptatea lui Dumnezeu în salvarea credinciosului sincer. Problema privește pe Dumnezeu și universul și nu ține de relația dintre Dumnezeu și adevărații Lui copii. Aceasta cere o deschidere a cărților din ceruri, pentru a expune judecății publice pe aceia care și-au mărturisit credința lor și al căror nume a intrat în cartea vieții". 50

Domnul Hristos prezintă această judecată în parabola Sa despre ospățul nunții și cei care au răspuns generoasei invitații a Evangheliei. Pentru că nu toți aceia care au ales să fie creștini sînt și ucenici adevărați, Împăratul vine ca să cerceteze pe oaspeți și să vadă cine are haina de nuntă. Această haină reprezintă „caracterul curat, fără pată, pe care adevărații urmași ai lui Hristos îl posedă.

Bisericii îi este dat ’să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat’, . ’fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă și fără prihană’ (Apoc. 19, 8; Ef. 5, 27). Inul curat, spune Scriptura, ’sînt faptele neprihănite ale sfinților’ (Apoc. 19, 8). El reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său nepătat, ce prin credință este atribuit tuturor acelora care-L primesc ca Mîntuitor personal". 51 Cînd Împăratul cercetează pe oaspeți, numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos, oferită într-un mod atît de generos în invitația Evangheliei, sînt acceptați ca adevărați credincioși. Aceia care mărturisesc a fi urmași ai lui Dumnezeu, dar care trăiesc în neascultare și nu sînt înveșmîntați în neprihănirea lui Hristos, vor fi șterși din cartea vieții (vezi Ex. 32, 33).

Noțiunea de judecată de cercetare a tuturor acelora care mărturisesc credința lor în Hristos nu contrazice învățătura Bibliei despre mîntuirea prin credință, prin har. Pavel știa că într-o zi avea să stea în fața judecății. De aceea, El și-a exprimat dorința de a fi „găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință" (Filip. 3, 9). Toți aceia care sînt uniți cu Hristos sînt siguri de mîntuire. În faza pre-adventă a ultimei judecăți, adevărații credincioși, aceia care au o legătură mîntuitoare cu Hristos, sînt recunoscuți înaintea Universului necăzut în păcat.

Totuși, Domnul Hristos nu poate asigura mîntuirea pentru aceia care mărturisesc a fi creștini, bazîndu-se numai pe mulțimea faptelor bune pe care ei le-au făcut (vezi Mat. 7, 21-23). Rapoartele din ceruri sînt, deci, mai mult decît un simplu instrument pentru alegerea a ceea ce este adevărat, de ceea ce este fals. Ele sînt, de asemenea, baza pentru confirmarea, înaintea îngerilor, a adevăraților credincioși.

.Departe de a lipsi pe credincios de siguranța lui în Hristos, învățătura despre sanctuar o susține. Ea ilustrează și clarifică în mintea sa planul de mîntuire. Inima lui pocăită se bucură atunci cînd pricepe realitatea morții înlocuitoare a Domnului Hristos pentru păcatele sale, așa cum a fost prefigurată în jertfele ce se aduceau la sanctuar. Mai mult chiar, credința sa se înalță spre a-și găsi sensul într-un Hristos viu, în mijlocirea Sa preoțească săvîrșită chiar în prezența lui Dumnezeu. " 52

Un timp în care să fim gata. Dumnezeu dorește ca această veste bună a terminării slujirii, săvîrșite de Domnul Hristos, să fie dusă în toată lumea înainte de revenirea lui Hristos. Centrul acestei solii este Evanghelia cea veșnică, care trebuie să fie vestită cu un simțămînt de urgență, pentru că „ceasul judecății a sosit" (Apoc. 14, 7). Această chemare avertizează lumea că judecata lui Dumnezeu are loc acum.

Astăzi, noi trăim în timpul simbolizat de ispășire. După cum israeliții erau chemați să-și smerească sufletele în acea zi (Lev. 23, 27), tot astfel Dumnezeu cheamă pe tot poporul Său să trăiască experiența unei pocăințe profunde. Toți aceia care voiesc ca numele lor să rămînă în cartea vieții trebuie să-și pună viața în rînduială cu Dumnezeu și cu semenii lor în timpul acestei judecăți a lui Dumnezeu (Apoc. 14, 7).

Lucrarea Domnului Hristos, ca Mare Preot, se apropie de încheierea ei. Anii punerii la probă a neamului omenesc53 se scurg repede. Nimeni nu știe cînd vocea lui Dumnezeu va proclama: „S-a sfîrșit. " „Luați seama, vegheați și rugațivă; căci nu știți cînd va veni vremea aceea" (Marcu 13, 33).

Deși trăim în timpul teribil reprezentat prin Ziua Ispășirii, nu trebuie să ne temem. Isus Hristos, în dubla Sa capacitate de jertfă și Preot, slujește în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. Pentru că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem

1. Epistola către Evrei descoperă un sanctuar real în ceruri. În Evrei 8, 2, cuvîntul „Locul prea sfînt" este o traducere a cuvîntului grecesc ta hagia, forma plurală a locului sfînt (lucru). Alte folosiri ale acestui cuvînt la plural pot fi găsite în Evrei 9, 8. 12. 24. 25;10, 19; 13, 11. Diferite traduceri dau impresia că slujba Domnului Hristos are loc numai în Locul prea sfînt și nu în Sanctuar. Aceasta pentru că traducătorii consideră ta hagia ca fiind un plural intensiv, ce se traduce ca un singular. Dar un studiu al traducerii Septuaginta (LXX) și al lui Iosif Flaviu arată că termenul ta hagia se referă în mod constant la „lucrurile sfinte" sau „locurile sfinte", deci chiar la sanctuar. Acesta este termenul general, folosit cu referire la totalitatea sanctuarului, cu Sfînta și Sfînta Sfintelor.

Faptul că autorul Epistolei către Evrei folosește ta hagia pentru a se referi la totalitatea sanctuarului are un puternic suport exegetic chiar în Epistolă. Prima folosire a cuvîntului ta hagia în Epistola către Evrei, se întîlnește în 8, 2 și este alături de expresia „adevăratul cort". Deoarece este clar din 8, 5 că „cort" (skene) indică întregul sanctuar, în Evrei 8, 2 ta hagia trebuie să denumească, de asemenea, întregul Sanctuar ceresc. Nu există nici un motiv pentru a traduce pluralul ta hagia în Evrei, cu „Sfînta Sfintelor" (Locul prea Sfînt). În majoritatea cazurilor, contextul favorizează traducerea lui ta hagia cu „sanctuarul" (Hristos și slujba Sa de Mare Preot), Ministry, octombrie 1980, pag. 49.

Din studiul lor cu privire la sanctuarul pămîntesc și ta hagia, pionierii adventiști au tras concluzia că Sanctuarul ceresc are, de asemenea, două
compartimente. Această înțelegere a fost baza dezvoltării învățăturii lor cu privire la sanctuar Damsteegt, The Historical Development of the Sanctuary Doctrine in Early Adventist Thought (Dezvoltarea istorică a doctrinei Sanctuarului în gîndirea primilor adventiști) Manuscris nepublicat, Biblical Research Instituite of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1983; cf. E. G. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 378-380; 387-396.

2. Vezi comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 6, ed. rev. , pag. 1082.

3. Scrierile vechi iudaice descoperă faptul că unii rabini credeau, de asemenea, într-un real Sanctuar ceresc. Comentînd textul din Exod 15, 17, un rabin a spus: „Poziția sanctuarului pămîntesc corespunde cu aceea a Sanctuarului ceresc și poziția chivotului cu aceea a Tronului ceresc" (Midrash Rabbah, Numbers; London: Soncino Press, 1961, vol. 1, cap. 4, sec. 13, pag. 110). Un alt rabin, citat în Talmudul babilonian, a vorbit despre „Templul ceresc și pămîntesc" ; Sanhedrin, 99b, I. Epstein, London, Soncino Press, 1969. Un altul, comenta: „Nu există nici o deosebire de opinie cu privire la faptul că sanctuarul de jos este o replică a Sanctuarului de sus" (Leon Nemoy, ed. Midrash cu privire la Psalmi", trad. de W. G. Braude, New Haven, Conn. : Yale University Press, 1959, Ps. 30, sec. 1, p. 386).

4. Epistola către Evrei descrie un Sanctuar real: „Realitatea Sanctuarului ceresc este mai departe subliniată prin adjectivul ’adevăratul’ din Evrei 8, 2. Sanctuarul ceresc este ’adevăratul’, sau mai bine zis ’cel real’. Termenul grecesc folosit aici, cum și în 9, 24, unde este aplicat, de asemenea, la sfera cerească, este alethinos. Acest adjectiv grecesc înseamnă ’real’, în opoziție cu ’chipul’. În baza distincției sale clasice, adjectivul grecesc alethes, care înseamnă adevărat, în opoziție cu fals, adjectivul alethinos, care este folosit de două ori pentru Sanctuarul ceresc, arată fără echivoc la realitatea existentă a unui Sanctuar ceresc. Cum Dumnezeu este descris ca fiind ’real’, în Ioan 17, 3 și, inconsecvent, de către Pavel, ca de exemplu în 1 Tes. 1, 9 folosind termenul alethinos, tot astfel și alte entități posedă această realitate, în măsura în care ele sînt asociate cu realitatea Sa. Cum Sanctuarul ceresc este asociat cu realitatea lui Dumnezeu, tot astfel el este tot atît de real cît este Dumnezeu (Hasel, Lucrarea de ispășire a Domnului Hristos în ceruri), Ministry, ianuarie 1976, pag. 21.

5. Holbrook, Sanctuary of Salvation (Sanctuarul mîntuirii), pag. 18, ed. 1981 Ministry, ianuarie 1983, pag. 14.

6. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 25.

7. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), Journal of Adventist Education, octombrie-noiembrie 1983, pag. 27.

8. Ibid. pag. 28.

9. .După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părți, fiecare din ele întinzîndu-se pe o perioadă de timp și avînd un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părți, slujba zilnică și slujba anuală și pentru fiecare era rînduită o despărțitură a tabernacolului. " (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 1, pag. 370).

10. La jertfele de dimineață și seara, preotul reprezenta întreaga națiune.

11. Tatăl familiei reprezenta pe soția și copiii săi, care nu aduceau jertfe.

12. Vezi, Angel M. Rodriguez, Sacrificial Substitution and the Old Testament Sacrifices (Înlocuire sacrificată și jertfele Vechiului Testament) în Sanctuary and the Atonement (Sanctuarul și ispășirea), pag. 134-156; A. M. Rodriguez, Transfer of Sin in Leviticus (Transferul păcatului în Leviticul) în .70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy" ed. F. B. Holbrook (Washington D. C. , Institutul de Cercetări Biblice, 1986), pag. 169 – 197.

13. "Day of Atonement" (Ziua Ispășirii), în Enciclopedia Iudaică, ed. Isidore Singer (New York: Funk and Wagnalls Co, 1903), pag. 286. Vezi, de asemenea, Hasel, Studies in Biblical Atonement I: Continual Sacrifice, Defilement/Cleansing and Sanctuary, în Sanctuary and the Atonement, pag. 97 – 99.

14. Hasel, Studies in Biblical Atonement I. (Studii despre ispășirea biblică), pag. 99-107; Alberto R. Treiyer, The Day of Atonement as Related to the Contamination and Purification of the Sanctuary (Ziua Ispășirii în legătură cu mînjirea și curățirea Sanctuarului) în .70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy", pag. 253.

15. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), pag. 27.

16. Ibid, pag. 29.

17. Vezi, Hasel, op. cit. , pag. 115-125.

18. Hasel, The Little Horn, the Saints, and the Sanctuary in Daniel 8 (Cornul cel mic, sfinții și Sanctuarul în Daniel 8) în Sanctuary and the Atonement, pag. 206, 207; Treiyer, Day of Atonement (Ziua Ispășirii), pag. 252, 253.

19. Holbrook, op. cit. , pag. 29.

20. Azazel, Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , pag. 102.

21. Holbrook, Sanctuary of Salvation(Sanctuarul mîntuirii), pag. 16. De-a lungul veacurilor, comentatorii inspirați ai Bibliei au ajuns la concluzii asemănătoare. În Septuaginta, .Azazel" este redat cu apopompaios, un cuvînt grecesc pentru o zeitate rea. Scriitorii iudei din antichitate și primii părinți ai bisericii se refereau la el ca fiind diavolul (Enciclopedia Biblică A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1291, 1292). Comentatorii, interpreții din secolele XIX și XX, cu vederi asemănătoare, cuprind pe Samuel M. Zwemer, William Milligan, James Hastings și William Smith – ai bisericii prezbiteriene; E. W. Hengstenberg, Elmer Flack și H. C. Alleman – ai bisericii luterane; William Jenks, Charles Beecher și F. N. PeLoubet – ai bisericii congregaționale; John M’Clintock și James Strong – ai bisericii metodiste; James M. Gray – al bisericii episcopale reformate; J. B. Rotherhorn – al discipolilor lui Hristos; cum și George A. Barton – al societății prietenilor. Mulți alții au exprimat puncte de vedere asemănătoare (Questions on Doctrine, pag. 394, 395). Dacă Azazel reprezintă pe Satana, cum pot Scripturile (vezi Lev. 16, 10) să-l implice în ispășire? După cum marele preot, după ce făcea curățirea sanctuarului, așeza păcatele asupra lui Azazel, care era pentru totdeauna îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, tot astfel Hristos, după ce va curăți Sanctuarul ceresc, va așeza păcatele mărturisite și iertate ale poporului Său asupra lui Satana, care va fi apoi îndepărtat pentru totdeauna dintre cei mîntuiți. .Cît de potrivit este faptul ca actul de încheiere al dramei tratării păcatului de către Dumnezeu să fie o întoarcere asupra capului lui Satana a tuturor păcatelor și a vinovăției ce, pornind la origine de la el, a adus o astfel de tragedie asupra vieții acelora care sînt eliberați acum de păcat prin sîngele ispășitor al Domnului Hristos. În felul acesta, ciclul este complet, iar drama s-a sfîrșit. Numai cînd Satana, instigatorul oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, atunci se poate în adevăr spune că păcatul este pentru totdeauna șters din Universul lui Dumnezeu. În acest sens, putem înțelege că țapul de trimis are o parte în ’ispășire’ (Lev. 16, 10). Odată cu mîntuirea celor neprihăniți, cei răi vor fi îndepărtați iar, Satana nemaiexistînd, Universul va fi din nou într-o stare de perfectă armonie, așa cum a fost la început, mai înainte de pătrunderea păcatului" (Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 1, ed. rev. , pag. 778).

22. Holbrook, Sanctuary of Salvation (Sanctuarul mîntuirii), pag. 16.

23. Treiyer, Day of Atonement (Ziua Ispășirii), pag. 245.

24. Holbrook, Light in the Shadows (Lumină în umbre), pag. 30.

25. Vezi capitolul 4.

26. Henry Alford, The Greek Testamen. ed. a 3-a, (London: Deighton, Bell and
Co. , 1864, vol. 4), pag. 179.

27. B. F. Westcott, .Epistle to the Hebrews" (Epistola către Evrei), pag. 271, 272.

28. Așezînd aceste păcate mărturisite asupra lui Hristos, ele sînt transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc (White, Marea Luptă, pag. 364, 365/ ed. 1981).

29. Această judecată se ocupă cu aceia care au mărturisit a fi urmași ai Domnului Hristos. .În serviciul tipic, numai aceia care au venit înaintea lui Dumnezeu, mărturisind și pocăindu-se, și ale căror păcate, prin sîngele jertfei ispășitoare, erau transferate asupra sanctuarului, numai aceia aveau o parte în serviciul din Ziua Ispășirii. Tot astfel, în marea zi a ispășirii finale și a judecății de cercetare, sînt luate în considerație numai cazurile celor ce au mărturisit a fi poporul lui Dumnezeu. Judecata celor răi este o lucrare distinctă și aparte și are loc la o dată mai tîrzie. ’Căci sîntem în clipa cînd judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi, care va fi sfîrșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?’ (1 Petru 4, 17)" (Idem, pag. 480).

30. Tradiția iudaică a înfățișat de mult .Yom Kippur", ca o zi a judecății, o zi în care Dumnezeu stă pe tronul Său și judecă lumea. Cărțile rapoartelor din ceruri sînt deschise, fiecare trece pe dinaintea Lui și destinul lor este sigilat. Vezi .Ziua Ispășirii", Enciclopedia Iudaică; Morris Silverman, comp. and ed. , High Holyday Prayer Book (Hartford, Conn. : Prayer Book Press, 1951), pag. 147, 164. Yom Kippur aduce, de asemenea, mîngîiere și asigurare credinciosului, căci este ziua în care așteptarea teribilă a unei judecăți ce stă să vină face, în cele din urmă, loc convingerii pline de încredere că Dumnezeu nu condamnă, ci va ierta pe deplin pe aceia care se întorc la El în pocăință și umilință (William W. Simpson, Jewish Prayer and Worship – New York: Seabury Press, 1965), pag. 57, 58.

31. Vezi Arthur J. Ferch, The Judgment Scene in Daniel 7 (Scena judecății din Daniel 7), in Sanctuary and Atonement, pag. 163-166, 169.

32. Referitor la dificultățile pe care le indică interpretarea că Antioh este cel reprezentat în Daniel, vezi W. H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation (Studii alese de interpretare biblică), pag. 25 – 55.

33. Shea, Unity of Daniel (Unitatea lui Daniel) în Symposium on Daniel (Simpozion cu privire la Daniel), ed. F. B. Holbrook (Washington, DC: Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1986), pag. 165-219.

34. The Amazing Prophecies of Daniel and Revelation (Uimitoarele profeții ale lui Daniel și Apocalips), These Times, aprilie 1979, pag. 18. Vezi, de asemenea, Maxwell, God Cares, vol. 1, pag. 166-173; și capitolul 12.

35. În sanctuarul pămîntesc, în Ziua Ispășirii, marele preot, odată ce termina lucrarea sa din prima despărțitură, intra în Sfînta Sfintelor. .Astfel că, atunci cînd Hristos a intrat în Sf|nta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispășirii, El a încetat lucrarea Sa în prima despărțitură. Dar cînd s-a încheiat slujirea din prima despărțitură, a început lucrarea în a doua despărțitură… Tot astfel și Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale, ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sîngele Său, înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor. " (Tragedia Veacurilor, pag. 392/ed. 1981).

36. Termenul ebraic nitsdaq, este tradus prin .va fi curățit". Această traducere este făcută după cea latină (Vulgata) care spune mundabitur, .curățit", și își are rădăcina în primele versiuni grecești ale Vechiului Testament, Septuaginta și Teodoțian, care redau expresia Katharisthesetai .va fi curățit". Majoritatea versiunilor moderne nu mai reflectă această redare tradițională.

Pentru că nitsdaq derivă din rădăcina verbului tsadaq, care poate fi redat în multe feluri, inclusiv .a face dreptate", .a pune în rînduială", .a fi drept", .neprihănit", .îndreptățit" și .apărat, reabilitat", aceste traduceri redau tsadaq cu .readus în starea sa de drept", .reconsacrat" și .restaurat". Paralelismul poetic al Vechiului Testament demonstrează că tsadaq poate fi sinonim cu taher, .a fi curat", .pur" (Iov 4, 17; 17, 9), cu zakah, .a fi curat, pur" (Iov 15, 14; 25, 4) și bor, .curăție" (Ps. 18, 20). Nitsdaq, deci, .include în categoria lui semantică astfel de sensuri ca: curățire, apărare, reabilitare, îndreptățire, punere în rînduială, refacere, restabilire. Indiferent de felul în care este redat termenul ebraic într-un limbaj modern, curățirea sanctuarului cuprinde curățirea reală, efectivă, ca și acțiunile de apărare-reabilitare, îndreptățire și refacere" (Hasel, Cornul cel mic, Sanctuarul ceresc și Timpul sfîrșitului: Un studiu al lui Daniel 8, 9-14; în .Symposium on Daniel", pag. , 453. Vezi, de asemenea, idem, p. 448-458; Hazel .The Little Horn, The Saints and The Sanctuary in Daniel 8 în Sanctuary and Atonement, pag. 203-208. Niels-Erik Andreasen .Translation of Nisdaq în Daniel 8, 14 în Symposion on Daniel, pag. 475-496; Maxwell, God Cares, vol. I, pag. 175, .Hristos și lucrarea Lui de Mare Preot", Ministry, octombrie 1980, pag. 34, 35.

37. Unii au interpretat .cele 2300 seri și dimineți" ca fiind numai 1150 de zile. Dar această interpretare este contrară uzanței ebraice. Carl F. Keil, redactorul comentariului Keil and Delitzsch, scria: .Cînd evreii doresc să exprime în mod separat ziua și noaptea, părțile componente ale unei zile a săptămînii, atunci sînt exprimate ambele numere. De exemplu, ei spun patruzeci de zile și patruzeci de nopți (Gen. 7, 4, 12; Ex. 24, 18; 1 Regi 19, 8) și trei zile și trei nopți (Iona 2, 1; Mat. 12, 40) și nicidecum optzeci sau șase zile și nopți, atunci cînd vor să spună patruzeci sau trei zile complete, pline. Un cititor evreu nu poate să înțeleagă perioada de timp de 2300 seri și dimineți ca fiind 2300 jumătăți de zile sau 1150 zile întregi, pentru că o seară și o dimineață au constituit la Creațiune nu o jumătate de zi. ci o zi întreagă. Trebuie, de aceea, să luăm cuvintele așa cum sînt ele, înțelegîndu-le ca fiind 2300 zile complete". C. F. Keil, Comentariul Biblic al Cărții lui Daniel, tr. M. G. Easton, in C. F. Keil și F. Delitzsch, Comentariul Biblic al Vechiului Testament, (Grands Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1959); vol. 25, pag. 303, 304. Pentru o mai amplă argumentare, vezi Hasel, Sanctuarul în Daniel 8, în lucrarea Sanctuarul și Ispășirea, pag. 195. Hasel, Cornul cel mic, Sanctuarul și timpul sfîrșitului, în lucrarea Simpozion cu privire la Daniel, pag. 430-433. Siegfried J. Schwantes, Ereb Boqer of Daniel 8: 14 Reexamined, în lucrarea Simpozion cu privire la Daniel, pag. 462- 464; Maxwell, God Cares, vol.
1/pag. 174.

38. Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Credința profetică a părinților noștri), vol. 2, pag. 985; vol. 3, pag. 252, 743; vol. 4, pag. 397, 404. Pentru principiul că o zi profetică reprezintă un an literal, vezi Shea, Selective Studies on Prophetic Interpretation, pag. 56-93.

39. Vezi Hasel, Sanctuary in Daniel 8 din lucrarea Sanctuary and Atonement, pag. 196. 197: Shea, Unity of Daniel (Unitatea lui Daniel), în Symposium on Daniel, pag. 220-230.

40. Analizarea scrierilor iudaice, ca de exemplu Mishnah, descoperă faptul că deși chathak poate însemna a stabili, fixa, hotărî, cel mai obișnuit sens are de a face cu ideea de a tăia, a despărți. Shea, The Relationship Between the Prophecies of Daniel 8 and Daniel 9 (Relația dintre profeția din Daniel 8 și Daniel 9) în lucrarea Sanctuary and Atonement, pag. 242.

41. Gesenius, Hebrew and Chaldee Lexicon to the Olt Testament Scripture, tr. S. P. Tregelles (Grand Rapids: W. B. Eerdmans, ed. retip. , 1950), pag. 314.

42. Vezi Ferch, Commencement Date for the Seventy Week Prophecy (Data de început a profeției celor 70 de săptămîni), în 70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy, pag. 64-74.

43. Din Daniel 8 reiese clar faptul că cele 2300 zile trebuie să acopere o lungă perioadă de timp. Întrebarea ce se pune este: .În cîtă vreme se va împlini vedenia?" (Dan. 8, 13). Termenul vedenie este același ca cel folosit în versetele 1, 2. Astfel că, atunci cînd i se pune întrebarea de către îngerul ceresc: .În cîtă vreme se va împlini vedenia?", el așteaptă un răspuns care să acopere întreaga viziune, simbolistica primului animal și pînă la simbolistica celui de al doilea animal, pînă la simbolul cornului și pînă la sfîrșitul timpului, așa cum este indicat în versetele 17 și 19 din Daniel 8. Că 2300 de seri și dimineți răspunde la această întrebare arată în mod clar, că ele trebuie să acopere perioada de la Imperiul medo-persan și pînă la sfîrșitul timpului, înțelegînd că ele reprezintă ani.

44. Damsteegt, Foundation of the Seventh-day Adventist Message and Mission, pag. 14. 15; Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4.

45. Froom, op. cit. , pag. 404.

46. Vezi e. g. , Francis D. Nichol, The Midnight Cry (Strigarea de la miezul nopții), Washington D. C. , Review and Herald, 1944.

47. Froom, op. cit. , vol. 1-4; Damsteegt, op. cit. , pag. 16-20.

48. Damsteegt, op. cit. , pag. 193-146; White, Marea Luptă, pag. 387-396;ed. 1981.

49. Froom, Movement of Destiny (Mișcarea destinului), pag. 543.

50. Holbrook, Light in the Shadows, pag. 34.

51. White, Parabolele Domnului, ed. 1980, pag. 245.

52. Holbrook, op. cit. , pag. 35.

53. Încheierea timpului de probă al neamului omenesc este timpul cînd pocăința nu mai este nicidecum posibilă. Timpul de probă al unei persoane se poate sfîrși prin una din aceste trei căi: (1) cînd moare; (2) cînd a comis păcatul de neiertat (Mat. 12, 31, 32: Luca 12, 10); (3) cînd timpul de probă se încheie pentru toți, chiar înainte de a doua venire. Atîta timp cît Domnul Hristos slujește ca Mare Preot și Mijlocitor între Dumnezeu și om, harul este posibil. .Nici o judecată, nici o sentință nu poate fi dată fără milă, pînă cînd lucrarea Domnului Hristos ca Preot nu s-a sfîrșit. Dar cele șapte ultime plăgi sînt revărsate neamestecate cu milă (Apoc. 14, 10; 15, 1), deoarece ele se revarsă după ce Domnul Hristos a încetat să mai mijlocească și deci, timpul de probă s-a încheiat" (Uriah Smith, în Enciclopedia Biblică A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1152).

 Sursa: www.adventist.ro