Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că, în infinita Sa iubire și milă, Dumnezeu a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem fi făcuți neprihănirea lui Dumnezeu. Conduși de Duhul Sfînt, ne dăm seama de nevoia noastră, recunoaștem păcătoșenia noastră, ne pocăim de nelegiuirea noastră și manifestăm credința în Isus, ca Domn și Hristos, ca Înlocuitor și Exemplu. Această credință, prin care primim mîntuirea, vine prin puterea divină a Cuvîntului și este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi sîntem îndreptățiți, înfiați ca fii și fiice ale lui Dumnezeu și eliberați de sub stăpînirea păcatului. Prin Duhul, sîntem născuți din nou și sfințiți. Duhul reînnoiește mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre și ni se dă puterea de a trăi o viață sfîntă. Rămînînd în El, devenim părtași de natură divină și avem asigurarea mîntuirii, acum și în ziua judecății.
Experiența mântuirii
Cu veacuri în urmă, Păstorul lui Hermas a visat o femeie în vîrstă, plină de riduri, care a trăise mult. În visul său, pe măsură ce timpul trecea, ea a început să se schimbe; în timp ce corpul ei era încă bătrîn și părul ei alb, fața a început să arate mai tînără. În cele din urmă, ea a fost readusă la vîrsta tinereții ei.
T. F. Torrance a asemănat această femeie cu biserica. 1 Creștinii nu pot rămîne nemișcați. Dacă Duhul lui Hristos domnește înăuntru (Rom. 8, 9), ei sînt în procesul schimbării.
Pavel spunea: "Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă și fără prihană" (Efes. 5, 25-27). O astfel de curățire este ținta bisericii. Credincioșii ce compun biserica pot mărturisi că .de aceea. chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi" (2 Cor. 4, 16). "Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și sîntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Cor. 3, 18). Această transformare este punctul final al unei Cincizecimi care se realizează în lăuntrul credinciosului.
În toată Scriptura este descrisă experiența celui credincios – mîntuirea, îndreptățirea, sfințirea, curățirea și răscumpărarea. Despre acestea se vorbește: 1) ca fiind împlinite deja, 2) ca realizîndu-se în prezent și 3) ca urmînd să fie realizate în viitor. O înțelegere a acestor trei perspective ajută la rezolvarea aparentei tensiuni dintre îndreptățire și sfințire. Acest capitol este deci împărțit în trei secțiuni majore, ocupîndu-se cu mîntuirea în trecutul, prezentul și viitorul credinciosului.
Experiența mîntuirii și trecutul
O simplă cunoaștere despre Dumnezeu și despre iubirea și bunătatea Sa este insuficientă. Încercarea, fără Hristos, de a dezvolta binele din sine este nerodnică. O experiență a mîntuirii ce pătrunde profund în suflet vine numai de la Dumnezeu. Vorbind despre această experiență, Domnul Hristos a spus: "Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 3. 5).
Numai prin Isus Hristos se poate primi mîntuirea, "căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiți" (Fapte 4, 12). Isus a spus: "Eu sînt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14, 6).
Experiența mîntuirii cuprinde pocăința, mărturisirea, iertarea, îndreptățirea și sfințirea.
Pocăința. Nu cu mult înainte de crucificarea Sa, Isus a făgăduit ucenicilor Săi Duhul Sfînt, care Îl va descoperi, dovedind "lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata" (Ioan 16, 8). Cînd, la Ziua Cincizecimii, Duhul Sfînt i-a convins pe oameni de nevoia lor de un Mîntuitor și cînd ei au întrebat ce să facă, Petru le-a zis: "Pocăiți-vă!" (Fapte 2, 37-38; vezi și 3, 19).
1. Ce este pocăința? Cuvîntul pocăință este o traducere a cuvîntului ebraic nacham, (a-ți părea rău, a te pocăi). Echivalentul grecesc metanoeo înseamnă "a-ți schimba mintea., "a avea remușcări", "a se pocăi". Adevărata pocăință rezultă dintr-o schimbare radicală în atitudine față de Dumnezeu și păcat. Duhul lui Dumnezeu îi convinge pe aceia care-L primesc de seriozitatea păcatului, conducîndu-i la înțelegerea neprihănirii Domnului Hristos și a stării lor pierdute. Ei cunosc durere și vinovăție. Recunoscînd adevărul că "cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare" (Prov. 28, 13), ei își mărturisesc păcatele în mod concret, precis. Prin exercitarea hotărîtă a voinței lor, ei se supun fără rezervă Mîntuitorului și părăsesc comportarea lor păcătoasă. În acest fel, pocăința atinge punctul ei culminant în convertire – o întoarcere a păcătosului spre Dumnezeu (de la grecescul epistrofe, "o întoarcere spre", vezi Fapte 15, 3). 2
Pocăința lui David de păcatele sale de adulter și crimă exemplifică foarte viu cum această experiență pregătește calea pentru biruință asupra păcatului. Convins prin Duhul Sfînt de vinovăția sa, el a urît și a plîns pentru păcatul său, pledînd pentru curăție: "Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta. Ai milă de mine, Dumnezeule în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele. Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic" (Ps. 51, 3, 1. 10). Experiența ulterioară a lui David demonstrează că iertarea lui Dumnezeu nu numai că oferă iertare pentru păcat, ci ea aduce vindecare de păcat și refacere.
Deși pocăința precede iertarea, păcătosul nu poate, prin pocăință, să se facă singur demn a-și asigura binecuvîntările lui Dumnezeu. De fapt, păcătosul nu poate să producă înăuntrul său nici chiar pocăința, căci ea este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5, 31; vezi și Rom. 2, 4). Duhul Sfînt atrage pe păcătos la Hristos, pentru ca el să poată găsi pocăința, această sinceră părere de rău pentru păcat.
2. Motivația pocăinței. Domnul Hristos a spus: "După ce voi fi înălțat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toți oamenii" (Ioan 12, 32). Inima se înmoaie și se supune atunci cînd înțelege că moartea lui Hristos ne îndreptățește și ne liberează de pedeapsa morții. Imaginează-ți simțămintele celui condamnat la moarte, așteptînd execuția și căruia i se aduce dintr-o dată la cunoștință grațierea sa.
În Hristos, păcătosul pocăit nu numai că este iertat, dar el este și achitat, declarat neprihănit. El nu merita și nici nu putea cîștiga un astfel de tratament. Dar cum subliniază Pavel, Hristos a murit pentru îndreptățirea noastră, în timp ce noi eram slabi, păcătoși, necredincioși și vrăjmași ai lui Dumnezeu (Rom. 5, 6- 10). Nimic nu sensibilizează atît de mult profunzimile sufletului ca simțămîntul iubirii iertătoare a lui Hristos. Cînd cei păcătoși contemplează această insondabilă iubire divină, care s-a manifestat la cruce, ei primesc cea mai puternică motivație posibilă pentru pocăință. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu ce ne îndeamnă la pocăință (Rom. 2, 4).
Îndreptățirea. În iubirea Sa infinită și în mila Sa, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, "Cel ce n-a cunoscut nici un păcat; El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim, neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Prin credința în Isus, inima este plină de Duhul Său. Prin aceeași credință, care este un dar al harului lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8), păcătosul pocăit este îndreptățit (Rom. 3, 28).
Termenul "îndreptățire" este o traducere a cuvintelor grecești dikaioma, care înseamnă "cerință sau acțiune dreaptă", "reglementare", "sentință
judecătorească", "act de neprihănire" și dikaiosis, ceea ce înseamnă "îndreptățire", "reabilitare", "achitare". Verbul înrudit dikaioo, însemnînd "a fi declarat și tratat ca neprihănit", "a fi achitat", "a fi îndreptățit", "a fi eliberat, făcut curat., "îndreptățit", "reabilitat", "a face dreptate", ne dă posibilitatea să cunoaștem mai profund însemnătatea termenului. 3
În general, îndreptățirea, așa cum este folosită în teologie, este "actul divin prin care Dumnezeu declară îndreptățit pe un păcătos pocăit sau îl consideră neprihănit. Îndreptățirea este opusul condamnării" (Romani 5, 16). 4 Baza acestei îndreptățiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos: "Căci, tot așa, printr-o singură hotărîre de iertare, a venit pentru toți oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viață. tot așa prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți" (Romani 5, 18-19). El dă această ascultare acelor credincioși, care "sînt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său"(Romani 3, 24). "El ne-a mîntuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui" (Tit 3, 5).
1. Rolul credinței și al faptelor. Mulți cred, în mod greșit, că poziția lor înaintea lui Dumnezeu depinde de faptele lor bune sau rele. Răspunzînd întrebării cum sînt îndreptățiți oamenii înaintea lui Dumnezeu, apostolul Pavel declară: "Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să cîștig pe Hristos, și să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință" (Filip. 3, 8-9). El a arătat spre Avraam, care "a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire" (Rom. 4, 3; Gen. 15, 6). El a fost îndreptățit mai înainte de a fi tăiat împrejur și nu datorită acestui lucru (Rom. 4, 9-10).
Ce fel de credință a avut Avraam? Scriptura ne relatează faptul că "prin credință Avraam a ascultat" atunci cînd Dumnezeu l-a chemat, părăsind patria sa și călătorind "fără să știe unde se duce" (Evr. 11, 8-10; vezi și Gen. 12, 4; 13, 18). Faptul că el a avut o credință reală, vie, în Dumnezeu a fost demonstrat prin ascultarea sa. Pe baza acestei credințe dinamice el a fost îndreptățit.
Apostolul Iacov avertizează cu privire la o altă incorectă înțelegere a îndreptățirii prin credință: aceea că cineva poate să fie îndreptățit prin credință fără să dea pe față fapte corespunzătoare. El a arătat că adevărata credință nu poate exista fără fapte. Asemenea lui Pavel, Iacov ilustrează punctul său de vedere cu experiența lui Avraam. Dispoziția lui Avraam de a-l aduce jertfă pe Isaac, fiul său (Iacov 2, 21), demonstrează credința sa: "Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvîrșită" (Iacov 2, 22). "Credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. (Iacov 2, 17).
Experiența lui Avraam descoperă că faptele sînt dovada unei adevărate legături cu Dumnezeu. Credința care duce la îndreptățire este astfel o credință vie, care lucrează (Iacov 2, 24).
Pavel și Iacov sînt de acord cu privire la îndreptățirea prin credință. În timp ce Pavel vorbește despre falsitatea obținerii îndreptățirii prin fapte, Iacov se ocupă de ideea la fel de primejdioasă a obținerii îndreptățirii fără fapte corespunzătoare. Nici faptele și nici o credință moartă nu duc la îndreptățire. Ea se poate realiza numai printr-o credință ce lucrează prin iubire (Gal. 5, 6) și care purifică ființa.
2. Experiența îndreptățirii. Prin îndreptățirea prin credința în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi sîntem în rînduială cu Dumnezeu, pentru că Hristos este Înlocuitorul nostru. Dumnezeu, spunea Pavel, "pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Ca păcătoși pocăiți, noi primim iertarea pe deplin și complet. Noi sîntem împăcați cu Dumnezeu.
Viziunea lui Zaharia despre Iosua, marele preot, ilustrează foarte frumos îndreptățirea. Iosua stătea înaintea îngerului Domnului, îmbrăcat în haine murdare, care reprezintă necurăția păcatului. Cum stătea acolo, Satana cerea condamnarea lui. Învinuirile lui Satana erau corecte. Iosua nu merita să fie iertat. Dar Dumnezeu, în mila Sa divină, a mustrat pe Satana. "Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?" (Zah. 3, 2). Nu este acesta cel ce este prețios înaintea Mea și pe care îl păstrez într-un mod deosebit?
Domnul poruncește ca hainele cele murdare de pe el să fie imediat scoase și declară: "Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare" (Zah. 3, 4). Dumnezeul nostru iubitor și plin de milă înlătură acuzațiile lui Satana, îndreptățește pe păcătosul tremurînd, acoperindu-l cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Cum hainele murdare ale lui Iosua reprezintă păcatul, tot astfel haina cea nouă reprezintă noua experiență a credinciosului în Hristos. În procesul îndreptățirii, păcatul mărturisit și iertat este transferat asupra Fiului lui Dumnezeu cel curat și sfînt, Mielul purtător de păcat. "Credinciosul pocăit, deși nu merita, este îmbrăcat cu neprihănirea atribuită lui Hristos. Această schimbare de haine, această divină tranzacție mîntuitoare, este însăși esența doctrinei biblice a îndreptățirii". 5 Credinciosul îndreptățit a primit iertarea și a fost curățit de păcate.
Rezultatele. Care sînt rezultatele pocăinței și ale îndreptățirii?
1. Sfințirea. Cuvîntul sfințire este o traducere a cuvîntului grecesc hagiasmos, însemnînd "sfințenie", "consacrare", "sfințire", de la hagiazo, "a face sfînt", "a consacra", "a sfinți", "a pune deoparte". Echivalentul ebraic este qadaș, "a separa de ceea ce este obișnuit". 6
Adevărata pocăință și îndreptățire duc la sfințire. Îndreptățirea și sfințirea sînt strîns legate, 7 distincte, dar niciodată separate. Ele definesc două faze ale mîntuirii. Îndreptățirea este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, în timp ce sfințirea este ceea ce Dumnezeu face în noi.
Nici îndreptățirea și nici sfințirea nu sînt rezultatul unor fapte meritorii. Ambele sînt datorate numai harului și neprihănirii lui Hristos. "Neprihănirea prin care sîntem îndreptățiți ne este atribuită; neprihănirea prin care sîntem sfințiți ne este împărtășită. Prima ne dă dreptul legal să intrăm în cer, prin a doua avem calitatea să rămînem în cer. "8
Cele trei faze ale sfințirii, prezentate de Biblie, sînt:
(1) un act împlinit în trecutul credinciosului;
(2) un proces în experiența prezentă a credinciosului;
(3) rezultatul final, de care credinciosul beneficiază la revenirea Domnului Hristos.
Cu privire la trecutul credinciosului, în momentul îndreptățirii, credinciosul este, de asemenea, sfințit în "numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor. 6, 11). El devine un "sfînt". La acel punct, omul credincios este răscumpărat și aparține pe deplin lui Dumnezeu.
Ca rezultat al chemării lui Dumnezeu (Rom. 1, 7), credincioșii sînt numiți "sfinți", pentru că ei sînt "în Hristos" (Filip. 1, 1; vezi și Ioan 15, 1-7), dar nu pentru că ei ar fi atins o stare de nevinovăție. Mîntuirea este o experiență prezentă. "Îndurarea Lui", spunea Pavel, "ne-a mîntuit. prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt" (Tit 3, 5), punîndu-ne deoparte și consacrîndu-ne unui scop sfînt și unei umblări cu Hristos.
2. Adopțiunea în familia lui Dumnezeu. În același timp, noii credincioși au primit un "duh de înfiere". Dumnezeu i-a adoptat ca fii ai Săi, ceea ce înseamnă că cei credincioși sînt fii și fiice ale Împăratului. El i-a făcut moștenitori ai Săi, "împreună moștenitori cu Hristos" (Rom. 8, 15-17). Ce privilegiu, onoare și bucurie!
3. Certitudinea mîntuirii. Îndreptățirea aduce, de asemenea, asigurarea primirii celui credincios. Ea aduce bucuria de a fi reunit acum cu Dumnezeu. Oricît de păcătoasă ar fi fost viața cuiva în trecut, Dumnezeu iartă toate păcatele și noi nu mai sîntem sub condamnarea și blestemul Legii. Răscumpărarea a devenit o realitate. "În El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său" (Efeseni 1, 7).
4. Începutul unei vieți noi și biruitoare. Astfel înțelegem faptul că sîngele Mîntuitorului acoperă trecutul nostru păcătos, vindecînd corpul, sufletul și spiritul. Simțămîntul vinovăției poate să fie înlăturat, căci în Hristos totul este iertat, totul este nou. Revărsînd zilnic harul Său asupra noastră, Hristos începe transformarea noastră după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
În timp ce credința noastră în El crește, vindecarea și transformarea noastră progresează și El ne dă tot mai multe biruințe asupra puterilor întunericului. Biruința Lui asupra lumii garantează eliberarea noastră din sclavia păcatului (Ioan 16, 33).
5. Darul vieții veșnice. Noua noastră relație cu Hristos aduce cu ea darul vieții veșnice. Ioan afirmă că "cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața" (1 Ioan 5, 12). Trecutul nostru păcătos a fost șters; prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt noi ne putem bucura de binecuvîntarea mîntuirii.
Experiența mîntuirii și prezentul
Prin sîngele lui Hristos care aduce curățire, îndreptățire și sfințire, credinciosul "este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5, 17).
O chemare la o viață de sfințire. Mîntuirea cuprinde trăirea unei vieți de sfințire, pe baza a ceea ce Domnul Hristos a împlinit la Golgota. Pavel face apel la credincioși să ducă o viață consacrată sfințirii morale și unui comportament etic (1 Tes. 4, 7). Pentru a-i face în stare să trăiască experiența mîntuirii, Dumnezeu a dat credincioșilor "duhul sfințeniei" (Rom. 1, 4). "Și-L rog", spunea Pavel, "ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, așa încît Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință" (Efes. 3, 16-17).
Ca o nouă creațiune, credincioșii au și răspunderi noi. "După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvîrșeați fărădelegea, tot așa, acum", spunea Pavel, "trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră" (Rom. 6, 19). Acum ei trebuie să trăiască "prin Duhul" (Gal. 5, 25).
Credincioșii plini de Duhul "nu trăiesc după îndemnurile firii pămîntești, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 1; 8, 4). Ei sînt transformați, deoarece "umblarea după lucrurile firii pămîntești este moarte, pe cînd umblarea după îndemnurile Duhului este viață și pace" (Rom. 8, 6). Prin locuirea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu, ei "nu mai sînt pămîntești, ci duhovnicești" (Rom. 8, 9).
Cel mai înalt ideal al vieții pline de Duhul este acela de a fi plăcut lui Dumnezeu (1 Tes. 4, 1). Sfințirea este voia lui Dumnezeu, spunea Pavel. De aceea, "trebuie să vă feriți de curvie (imoralitate sexuală) și nimeni să nu fie cu vicleșug și cu nedreptate în treburi față de fratele său.Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințenie" (1 Tes. 4, 3. 6. 7).
Schimbare lăuntrică. La a doua venire, noi vom fi schimbați din punct de vedere fizic. Acest corp supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire (1 Cor. 15, 51-54). Totuși, caracterele noastre trebuie să sufere o transformare în pregătirea pentru a doua venire.
Transformarea caracterului cuprinde aspecte mintale și spirituale ale chipului lui Dumnezeu, "omul nostru dinlăuntru" care "se înnoiește din zi în zi" (2 Cor. 4, 16; Rom. 12, 2). În acest fel, ca și bătrîna doamnă din povestirea Păstorului lui Hermas, biserica creștină devine mai tînără înăuntru, iar fiecare creștin ce se supune pe deplin ascultării de Hristos este schimbat din slavă în slavă pînă cînd, la a doua venire, transformarea după chipul lui Dumnezeu va fi completă.
1. Rolul lui Hristos și al Duhului Sfînt. Numai Creatorul poate aduce la îndeplinire lucrarea creatoare de transformare a vieții noastre (1 Tes. 5, 23). Cu toate acestea, El nu face acest lucru fără participarea noastră. Noi trebuie să ne așezăm în poziția potrivită lucrării Duhului, lucru pe care noi îl putem face numai privind la Hristos. Meditînd la viața lui Hristos, Duhul Sfînt reface în noi facultățile fizice, mintale și spirituale (Tit 3, 5). Lucrarea Duhului Sfînt cuprinde descoperirea lui Hristos și refacerea noastră după chipul Domnului Hristos (Rom. 8, 1-10).
Dumnezeu dorește să trăiască în mijlocul poporului Său. Aceasta pentru că El a făgăduit că "Eu voi locui. în mijlocul lor" (2 Cor. 6, 16; 1 Ioan 3, 24; 4, 12). Așa că Pavel a putut să spună: "Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 20; Ioan 14, 23). Locuirea zilnică a Creatorului înăuntrul nostru reînviorează lăuntric pe credincioși (2 Cor. 4, 16), reînnoind mintea lor (Rom. 12, 2; Filip. 2, 5).
2. Părtași naturii divine. "Făgăduințele nespus de mari și scumpe ale lui Hristos" angajează puterea Sa divină pentru o completă transformare a caracterelor noastre (2 Petru 1, 4). Acest acces la puterea divină ne îngăduie ca, în mod sîrguitor, "să unim cu credința. fapta, cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni" (2 Petru 1, 5-7). "Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi", spune Petru, "ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb" (2 Petru 1, 8-9).
a) Numai prin Hristos. Ceea ce transformă ființele omenești după chipul Creatorului lor este îmbrăcarea sau împărtășirea cu Domnul Isus Hristos (Rom. 13, 14; Evr. 3, 14), .înnoire făcută de Duhul Sfînt" (Tit 3, 5). Ea este ducerea la desăvîrșire a iubirii lui Dumnezeu în noi (1 Ioan 4, 12). Aici este o taină asemănătoare aceleia a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Așa cum Duhul Sfînt L-a făcut în stare pe divinul Hristos să Se facă părtaș de natură omenească, tot astfel Duhul ne face în stare și pe noi să împărtășim trăsăturile divine de caracter. Această dobîndire a naturii divine reînnoiește lăuntrul persoanei, făcînd-o asemenea lui Hristos, deși la un nivel diferit. În timp ce Domnul Hristos a devenit om, credincioșii nu devin divini, ci mai degrabă asemenea lui Dumnezeu, în caracter.
b) Un proces dinamic. Sfințirea este progresivă. Prin rugăciune și studiul Cuvîntului, noi creștem în mod constant în comuniunea cu Dumnezeu.
Numai o înțelegere intelectuală a planului de mîntuire nu este suficientă. "Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mîncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sîngele Lui", spunea Domnul Hristos, "n-aveți viața în voi înșivă. Cine mănîncă trupul Meu și bea sîngele Meu, are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sîngele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănîncă trupul Meu, și bea sîngele Meu, rămîne în Mine, și Eu rămîn în el" (Ioan 6, 53-56).
Limbajul Său figurat, atît de izbitor, transmite faptul că cei credincioși trebuie să asimileze cuvintele Domnului Hristos. Isus a spus: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sînt duh și viață" (Ioan 6, 63; Mat. 4, 4).
Caracterul este compus din ceea ce mintea "mănîncă și bea. Cînd digerăm pîinea vieții, noi sîntem transformați asemenea chipului lui Hristos.
3. Două transformări. În 1517, în același an în care Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg, Rafael a început să picteze, la Roma, faimosul său tablou "Schimbarea la față". Aceste două evenimente au ceva în comun. Actul lui Luther marchează nașterea protestantismului, iar pictura lui Rafael, cu totul neintenționat, rezumă spiritul Reformațiunii.
Pictura Îl înfățișează pe Domnul Hristos stînd pe munte, iar pe demonizat, privind din vale către El, plin de speranță (Marcu 9, 2-29). Cele două grupe de ucenici, una pe munte și cealaltă în vale, înfățișează două grupe de creștini.
Ucenicii de pe munte doreau să rămînă cu Hristos, părînd că nu-i interesează nevoile celor din vale. În decursul veacurilor, mulți au zidit "pe munți., foarte departe de nevoile lumii. Experiența lor este rugăciune fără fapte.
Pe de altă parte, ucenicii din vale lucrau fără să se roage și eforturile lor de a scoate demonul afară au rămas fără rezultate. Mulți au fost prinși fie în cursa de a lucra pentru alții fără putere, fie în aceea de a se ruga mult, fără însă a lucra pentru alții. Amîndouă categoriile de creștini au nevoie de a avea chipul lui Dumnezeu refăcut în ei.
a) Adevărata transformare. Dumnezeu nădăjduiește să schimbe ființele omenești căzute după chipul Său, transformîndu-le voința, mintea, dorințele și caracterele. Duhul Sfînt aduce credincioșilor perspectiva unei viziuni diferite. Roadele sale sînt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndețea, înfrînarea poftelor" (Gal. 5, 22-23), care constituie acum felul lor de viață, chiar dacă ei rămîn muritori, supuși greșelii, pînă la revenirea Domnului Hristos.
Dacă noi nu ne împotrivim Lui, Hristos "Se va identifica astfel cu gîndurile și scopurile noastre, inimile și mintea noastră vor fi în așa fel unite în a se conforma voinței Lui, încît atunci cînd Îl ascultăm, nu vom face decît să aducem la îndeplinire propriile noastre simțăminte. Voința, curățită și sfințită, își va găsi marea ei bucurie în a face lucrarea Sa". 9
b) Două destinații. Schimbarea la față a Domnului Hristos mai descoperă și un alt contrast izbitor. Hristos S-a schimbat la față, dar, într-un anumit sens, s-a schimbat și băiatul din vale. Băiatul însă a fost schimbat într-un chip demonic (Marcu 9, 1-29). Aici, vedem evidențiate două planuri opuse: planul lui Dumnezeu de a ne reface și planul lui Satana de a ne ruina. Scripturile ne spun că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere (Iuda 24). Satana, pe de altă parte, face tot ceea ce poate pentru a ne ține în starea de decădere.
Viața implică schimbări continue. Nu există teren neutru. Noi sîntem sau înnobilați, sau înjosiți. Sîntem sau .robi ai păcatului.., sau .robi ai neprihănirii" (Rom. 6, 17-18). Ceea ce ocupă mintea noastră aceea ne ocupă pe noi. Dacă, prin Duhul Sfînt, Hristos ocupă mintea noastră, atunci vom deveni oameni asemenea lui Hristos. O viață plină de Duhul face .ca orice gînd să fie rob ascultării de Hristos" (2 Cor. 10, 5). Dar a fi fără Hristos ne desparte de Izvorul Vieții, ne schimbă și face ca distrugerea noastră finală să fie inevitabilă.
Desăvîrșirea lui Hristos. Ce este desăvîrșirea biblică? Cum poate fi ea primită?
1. Desăvîrșirea în sens biblic. Cuvintele desăvîrșit și desăvîrșire sînt traduceri ale cuvîntului ebraic tam sau tamim, care înseamnă "complet", "drept., "pașnic", "întreg", "sănătos", "fără pată". În general, cuvîntul grecesc teleios înseamnă "complet", "perfect", "crescut pe deplin", "matur", "pe deplin dezvoltat" și "atingîndu-și scopul". 10
În Vechiul Testament, cînd era folosit cu referire la ființele omenești, cuvîntul desăvîrșit avea un sens relativ. Noe, Avraam și Iov, fiecare dintre ei a fost descris ca fiind desăvîrșit sau fără pată (Gen. 6, 9; 17, 1; 22, 18; Iov 1, 1. 18), deși fiecare dintre ei avea imperfecțiunile lui (Gen. 9, 21; 20; Iov 40, 2-5).
În Noul Testament, cuvîntul desăvîrșit descrie adesea natura persoanelor care au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o și au atins potențialul puterilor lor spirituale, intelectuale și fizice (1 Cor. 14, 20; Filip. 3, 15; Evr. 5, 14). Credincioșii, spunea Domnul Hristos, trebuie să fie desăvîrșiți în sfera lor limitată, după cum Dumnezeu este desăvîrșit în sfera Lui infinită și absolută (Mat. 5, 48). Înaintea lui Dumnezeu, o persoană desăvîrșită este aceea a cărei inimă și viață sînt în întregime predate adorării și slujirii lui Dumnezeu, care crește continuu în cunoașterea lui Dumnezeu și care, prin harul lui Dumnezeu, trăiește după toată lumina pe care a primit-o, în timp ce se bucură de o viață de biruință (Col. 4, 12: Iacov 3, 2).
2. Deplina desăvîrșire în Hristos. Cum putem deveni desăvîrșiți? Duhul Sfînt ne aduce desăvîrșirea Domnului Hristos. Prin credință, caracterul desăvîrșit al lui Hristos devine caracterul nostru. Oamenii nu pot niciodată să pretindă, în mod independent, această desăvîrșire, ca și cînd ea ar fi posesiunea lor, ceva înnăscut sau care le-ar aparține de drept. Desăvîrșirea este un dar al lui Dumnezeu.
Despărțite de Hristos, ființele omenești nu pot obține neprihănirea. "Cine rămîne în Mine, și în cine rămîn Eu", a spus El, "aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic" (Ioan 15, 5). Hristos este Acela care "a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare" (1 Cor. 1, 30).
În Hristos, aceste calități constituie desăvîrșirea noastră. El a desăvîrșit odată pentru totdeauna sfințirea și răscumpărarea noastră. Nimeni nu mai poate adăuga nimic la ceea ce a făcut El. Haina noastră de nuntă sau haina neprihănirii a fost realizată prin viața, moartea și învierea Domnului Hristos. Duhul Sfînt ia acum "produsul finit" și îl face să funcționeze în viața creștinului. În acest fel, noi putem fi "plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19).
3. Mergînd înainte spre desăvîrșire. Ce rol jucăm noi în toate acestea? Prin locuirea lăuntrică a lui Hristos, noi creștem spre maturitate spirituală. Prin darurile lui Hristos date bisericii Sale, noi ne putem dezvolta pînă la "starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos" (Efes. 4, 13). Noi trebuie să creștem dincolo de experiența noastră spirituală din copilărie (Efes. 4, 14), dincolo de adevărurile de bază ale experienței creștine, mergînd înainte spre "hrana cea tare" pregătită pentru credincioșii maturi (Evr. 5, 14). "De aceea", spunea Pavel, "să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, și să mergem spre cele desăvîrșite" (Evrei 6, 1). "Și mă rog", spunea el, "ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese, pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți pînă în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava și lauda lui Dumnezeu" (Filip. 1, 9-11).
Viața de sfințire nu este o viață fără greutăți severe și obstacole. Pavel sfătuia pe credincioși să ducă "pînă la capăt mîntuirea voastră cu frică și cutremur.. Dar el adaugă cuvintele încurajatoare: "căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea" (Filip. 2, 12-13).
"Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi", spunea el, "cîtă vreme se zice: ’astăzi’ pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrșit încrederea nezguduită de la început" (Evrei 3, 13-14; Matei 24, 13). Dar Scriptura ne avertizează: "Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului, nu ne rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății" (Evr. 10, 26. 27).
Aceste îndemnuri fac evident faptul că cei credincioși "au nevoie de ceva mai mult decît îndreptățirea și sfințirea legale. Ei au nevoie de sfințenia caracterului, chiar dacă mîntuirea se capătă totdeauna prin credință. Dreptul legal pentru ceruri se bazează numai pe neprihănirea lui Hristos. Pe lîngă îndreptățire, planul de mîntuire al lui Dumnezeu prevede, prin acest titlu, o calitate pentru cer, prin locuirea lăuntrică a Domnului Hristos. Această calitate trebuie să se dea pe față în caracterul moral al omului, ca o dovadă a faptului că mîntuirea a avut loc. "11
Ce înseamnă aceasta în termenii existenței omenești? Rugăciunea continuă este indispensabilă pentru trăirea unei vieți sfinte, care să fie desăvîrșită la orice stadiu al dezvoltării ei. "De aceea și noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi. pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru, aducînd roade în tot felul de fapte bune și crescînd în cunoștința lui Dumnezeu" (Col. 1, 9-10).
Îndreptățirea zilnică. Toți credincioșii care trăiesc o viață sfințită, plină de Duhul Sfînt (stăpînită de Hristos), au o continuă nevoie de o îndreptățire zilnică (dată de Domnul Hristos). Avem nevoie de aceasta datorită păcătuirii conștiente, cum și datorită greșelilor pe care le-am putea săvîrși fără să vrem. Dîndu-și seama de păcătoșenia inimii omenești, David cere iertare pentru greșelile "pe care nu le cunosc" (Psalmul 19, 12; vezi și Ieremia 17, 9). Vorbind în mod deosebit despre păcatele credincioșilor, Dumnezeu ne asigură că .dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit" (1 Ioan 2, 1).
Experiența mîntuirii și viitorul
Mîntuirea noastră va fi încheiată și pe deplin realizată atunci cînd noi vom fi, fie glorificați în înviere, fie transformați și luați la cer. Prin glorificare, Dumnezeu împarte cu cei răscumpărați propria Sa slavă strălucitoare. Aceasta este nădejdea pe care noi toți, ca fii și fiice ale lui Dumnezeu, o anticipăm. Pavel spunea: "Fiindcă sîntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5, 1). Ea va fi împlinită la a doua venire, cînd Domnul Isus Hristos va veni "ca să aducă mîntuirea celor ce-L așteaptă" (Evr. 9, 28).
Glorificare și sfințire. Locuirea Domnului Hristos în inimile noastre este una din condițiile pentru mîntuirea viitoare – glorificarea corpurilor noastre muritoare. "Hristos în voi", spunea Pavel, este "nădejdea slavei" (Col. 1, 27); și, în alt loc, explica: "Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi" (Rom. 8, 11). Pavel ne asigură că Dumnezeu "v-a ales pentru mîntuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos" (2 Tes. 2, 13- 14).
În El, noi sîntem deja în sala tronului din ceruri (Col. 3, 1-4). Aceia care sînt "părtași Duhului Sfînt" au gustat realmente .puterile veacului viitor" (Evr. 6, 4-5). Contemplînd slava Domnului și fixîndu-ne ochii la frumusețea atractivă a caracterului lui Hristos, .sîntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Cor. 3, 18) – sîntem pregătiți pentru transformarea care se va produce la a doua venire.
Răscumpărarea noastră finală și înfierea definitivă, ca fiind copii ai lui Dumnezeu, au loc în viitor. Pavel spunea: "Și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu", adăugînd că "și noi, care avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru" (Rom. 8, 19. 23; Efes. 4, 30).
Acest eveniment culminant are loc la "vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor" (Fapte 3, 21). Hristos îl numește "înnoirea tuturor lucrurilor" (Mat. 19, 28). Apoi, "firea (creațiunea) așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 19).
Poziția Scripturii, că într-un sens înfierea și răscumpărarea au fost deja realizate și că în alt sens ele nu sînt încă realizate, a derutat pe unii. Un studiu al domeniului deplin al lucrării lui Hristos ca Mîntuitor oferă și răspunsul. "Pavel leagă mîntuirea noastră prezentă de prima venire a Domnului Hristos. Din punct de vedere istoric, prin crucea, învierea și slujirea cerească a Domnului Hristos, îndreptățirea și sfințirea noastră sînt asigurate odată pentru totdeauna. Mîntuirea noastră viitoare, glorificarea corpurilor noastre, Pavel le leagă totuși de a doua venire a Domnului Hristos.
Pentru acest motiv, Pavel poate să spună în același timp: ’Noi sîntem mîntuiți’, avînd în vedere crucea și învierea lui Hristos în trecut; și ’noi nu sîntem încă mîntuiți’, avînd în vedere viitoarea întoarcere a lui Hristos pentru a răscumpăra trupurile noastre". 12
A sublinia mîntuirea noastră prezentă pînă la ignorarea mîntuirii noastre viitoare dă loc la o înțelegere incorectă, nefericită, a mîntuirii complete în Domnul Hristos.
Glorificare și desăvîrșire. Unii, în mod greșit, cred că finala desăvîrșire ce va aduce glorificarea este deja accesibilă oamenilor. Despre sine însă Pavel, acel om consacrat lui Dumnezeu, scria spre sfîrșitul vieții sale: "Nu că am și cîștigat premiul, sau că am și ajuns desăvîrșit; dar alerg înainte, căutînd să-l apuc, întrucît și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitînd ce este în urma mea și aruncîndu-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. (Filip. 3, 12-14).
Sfințirea este un proces al unei vieți întregi. În prezent, sfințirea ne aparține numai în Hristos, dar transformarea finală, atotcuprinzătoare, a vieții noastre după chipul lui Dumnezeu va avea loc la a doua venire. Pavel avertizează: "Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1 Cor. 10, 12). Istoria lui Israel și viața lui David, a lui Solomon și Petru sînt pentru toți serioase avertismente. "Atîta vreme cît va ține viața este nevoie de stăpînirea sentimentelor și a pasiunilor, cu un scop precis. Există corupție lăuntrică ca și ispite ce vin din exterior și, oriunde va înainta lucrarea lui Dumnezeu, Satana plănuiește astfel și aranjează împrejurările în așa fel ca ispita să vină cu o forță copleșitoare asupra sufletului. Nici un moment nu putem fi în siguranță, decît dacă ne sprijinim pe Dumnezeu și viața este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". 13
Transformarea noastră finală este adusă la îndeplinire atunci cînd nestricăciunea și nemurirea devin ale noastre, cînd Duhul Sfînt reface în mod
complet creațiunea originală.
Temeiul acceptării noastre de către Dumnezeu
Nici trăsăturile de caracter, asemenea celor ale lui Hristos, și nici comportamentul fără greș nu constituie temelia acceptării noastre de Dumnezeu. Neprihănirea mîntuitoare vine din partea Singurului Om neprihănit, Isus, și ne este transmisă prin Duhul Sfînt. Noi nu putem contribui cu nimic la darul neprihănirii dat de Hristos; noi nu putem decît să-l primim. Nimeni altul decît Domnul Hristos nu este drept (Rom. 3, 10). Neprihănirea omenească independentă de El nu constituie nu decît zdrențe murdare (Is. 64, 6; vezi și Dan. 9, 7. 11. 20; 1 Cor. 1, 30). 14
Chiar ceea ce facem noi, ca răspuns la iubirea mîntuitoare a lui Hristos, nu poate să formeze baza acceptării noastre de către Dumnezeu. Această acceptare este identificată cu lucrarea lui Hristos. Aducîndu-ni-L pe Hristos, Duhul Sfînt aduce această acceptare.
Acceptarea noastră este bazată pe neprihănirea care îndreptățește, pe neprihănirea Sa care sfințește sau pe amîndouă? Calvin scotea în evidență faptul că, "după cum Hristos nu poate fi împărțit, tot astfel cele două, îndreptățirea și sfințirea, pe care noi le înțelegem a fi unite laolaltă în El, sînt inseparabile". 15 Lucrarea Domnului Hristos trebuie văzută în totalitatea ei. Astfel este deosebit de important să evităm speculațiile cu privire la acești doi termeni prin "încercarea de a defini în amănunt punctele subtile de deosebire dintre îndreptățire și sfințire. De ce oare să încercăm să fim mai minuțioși decît Inspirația cu privire la întrebările vitale ale neprihănirii prin credință?"16
Așa cum soarele are lumină și căldură inseparabile, dar totuși cu funcții distincte, tot astfel Hristos a devenit pentru noi neprihănire și sfințire (1 Cor. 1, 30). Nu numai că sîntem pe deplin îndreptățiți, ci, de asemenea, sîntem pe deplin sfințiți în El.
Duhul Sfînt aduce acel "S-a sfîrșit" al Golgotei înăuntrul nostru făcîndu-ne individual beneficiarii acelei unice experiențe a acceptării de către Dumnezeu a neamului omenesc. Acest "S-a sfîrșit" al crucii contestă toate celelalte încercări omenești de a cîștiga acceptarea. Aducînd pe Cel crucificat înăuntrul nostru, Duhul aduce unicul temei al acceptării noastre de către Dumnezeu, prevăzînd unicul drept legal autentic pentru mîntuire și calitatea pentru mîntuire, pe care le putem dobîndi.
Referinte:
1. T. F. Torrance, Royal Priesthood, Scottisch Journal of Theology Occasional Papers (Preoția împărătească) Lucrări ocazionale, nr. 3; (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1963), pag. 48.
2. Vezi "Convertirea" și "Pocăința" din Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 235, 933.
3. W. E. Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Dicționar explicativ al cuvintelor Noului Testament) (Old Tappan, NJ: Fleming H.
Revell, 1966), pag. 284-286; W. F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Un lexicon grecenglez al Noului Testament și al altor lucrări literare ale creștinismului primar), (Chicago IL; University of Chicago Press), 1973, pag. 196.
4. "Îndreptățirea". Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 635.
5. LaRondelle, pag. 47.
6. "Sfințirea". Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 979.
7. Idem.
8. White, Messages to Young People (Solii către tineret), (Nashville, TN: S. P. A. , 1930), pag. 35.
9. White, Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii) pag. 668.
10. "Desăvîrșit, Desăvîrșire" – Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , pag. 864.
11. LaRondelle, pag. 77.
12. Idem, pag. 89.
13. White, Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 2, pag. 1032.
14. Comentînd asupra Domnului Hristos ca Marele nostru Preot, E. G. White spunea: "Serviciile religioase, rugăciunile, laudele, mărturisirea păcatului adusă cu pocăință se înalță de la adevărații credincioși, asemenea tămîii către Sanctuarul ceresc, dar trecînd prin canalele corupte ale naturii umane, ele sînt atît de mînjite încît, dacă nu sînt curățite prin sînge, nu pot avea nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele se înalță nu în curăție fără de pată și dacă n-ar fi Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu, care prezintă și curățește totul prin neprihănirea Lui, acestea n-ar fi primite de către Dumnezeu. Toată tămîia de la sanctuarele pămîntești trebuie să fie pătrunsă de către stropii curățitori ai sîngelui lui Hristos" (1SM/344).
15. Calvin, Institutes of the Christian Religion (Institutele religiei creștine) (Grand Rapids: Associated Publishers and Authors), III, 11, 6.
16. White, Comentariul Biblic A. Z. Ș. , vol. 6, pag. 1072.
Sursa: www.adventist.ro
