Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că Dumnezeu Tatăl cel veșnic este Creatorul, Izvorul, Susținătorul și Stăpînul întregii creațiuni. El este drept și sfînt, milos și îndurător, încet la mînie, plin de bunătate și credincioșie. Calitățile și capacitățile manifestate în Fiul și Duhul Sfînt caracterizează, de asemenea, pe Tatăl.
Dumnezeu Tatăl
Marea zi a judecății a început. Tronuri de foc cu roți în flăcări sînt aduse și așezate la locul lor. Cel Îmbătrînit de zile Își ocupă locul Său. Maiestuos în
înfățișarea Sa, El prezidează curtea de judecată. Prezența Sa copleșitoare este simțită peste vasta asistență din sala de judecată. O mare mulțime de martori stă înaintea Lui. Judecata începe, cărțile sînt deschise și se trece la examinarea raportului vieții fiecărui om (Dan. 7, 9. 10).
Întreg Universul a așteptat acest moment. Dumnezeu Tatăl va aduce la îndeplinire judecata Sa împotriva oricărei nelegiuiri. Sentința este dată: "Și a făcut
dreptate sfinților Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 22). Cuvinte de laudă, pline de bucurie și mulțumire și-au făcut auzite ecourile în tot cerul. Caracterul lui Dumnezeu este văzut în toată slava Sa, iar Numele Său minunat este reabilitat în tot Universul.
Puncte de vedere cu privire la Tatăl
Dumnezeu Tatăl a fost și este adesea înțeles greșit. Mulți cunosc misiunea Domnului Hristos pe pămînt în favoarea neamului omenesc și rolul Duhului
Sfînt în viața individului, dar ce anume are de-a face Tatăl cu noi? Este El, în contrast cu milostivul Său Fiu și cu Duhul Sfînt, cu totul îndepărtat de pămîntul nostru, un Stăpîn absent, nemișcata Cauză Primară?
Sau El este, așa cum gîndesc unii despre El, "Dumnezeul Vechiului Testament", un Dumnezeu al răzbunării, caracterizat de dictonul "ochi pentru
ochi și dinte pentru dinte" (Mat. 5, 38; vezi și Ex. 21, 24)? Este El un Dumnezeu pretențios, care cere perfecțiunea? Sau un Dumnezeu care stă într-un contrast izbitor cu descrierea pe care o face Noul Testament cu privire la un Dumnezeu iubitor care vorbește despre celălalt obraz și cea de-a doua milă (Mat. 5, 39-41)?
Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament
Unitatea Vechiului și a Noului Testament și a planului lor comun de mîntuire este descoperită de faptul că este același Dumnezeu care vorbește și
acționează în ambele Testamente pentru mîntuirea poporului Său. "După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rînduri și în multe
chipuri, Dumnezeu, la sfîrșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile" (Evr. 1, 1-2). Deși Vechiul Testament face aluzie la Persoanele Dumnezeirii, el nu le diferențiază. Dar Noul Testament face clar faptul că Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost instrumentul activ în creațiune (Ioan 1, 1-3. 14; Col. 1, 16), cum și faptul că El a fost Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt (1 Cor. 10, 1-4; Ex. 3, 14; Ioan 8, 58). Ceea ce spune Noul Testament despre rolul Domnului Hristos în lucrarea creațiunii și a Exodului sugerează faptul că și Vechiul Testament ne înfățișează adesea portretul lui Dumnezeu Tatăl prin intermediul Fiului. "Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine" (2 Cor. 5, 19). Vechiul Testament descrie pe Tatăl în următorii termeni:
Un Dumnezeu milostiv. Nici o ființă omenească păcătoasă n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Exod 33, 20). Noi nu avem o fotografie a chipului Său.
Dumnezeu a demonstrat caracterul Său prin actele Sale milostive și prin tabloul verbal pe care l-a făcut cunoscut în prezența lui Moise: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mînie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor pînă la al treilea și al patrulea neam" (Ex. 34, 6-7; Evr. 10, 26. 27). Cu toate acestea, mila nu iartă orbește, ci ea este călăuzită de principiul dreptății. Aceia care resping mila Sa culeg pedeapsa Sa pentru nelegiuire.
La Sinai, Dumnezeu Și-a exprimat dorința de a fi Prietenul lui Israel, de a fi cu ei. El i-a spus lui Moise: .Să-Mi facă un locaș Sfînt și Eu voi locui în mijlocul
lor" (Ex. 25, 8). Pentru că acesta era locul locuinței lui Dumnezeu aici, pe pămînt, acest sanctuar a devenit punctul central al vieții și experienței religioase a lui Israel.
Un Dumnezeu al legămîntului. Nerăbdător să stabilească legături trainice, Dumnezeu a încheiat legăminte solemne cu persoane ca Noe (Gen. 9, 1-17) și Avraam (Gen. 12, 1-3. 7; 13, 14-17; 15, 1. 5. 6; 17, 1-8; 22, 15-18). Aceste legăminte ne descoperă un Dumnezeu personal, iubitor și interesat în problemele poporului Său. Lui Noe, El i-a dat asigurarea că anotimpurile se vor succede cu regularitate (Gen. 8, 22) și că niciodată nu va mai fi un potop peste întreg pămîntul (Gen. 9, 11); lui Avraam El i-a făgăduit că va avea mulți urmași (Gen. 15, 5-7) și o țară în care el și urmașii săi să poată locui
(Gen. 15, 18; 17, 8).
Un Dumnezeu răscumpărător. Ca Dumnezeu al exodului, El a condus, în mod miraculos, un popor de sclavi spre libertate. Acest mare act salvator
constituie fundalul pentru întreg Vechiul Testament și un exemplu al dorinței Sale de a fi Răscumpărătorul nostru. Dumnezeu nu este o persoană distantă, izolată, insensibilă, ci Una care este foarte mult implicată în problemele noastre.
Psalmii, în mod deosebit, au fost inspirați de profunzimea angajamentului iubirii lui Dumnezeu. "Cînd privesc cerurile – lucrarea mîinilor Tale – luna și
stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ’Ce este omul, ca să te gîndești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?’. (Ps. 8, 3-4). "Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu ești stînca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stînca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, și întăritura mea" (Ps. 18, 1-2); "Căci El nici nu disprețuiește, nici nu urăște necazurile celui nenorocit" (Ps. 22, 24).
Un Dumnezeu al protecției. David L-a văzut pe Dumnezeu ca pe Cel în care noi putem găsi refugiu – ceva asemănător cu cele șase cetăți israelite de scăpare, care adăposteau pe fugarii nevinovați. Tema repetată a "adăpostului" din psalmi caracterizează atît pe Domnul Hristos, cît și pe Tatăl. Dumnezeirea a fost un refugiu. "Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde supt acoperișul cortului Lui, și mă va înălța pe o stîncă" (Ps. 27, 5). "Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi" (Ps. 46, 1). "Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum și pînă în veac" (Ps. 125, 2).
Psalmistul dorește tot mai mult după Dumnezeul său: "Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu" (Ps. 42, 1. 2). Din experiență, David mărturisește: "Încredințează-ți soarta în mîna Domnului, și El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit" (Ps. 55, 22). "Popoare, în orice vreme, încredeți-vă în El, vărsați-vă inimile înaintea Lui!
Dumnezeu este adăpostul nostru" (Ps. 62, 8). "Dar Tu, Doamne, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și în
credincioșie" (Psalmul 86, 15).
Un Dumnezeu al iertării. După săvîrșirea păcatelor sale, adulter și crimă, David s-a rugat fierbinte: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După
îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua dela mine Duhul Tău cel Sfînt" (Ps. 51, 1. 11). El a fost mîngîiat de
asigurarea că Dumnezeu este uimitor de milostiv. "Ci cît sînt de sus cerurile față de pămînt, atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce sîntem făcuți; își aduce aminte că sîntem țărînă" (Ps. 103, 11- 14).
Un Dumnezeu al bunătății. Dumnezeu este Acela care "face dreptate celor asupriți, dă pîine celor flămînzi. Domnul izbăvește pe prinșii de război. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiați; Domnul iubește pe cei neprihăniți. Domnul ocrotește pe cei străini, sprijinește pe orfan și pe văduvă" (Ps. 146, 7-9). Ce tablou grandios al lui Dumnezeu ne este dat în Psalmi!
Un Dumnezeu al credincioșiei. În ciuda măreției lui Dumnezeu, Israel a rătăcit majoritatea timpului departe de El (Lev. 26; Deut. 28). Dumnezeu este
înfățișat ca iubind pe Israel, așa cum un soț își iubește soția. Cartea proorocului Osea este o ilustrare puternică a credincioșiei lui Dumnezeu în fața
necredincioșiei flagrante și a respingerii. Continua iertare oferită de Dumnezeu descoperă iubirea Sa necondiționată.
Deși Dumnezeu a îngăduit lui Israel să suporte nenorocirile cauzate de necredincioșia sa – încercînd să-i corecteze căile – El încă îl înconjoară cu mila Sa.
El îl asigură: "Tu, pe care te-am luat de la marginile pămîntului, și pe care te-am chemat dintr-o țară depărtată, căruia ți-am zis: ’Tu ești robul Meu, te aleg și nu te lepăd!’ nu te teme, căci Eu sînt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Is. 41, 9-10). În ciuda necredincioșiei lor, El le făgăduiește plin de bunătate: "Își vor mărturisi fărădelegile lor și fărădelegile părinților lor, călcările de lege pe care le-au săvîrșit față de Mine". "Dacă inima lor netăiată împrejur se va smeri și vor plăti datoria fărădelegilor lor, atunci Îmi voi aduce aminte de legămîntul Meu cu Iacov… cu Isaac… cu Avraam" (Lev. 26, 40-42; vezi și Ier. 3, 12).
Dumnezeu reamintește poporului Său de atitudinea Sa răscumpărătoare: "Å¢ine minte aceste lucruri, Iacove, și tu, Israele, căci ești robul Meu. Eu te-am
făcut, tu ești robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat" (Is. 44, 21-22). Nu este de mirare că El a putut să spună: "Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mîntuiți toți cei ce sînteți la marginile pămîntului! Căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sînt Dumnezeu și nu altul" (Is. 45, 22).
Un Dumnezeu al mîntuirii și răzbunării. Descrierea pe care Vechiul Testament o face lui Dumnezeu, prezentîndu-L ca pe un Dumnezeu al răzbunării,
trebuie văzută în contextul planului de nimicire a credinciosului Său popor de către cei nelegiuiți. Folosind tema "ziua cea mare a Domnului", profeții
înfățișează acțiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său, la sfîrșitul timpului. Aceasta va fi o zi de mîntuire pentru poporul Său, dar o zi de
răzbunare asupra vrăjmașilor lor, care vor fi nimiciți: "Spuneți celor slabi de inimă: Fiți tari, și nu vă temeți! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni,
răsplătirea lui Dumnezeu, El Însuși va veni, și vă va mîntui" (Is. 35, 4).
Un Dumnezeu Tată. Adresîndu-se lui Israel, Moise s-a referit la Dumnezeu ca Tată al lor, care i-a răscumpărat: "Nu este El, oare, Tatăl tău care te-a făcut?" (Deut. 32, 6). Prin răscumpărare, Dumnezeu l-a adoptat pe Israel ca fiind copilul Său. Isaia scria: "Doamne, Tu ești Tatăl nostru" (Is. 64, 8; vezi și 63, 16). Prin Maleahi, Dumnezeu declară: "Eu sînt Tată" (Mal. 1, 6). În altă parte, Maleahi leagă calitatea de Tată a lui Dumnezeu de rolul Său de Creator: "N-avem toți un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?" (Mal. 2, 10). Dumnezeu este Tatăl nostru atît prin creațiune, cît și prin răscumpărare. Ce adevăr glorios!
Dumnezeu Tatăl în Noul Testament
Dumnezeul Vechiului Testament nu Se deosebește de Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind originea tuturor lucrurilor,
Tată al tuturor adevăraților credincioși și, într-un sens special, Tată al lui Isus Hristos.
Tată a toată creațiunea. Pavel Îl identifică pe Tatăl, deosebindu-L de Isus Hristos: "Totuși pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile și prin El și noi" (1 Cor. 8, 6; vezi și Evr. 12, 9; Ioan 1, 17). El mărturisește: "Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pămînt" (Ef. 3, 14-15).
Tatăl tuturor credincioșilor. În timpurile Noului Testament, această legătură spirituală tată-fiu exista nu numai între Dumnezeu și poporul Israel, ci și
între Dumnezeu și fiecare credincios, în mod individual. Isus Hristos a fixat principiile călăuzitoare pentru această legătură (Mat. 5, 45; 6, 6-15), care este
instituită prin acceptarea de către cel credincios a Domnului Isus Hristos (Ioan 1, 12-13).
Prin răscumpărarea lucrată de Domnul Hristos, credincioșii sînt adoptați devenind copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfînt face posibilă această legătură.
Domnul Hristos a venit ca să "răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sînteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ’Ava’, adică ’Tată!’. (Gal. 4, 5-6; vezi și Rom. 8, 15-16).
Isus descoperă pe Tatăl. Isus, Dumnezeu Fiul, a prezentat cea mai profundă concepție cu privire la Dumnezeu Tatăl atunci cînd, ca o autorevelare a lui
Dumnezeu, a venit în corp omenesc (Ioan 1, 14). Ioan declara că "nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu. Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18), Isus a zis "Căci M-am coborît din cer.. (Ioan 6, 38). "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). A cunoaște pe Isus înseamnă a cunoaște pe Tatăl.
Epistola către Evrei subliniază importanța acestei descoperiri personale: "După ce a vorbit în vechime părinților noștri, prin prooroci, în multe rînduri și
în multe chipuri, Dumnezeu, la sfîrșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile, El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui" (Evr. 1, 1-3).
1. Un Dumnezeu care dă. Isus L-a descoperit pe Tatăl Său ca pe un Dumnezeu care dă. Vedem acest lucru la creațiune, la Betleem și la Golgota.
La creațiune, Tatăl și Fiul au lucrat împreună. Dumnezeu ne-a dat viață, în ciuda faptului că El cunoștea că aceasta va duce la moartea propriului Său Fiu.
La Betleem, dînd pe Fiul Său, El S-a dat pe Sine. Ce durere a suferit Tatăl atunci cînd Fiul Său a venit pe planeta noastră mînjită de păcat! Să ne imaginăm simțămintele Tatălui atunci cînd a văzut pe Fiul Său schimbînd iubirea și adorarea îngerilor cu ura păcătoșilor, gloria și fericirea cerului pentru calea
morții.
Dar Golgota este aceea care ne-a dat cea mai profundă cunoaștere a Tatălui. Tatăl, fiind divin, a suferit durerea despărțirii de Fiul Său – în viață ca și în moarte – și aceasta mult mai intens decît ar putea suferi o ființă omenească. El a suferit în aceeași măsură cu Domnul Hristos. Ce mărturie mai puternică ar fi putut fi adusă despre Tatăl? Crucea descoperă – așa cum nimic altceva nu o poate face – adevărul despre Tatăl.
2. Un Dumnezeu al iubirii. Subiectul favorit al Domnului Hristos a fost bunătatea și iubirea abundentă a lui Dumnezeu. El a spus: "Dar Eu vă spun:
Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei care vă bleastămă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugațivă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Mat. 5, 44-45). "Și răsplata voastră va fi mare, și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi. Fiți dar milostivi, cum și Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 35-36).
Aplecîndu-Se și spălînd picioarele vînzătorului Său (Ioan 13, 5. 10-14), Domnul Isus a dat pe față natura iubitoare a Tatălui. Cînd vedem pe Domnul Isus
hrănind mulțimea flămîndă (Marcu 6, 39-44; 8, 1-9), vindecînd pe cel surd (Marcu 9, 17-29), dînd celui mut grai ca să vorbească (Marcu 7, 32-37), deschizînd ochii orbului (Marcu 8, 22-26), făcînd pe cel paralizat să meargă (Luca 5, 18-26), vindecînd pe leproși (Luca 5, 12-13), înviind pe morți (Marcu 5, 35-43; Ioan 11, 1- 45), iertînd pe păcătoși (Ioan 8, 3-11) și scoțînd demoni (Mat. 15, 22-28; 17, 14-21), în toate acestea vedem pe Tatăl amestecîndu-Se printre oameni, dîndu-le viața Lui, eliberîndu-i, dîndu-le nădejde și îndreptîndu-i către un pămînt nou, restaurat, ce stă să vină. Domnul Hristos știa că descoperirea iubirii prețioase a Tatălui Său era decisiv pentru a aduce pe oameni la pocăință (Rom. 2, 4).
Trei dintre parabolele Domnului Hristos înfățișează iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea pierdută (Luca 15). Parabola oii pierdute ne învață că mîntuirea
vine datorită inițiativei lui Dumnezeu și nu pentru că noi L-am căutat. După cum păstorul iubește oile sale și-și primejduiește viața atunci cînd una lipsește, într-o măsură mult mai mare, Dumnezeu Își manifestă iubirea fierbinte după fiecare persoană pierdută.
Parabola are, de asemenea, și o importanță cosmică. Oaia pierdută reprezintă lumea noastră răzvrătită, planeta noastră păcătoasă, un simplu atom în
vastitatea Universului lui Dumnezeu. Darul costisitor al lui Dumnezeu, darul Fiului Său, făcut pentru a aduce planeta noastră înapoi în staul, înseamnă că
lumea noastră căzută este tot atît de prețioasă înaintea Lui cum este și restul creațiunii.
Parabola drahmei sau bănuțului pierdut subliniază imensa valoare pe care Dumnezeu ne-o atribuie nouă, păcătoșilor. Iar parabola fiului risipitor ne arată
enorma iubire a Tatălui, care zice bun-venit acasă fiului pierdut. Dacă este bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7),
imaginați-vă bucuria pe care o va trăi Universul la a doua venire a Domnului.
Noul Testament face clară implicarea intimă a Tatălui în a doua venire a Fiului Său. La a doua venire, cei răi vor striga la munți și la stînci: "Cădeți peste
noi, și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mînia Mielului" (Apoc. 6, 16). Domnul Isus a zis: "Căci Fiul omului are să vină în slava
Tatălui Său, cu îngerii Săi" (Mat. 16, 27) "și veți vedea pe Fiul omului, stînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, și venind pe norii cerului" (Mat. 26, 64).
Cu o inimă plină de dor, Tatăl așteaptă a doua venire, cînd cei răscumpărați vor fi duși în căminul cel veșnic. Atunci faptul "că El a trimis în lume pe singurul
Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El"(1 Ioan 4, 9), se va dovedi că n-a fost în zadar. Numai iubirea de nepătruns și neegoistă explică de ce, "deși am fost vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său" (Rom. 5, 10). Cum putem oare să respingem o astfel de iubire și să nu-L recunoaștem ca Tată al nostru?
Sursa: www.adventist.ro
