Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că Dumnezeu Fiul cel veșnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se descoperă caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire mîntuirea neamului omenesc și lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfînt și născut din fecioara Maria. El a trăit și a fost ispitit ca orice ființă omenească, dar a exemplificat în viața Lui, în mod desăvîrșit, neprihănirea și iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu și a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bună voie, El a suferit și a murit pe cruce pentru păcatele noastre și în locul nostru, și a fost înviat din morți, S-a înălțat la cer, ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va veni iarăși în slavă pentru a aduce eliberarea finală poporului Său și restatornicirea tuturor lucrurilor.
Dumnezeu Fiul
Pustia s-a transformat într-un coșmar de vipere. Șerpii alunecau printre vasele de bucătărie și se încolăceau în jurul țărușilor de la cort. Ei se strecurau printre jucăriile copiilor și stăteau la pîndă pe saltelele de dormit. Dinții lor se înfigeau adînc, injectînd otravă de moarte.
Pustia, care fusese cîndva refugiul lui Israel, a devenit cimitirul lui. Sute de oameni zăceau pe moarte. Înțelegînd situația lor nenorocită, părinții terorizați au alergat către cortul lui Moise, cerînd ajutor. "Moise s-a rugat pentru popor".
Răspunsul lui Dumnezeu? Modelează, un șarpe de aramă și înalță-l cît mai sus – și toți cei care vor privi la el vor trăi. "Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe, și privea spre șarpele de aramă, trăia" (Num. 21, 9).
Șarpele a fost dintotdeauna simbolul lui Satana (Gen. 3; Apoc. 12), reprezentînd păcatul. Tabăra se aruncase în mîinile lui Satana. Remediul lui Dumnezeu? Nu de a privi la un miel adus jertfă pe altarul de la sanctuar, ci la un șarpe de bronz.
A fost un simbol straniu al lui Hristos. Tot așa cum chipul șerpilor ce mușcau a fost înălțat pe o prăjină, Isus, făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom. 8, 3), avea să fie înălțat pe crucea rușinii (Ioan 3, 14-15). El a devenit păcat, luînd asupra Sa păcatele tuturor acelora care au trăit sau vor trăi pe pămînt. "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Cor. 5, 21). Privind la Hristos, omenirea neajutorată poate găsi viață.
Cum poate aduce întruparea mîntuire pentru neamul omenesc? Ce efect a avut ea asupra Fiului? Cum a putut Dumnezeu să devină o ființă omenească și de ce a fost necesar?
Întruparea: profeție și împlinire
Planul lui Dumnezeu de a salva pe aceia care s-au înstrăinat de sfatul Său atotînțelept (Ioan 3, 16; 1 Ioan 4, 9) a demonstrat, în mod convingător, iubirea Sa. În acest plan, Fiul Său a fost "cunoscut mai înainte de întemeierea lumii" ca jertfă pentru păcat, nădejdea neamului omenesc (1 Petru 1, 19-20). El avea să ne aducă înapoi la Dumnezeu și să ofere eliberarea de păcat prin nimicirea lucrărilor celui rău (1 Petru 3, 18; Mat. 1, 21; 1 Ioan 3, 8).
Păcatul i-a desprins pe Adam și Eva de Izvorul vieții și aceasta ar fi trebuit să aibă ca rezultat moartea lor imediată. Dar, în armonie cu planul făcut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1, 20-21), în .consiliul păcii" (Zah. 6, 13), Dumnezeu Fiul S-a interpus între ei și dreptatea divină, făcînd o punte peste abis, oprind acțiunea morții. Deci, chiar înainte de cruce, harul Său a ținut ființele omenești căzute în viață și le-a asigurat mîntuirea. Dar, ca să ne poată reface pe deplin ca fii și fiice ale lui Dumnezeu, El a trebuit să devină om.
De îndată ce Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a dat o speranță, făgăduind că va pune o vrăjmășie supranaturală între șarpe și femeie, între sămînța lui și sămînța ei. În declarația tainică din Gen. 3, 15, șarpele și sămînța acestuia reprezintă pe Satana și urmașii săi; femeia și sămînța ei simbolizează pe poporul lui Dumnezeu și pe Mîntuitorul lumii. Această declarație a fost prima asigurare a faptului că lupta dintre bine și rău se va sfîrși cu victoria Fiului lui Dumnezeu.
Biruința va fi cîștigată totuși cu un preț dureros. "Acesta (Mîntuitorul) îți va zdrobi capul (al lui Satana), și tu (Satana) îi vei zdrobi călcîiul (al Mîntuitorului)" (Gen. 3, 15). Nimeni nu va ieși nevătămat din acest conflict.
Din acel moment, neamul omenesc a privit spre Cel Făgăduit. Întreg Vechiul Testament este o desfășurare a acestei căutări. Profețiile prooroceau că, atunci cînd Cel Făgăduit avea să sosească, lumea avea să aibă dovezile care să confirme identitatea Sa.
O ilustrare profetică a mîntuirii
După ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a instituit un sistem de sacrificii de animale, spre a ilustra misiunea Mîntuitorului care avea să vină (Gen. 4, 4). Acest sistem simbolic vizualiza modul în care Dumnezeu Fiul avea să nimicească păcatul.
Datorită păcatului – călcarea legii lui Dumnezeu – neamul omenesc stătea în fața morții (Gen. 2, 17; 3, 19; 1 Ioan 3, 4; Rom. 6, 23). Legea lui Dumnezeu cerea viața păcătosului. Dar, în infinita Sa iubire, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, "pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (Ioan 3, 16). Ce act de neînțeles al bunăvoinței divine! Dumnezeu Fiul cel veșnic a plătit singur, în mod ispășitor, pedeapsa pentru păcat, astfel încît El să poată să ne ofere iertarea și împăcarea cu Dumnezeirea.
După ieșirea poporului Israel din Egipt, jertfele erau aduse într-un cort, ca parte a unui legămînt al relației dintre Dumnezeu și poporul Său. Ridicat de Moise, în armonie cu modelul Sanctuarului din ceruri, sanctuarul și serviciile lui au fost instituite spre a ilustra planul de mîntuire (Ex. 25, 8-9. 40; Evr. 8, 1-5).
Pentru obținerea iertării, un păcătos pocăit aducea ca jertfă un animal care nu avea nici un cusur – o reprezentare a Mîntuitorului cel neprihănit. Păcătosul trebuia să-și așeze mîna pe capul animalului nevinovat și să-și mărturisească păcatele (Lev. 1, 3. 4). Acest act simboliza transferarea păcatului de la păcătosul vinovat la victima nevinovată, înfățișînd astfel caracterul înlocuitor (ispășitor) al jertfei aduse.
Deoarece "fără vărsare de sînge nu este iertare de păcate" (Evr. 9, 22), păcătosul trebuia să sacrifice animalul, scoțînd astfel în evidență natura mortală a păcatului. Această cale tristă de a exprima nădejdea era singura cale a păcătosului de a-și exprima credința.
După lucrarea preotului (Lev. 4, 7), păcătosul primea iertarea păcatelor prin credința sa în moartea înlocuitoare a Răscumpărătorului ce avea să vină, pe care o simboliza animalul adus jertfă (Lev. 4, 26. 31. 35). Noul Testament recunoaște pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29). Prin sîngele Său prețios, "Mielul fără cusur și fără prihană" (1 Petru 1, 19) a realizat pentru neamul omenesc răscumpărarea de pedeapsa de pe urmă a păcatului.
Proorocii despre un Mîntuitor. Dumnezeu a făgăduit că Mîntuitorul – Mesia, Cel Uns – va veni pe linia genealogică a lui Avraam. .În sămînța ta vor fi binecuvîntate toate neamurile pămîntului" (Gen. 22, 18; 12, 3). Isaia a profetizat că Mîntuitorul va veni ca un Prunc de parte bărbătească și va avea atît natură divină, cît și natură umană: "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii" (Is. 9, 6). Acest Răscumpărător Se va urca pe tronul lui David și va stabili o împărăție veșnică a păcii (Is. 9, 7). Betleemul avea să fie locul Lui de naștere (Mica 5, 2).
Nașterea acestei Persoane divino-umane avea să fie supranaturală. Citînd pe Isaia 7, 14, Noul Testament declară: "Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi" (Mat. 1, 23).
Lucrarea Mîntuitorului este exprimată în aceste cuvinte: "Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru: să mîngîi pe toți cei întristați" (Is. 61, 1. 2; vezi și Luca 4, 18. 19).
În mod surprinzător, Mesia avea să fie respins. El avea să fie înfățișat ca un "Lăstar care iese dintr-un pămînt uscat". "N-avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă privirile și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința. Și noi nu L-am băgat în seamă" (Is. 53, 2-4).
Un prieten apropiat Îl va trăda (Ps. 41, 9) pentru treizeci de piese de argint (Zah. 11, 12). În timpul judecării Sale, El avea să fie scuipat și bătut (Is. 50, 6). Aceia care L-au crucificat aveau să tragă la sorți pentru hainele pe care le purta (Ps. 22, 18). Nici unul din oasele Sale nu avea să fie zdrobit (Ps. 34, 20), dar coasta Sa avea să fie străpunsă (Zah. 12, 10). În suferințele Sale, El nu se va opune, ci "ca o oaie mută, înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura" (Is. 53, 7).
Mîntuitorul nevinovat va suferi nespus de mult pentru păcătoși. "El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui. El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El și prin rănile Lui sîntem tămăduiți. Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. El fusese șters de pe pămîntul celor vii și lovit de moarte" (Is. 53, 4-8).
Identificarea Mîntuitorului. Numai Isus Hristos a împlinit aceste profeții. Scriptura trasează genealogia Sa de la Avraam, numindu-L fiul lui Avraam (Mat. 1, 1), iar Pavel afirmă că făgăduința făcută lui Avraam și seminței sale a fost împlinită în Hristos (Gal. 3, 16). Titlul mesianic de "Fiul lui David" a fost pe larg aplicat Lui (Mat. 21, 9). El a fost identificat ca fiind Mesia cel făgăduit, care va ocupa tronul lui David (Fapte 2, 29-30).
Nașterea lui Isus a fost în adevăr supranaturală. Fecioara Maria "s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfînt" (Mat. 1, 18-23). Un decret roman a adus-o la Betleem, locul de naștere profetizat (Luca 2, 4-7).
Unul dintre numele lui Isus a fost Emanuel sau "Dumnezeu cu noi", care a reflectat natura Sa divino-umană și a ilustrat identificarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc (Mat. 1, 23). Numele Său obișnuit, Isus, scoate în evidență misiunea Sa de Mîntuitor: "Și-i vei pune Numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale" (Mat. 1, 21).
Isus a identificat misiunea Sa cu aceea a lui Mesia, profetizată în Isaia 61, 1-2, spunînd: "Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit" (Luca 4, 17-21).
Deși El a făcut o profundă impresie asupra poporului Său, solia Sa a fost în general respinsă (Ioan 1, 11; Luca 23, 18). Cu puține excepții, El n-a fost recunoscut ca Mîntuitor al lumii. În loc de acceptare, El a fost amenințat cu moartea (Ioan 5, 16; 7, 19; 11, 53).
Spre sfîrșitul celor trei ani și jumătate ai lucrării Domnului Hristos, Iuda Iscarioteanul, un ucenic al Său, L-a vîndut (Ioan 13, 18; 18, 2) pentru treizeci de arginți (Mat. 26, 14-15). În loc să opună rezistență, El i-a mustrat pe ucenicii Săi, pentru că au încercat să-L apere (Ioan 18, 4-11).
Deși nevinovat de vreo fărădelege, în mai puțin de douăzeci și patru de ore după ce a fost arestat El a fost scuipat, bătut, judecat, condamnat la moarte și crucificat (Mat. 26, 67; Ioan 19, 1-16; Luca 23, 14-15). Soldații au tras la sorți pentru haina Lui (Ioan 19, 23-24). În timpul crucificării Sale, nici unul din oasele Lui nu a fost zdrobit (Ioan 19, 32. 33. 36) și, după ce a murit, soldații I-au străpuns coasta cu o suliță (Ioan 19, 34. 37).
Moartea lui Hristos a fost recunoscută de urmașii Săi ca fiind unicul sacrificiu valabil în favoarea păcătoșilor. "Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi" (Rom. 5, 8). "Trăiți în dragoste, după cum și Hristos – scria Pavel – "ne-a iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu" (Ef. 5, 2).
Timpul slujirii și morții Sale. Biblia ne descoperă faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume "la împlinirea vremii"(Gal. 4, 4). Cînd Hristos a început lucrarea Sa, El a declarat: "S-a împlinit vremea" (Marcu 1, 15). Aceste referiri la timp sînt indicii că lucrarea Mîntuitorului s-a desfășurat în armonie cu o plănuire profetică foarte exactă.
Cu cinci veacuri mai înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul exact al începutului lucrării lui Hristos, cum și timpul morții Sale. 1
Spre încheierea celor șaptezeci de ani ai captivității lui Israel în Babilon, Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu și pentru Ierusalim o perioadă de probă de șaptezeci de săptămîni.
În acest timp, prin pocăință și pregătindu-se pentru venirea lui Mesia, națiunea iudaică avea să îndeplinească planul lui Dumnezeu cu ei.
Daniel a scris, de asemenea, despre "ispășirea nelegiuirii" pînă la aducerea "neprihănirii veșnice", ca marcînd această perioadă. Aceste acțiuni mesianice arătau că Mîntuitorul va veni în limitele acestei perioade (Dan. 9, 24).
Profeția lui Daniel arată că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după "șapte săptămîni" plus "șaizeci și două de săptămîni" sau un total de șaizeci și nouă de săptămîni de la "darea poruncii de rezidire a Ierusalimului" (Dan. 9, 25). După șaizeci și nouă de săptămîni, Mesia (Unsul) "va fi stîrpit și nu va avea nimic" (Dan. 9, 26) – o referire la moartea Sa ispășitoare. El avea să moară în mijlocul celei de a șaptezecea săptămîni, cînd va face "să înceteze jertfa și darul de mîncare" (Dan. 9, 27).
Cheia înțelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul profetic este echivalentă cu un an solar literal (Num. 14, 34; Ezech. 4, 6). 2 În armonie cu acest principiu an-zi, cele 70 de săptămîni (sau 490 de zile profetice) reprezintă 490 de ani literali.
Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu "darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" (Dan. 9, 25). Acest decret, care dădea o deplină autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al șaptelea an al împăratului persan Artaxerxe și a devenit activ în toamna anului 457 î. Hr. (Ezra 7, 8. 12-26; 9, 9). 3 În conformitate cu profeția, după 483 de ani (69 de săptămîni profetice) de la decret, Mesia Cîrmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci și trei de ani, începînd din 457 î. Hr. , ne duc pînă în toamna anului 27 d. Hr. , cînd Domnul Isus a fost botezat și a început activitatea Sa publică. 4 Acceptînd aceste date: 457 î. Hr. și 27 d. Hr. , Gleason Archer declară că aceasta a fost "cea mai remarcabilă exactitate în îndeplinirea unei astfel de profeții străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza despre venirea Fiului Său cu o precizie atît de uimitoare; acest fapt depășește orice explicație raționalistă". 5
La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de către Duhul Sfînt și a primit recunoașterea lui Dumnezeu că este "Mesia" (în ebraică) sau "Hristos" (în greacă), ambele însemnînd "Cel Uns" (Luca 3, 21. 22; Fapte 10, 38; Ioan 1, 41). Cînd Isus a spus "s-a împlinit vremea" (Marcu 1, 15), El S-a referit la împlinirea acestui timp profetic.
În mijlocul celei de a șaptezecea săptămîni, în primăvara anului 31, exact la trei ani și jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt sistemului jertfelor, dîndu-Și viața. În clipa morții Sale, perdeaua dinăuntrul templului, în mod miraculos, "s-a rupt în două, de sus pînă jos" (Mat. 27, 51), indicînd abolirea de către cer a tuturor serviciilor de la templu.
Toate darurile și sacrificiile au arătat înainte către jertfa atotcuprinzătoare a lui Mesia. Cînd Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sacrificat pe Golgota ca preț de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1, 19), tipul a întîlnit antitipul și ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate. Serviciile de la sanctuarul pămîntesc nu mai erau necesare.
Exact la timpul profetizat, în timpul sărbătorii Paștelui, El a murit. În adevăr, spune Pavel, "Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit" (1 Cor. 5, 7). Această uimitoare exactitate a timpului profetic ne dă una dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mîntuitorul de mult profetizat al lumii.
Învierea Mîntuitorului
Biblia a profetizat nu numai moartea Mîntuitorului ci, de asemenea, și învierea Sa. David a profetizat "că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuința morților și trupul Lui nu va vedea putrezirea (Fapte 2, 31; Ps. 16, 10). Deși Hristos a sculat și pe alții din morți (Marcu 5, 35-42; Luca 7, 11-17; Ioan 11), propria Sa înviere a demonstrat puterea ce se află în spatele declarației Lui că este Mîntuitorul lumii: "Eu sînt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11, 25-26).
După învierea Sa, El a declarat: "Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților" (Apoc. 1, 17-18).
Cele două naturi ale lui Isus Hristos
Declarînd: "Cuvîntul S-a făcut trup și a locuit printre noi" (Ioan 1, 14), Ioan a prezentat un adevăr profund. Întruparea lui Dumnezeu Fiul este o taină. Scriptura numește manifestarea lui Dumnezeu în trup ca fiind "taina evlaviei" (1 Tim. 3, 16).
Creatorul lumilor, El în care era plinătatea Dumnezeirii, a devenit Pruncul neajutorat din ieslea Betleemului. Cu mult mai presus de oricare dintre îngeri, egal cu Dumnezeu Tatăl în demnitate și slavă, S-a plecat totuși pînă acolo, încît să poarte haina naturii omenești.
Cu greu poate cineva să priceapă însemnătatea acestei taine sfinte și aceasta numai făcînd apel la Duhul Sfînt pentru iluminare. În încercarea de a înțelege întruparea, este bine să ne aducem aminte că "lucrurile ascunse sînt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sînt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie.. (Deut. 29, 29).
Isus Hristos este Dumnezeu adevărat. Care este dovada că Isus Hristos este divin? Ce înțelegere a avut Isus despre Sine? Au recunoscut oamenii divinitatea Lui?
1. Atributele divinității Sale. Hristos posedă atribute divine. El este atotputernic. El a spus că Tatăl I-a dat "toată puterea. în cer și pe pămînt" (Mat. 28, 18; Ioan 17, 2).
El este atotcunoscător. În El, spunea Pavel, "sînt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei" (Col. 2, 3).
Isus a afirmat omniprezența Sa, dînd asigurarea: "Și iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului" (Mat. 28, 20). "Căci acolo unde sînt doi sau trei adunați în Numele Meu, sînt și Eu în mijlocul lor" (Mat. 18, 20).
Deși divinitatea Sa avea capacitatea naturală a omniprezenței, Isus Hristos cel întrupat a renunțat în mod voluntar la aceasta. El a ales să fie omniprezent prin lucrarea Duhului Sfînt (Ioan 14, 16-18).
Epistola către Evrei confirmă faptul că El nu Se schimbă, declarînd: "Isus Hristos este același ieri și azi și în veci" (Evr. 13, 8).
Existența Sa prin Sine Însuși era evidentă atunci cînd El a spus că are "viața în Sine" (Ioan 5, 26) și Ioan mărturisea că "în El era viața și viața era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4). Declarația lui Hristos: "Eu sînt învierea și viața" (Ioan 11, 25) afirmă că în El viața este "originală, neîmprumutată și nederivată". 6 Sfințenia este o parte a naturii Sale. Cînd îngerul a anunțat-o pe Maria (Buna Vestire), el i-a spus: "Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfîntul care se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1, 35). La vederea lui Isus, demonii strigau: "Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?. Te știu cine ești: ’Ești Sfîntul lui Dumnezeu!’. (Marcu 1, 24).
El este iubire. "Noi am cunoscut dragostea Lui", scria Ioan, "prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi" (1 Ioan 3, 16).
El este veșnic. Isaia Îl numește "Părintele veșniciilor" (Is. 9, 6). Mica se referă la El ca la Unul "a cărui obîrșie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veșniciei" (Mica 5, 2). Pavel datează existența Sa "mai înainte de toate lucrurile" (Col. 1, 17) și Ioan este de acord cu aceasta, spunînd: "El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El" (Ioan 1, 2-3). 7
2. Puterea și prerogativele Sale divine. Lucrările lui Dumnezeu sînt atribuite lui Isus. El este identificat atît ca fiind Creator (Ioan 1, 3; Col. 1, 16), cît și Susținător, căci "toate se țin prin El" (Col. 1, 17; Evr. 1, 3). Cu glasul Lui, El poate învia pe cei morți (Ioan 5, 28-29) și va judeca lumea la sfîrșitul timpului (Mat. 25, 31-32). El iartă păcatele (Mat. 9, 6; Marcu 2, 5-7).
3. Numele Sale divine. Numele Sale descoperă natura Sa divină. Emanuel înseamnă "Dumnezeu este cu noi" (Mat. 1, 23). Atît cei credincioși, cît și demonii I se adresează, numindu-L Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1, 1; Mat. 8, 29; vezi și Marcu 5, 7). Numele sacru al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Iehova sau Iahve, este aplicat lui Isus. Matei folosește cuvintele din Isaia 40, 3, "pregătiți calea Domnului", spre a descrie lucrarea de pregătire pentru misiunea sau lucrarea lui Hristos (Mat. 3, 3). Ioan identifică pe Isus cu Domnul oștirilor stînd pe tronul Său (Is. 6, 1. 3; Ioan 12, 41).
4. Divinitatea Sa recunoscută. Ioan descrie pe Isus ca fiind Cuvîntul divin care "S-a făcut trup" (Ioan 1, 14). Toma recunoaște pe Hristos Cel Înviat ca fiind "Domnul meu și Dumnezeul meu" (Ioan 20, 28). Pavel se referă la El ca la Unul care este "mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci" (Rom. 9, 5), iar în Epistola către Evrei este numit Dumnezeu și Domn al creațiunii (Evr. 1,8. 10). 8
5. Mărturia Lui personală. Isus Hristos personal a declarat că este egal cu Dumnezeu. El Se identifică pe Sine ca fiind "EU SÎNT" (Ioan 8, 58), Dumnezeul Vechiului Testament. El numea pe Dumnezeu "Tatăl Meu", în loc de "Tatăl nostru" (Ioan 20, 17). Iar atunci cînd a declarat că "Eu și Tatăl una sîntem" (Ioan 10, 30), El susținea că era "de o substanță" cu Tatăl, "avînd aceleași atribute". 9
6. Egalitatea Sa cu Dumnezeu, confirmată. Egalitatea Sa cu Dumnezeu Tatăl este luată ca atare în formula botezului (Mat. 28, 19), a binecuvîntării apostolice (2 Cor. 13, 14), în sfatul dat de Domnul Hristos înainte de despărțirea Sa de ucenici (Ioan 14, 16) și în prezentarea de către Pavel a darurilor spirituale (1 Cor. 12, 4-6). Scriptura Îl descrie pe Isus Hristos ca fiind "oglindirea slavei lui Dumnezeu" și "întipărirea Ființei Lui" (Evr. 1, 3). Și, atunci cînd I S-a cerut să descopere pe Dumnezeu Tatăl, Isus a răspuns: "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9).
7. El este adorat ca Dumnezeu. Oamenii L-au adorat și I S-au închinat (Mat. 28, 17; vezi și Luca 14, 33). .Toți îngerii lui Dumnezeu să I se inchine" (Evr. 1, 6). Pavel scria că "în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi. și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul" (Filip. 2, 10-11). Mai multe formule de binecuvîntare acordă lui Hristos "slava în vecii vecilor" (2 Tim. 4, 18; Evr. 13, 21; 2 Petru 3, 18).
8. Natura Sa divină, o necesitate. Domnul Hristos a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu. Oamenii au nevoie de o perfectă descoperire a
caracterului lui Dumnezeu, astfel încît ei să poată dezvolta o relație personală cu El. Hristos satisface această nevoie, desfășurînd slava lui Dumnezeu (Ioan 1, 14). "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18; vezi și 17, 6). Isus mărturisește că "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9).
În totală dependență de Tatăl (Ioan 5, 30), Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. Cu putere divină, El S-a descoperit pe Sine ca Mîntuitorul cel milostiv și iubitor, trimis de Tatăl ca să vindece, să refacă și să ierte păcatele (Luca 6, 19; Ioan 2, 11; 5, 1-15. 36; 11, 41-45; 14, 11; 8, 3-11). Cu toate acestea, El niciodată nu a săvîrșit vreo minune pentru a Se cruța pe Sine de necazurile și suferințele pe care oamenii le-ar îndura dacă ar fi în împrejurări asemănătoare.
Isus Hristos este "una în natură, în caracter și în planuri cu Dumnezeu Tatăl". 10 El este Dumnezeu adevărat.
Isus Hristos este om adevărat. Sfînta Scriptură dă mărturie despre faptul că, pe lîngă natura Sa divină, Isus Hristos are și o natură omenească. Acceptarea acestei doctrine este crucială. Oricine "mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu" și oricine nu mărturisește acest lucru "nu este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 2-3). Nașterea în trup omenesc a lui Isus Hristos, dezvoltarea Sa ulterioară, caracteristicile și mărturia Sa personală sînt tot atîtea dovezi despre natura Sa umană.
1. Nașterea Sa în trup omenesc. "Și Cuvîntul S-a făcut trup și a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Aici, cuvîntul "trup" înseamnă "natură umană", o natură inferioară naturii Sale cerești. Într-un limbaj simplu, Pavel spune că "Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie" (Gal. 4, 4; vezi și Gen. 3, 15). Hristos a fost făcut "asemenea oamenilor" și "ca un om" (Filip. 2, 7-8). Această manifestare a lui Dumnezeu în haina naturii omenești este "taina evlaviei" (1 Tim. 3, 16).
Genealogia lui Hristos se referă la El ca fiind "Fiul lui David" și "Fiul lui Avraam" (Mat. 1, 1). După natura Sa omenească, El "S-a născut din sămînța lui David" (Rom. 1, 3; 9, 5) și a fost "Fiul Mariei" (Marcu 6, 3). Deși El a fost născut dintr-o femeie, așa cum se naște orice alt copil, în cazul Său există o mare deosebire, ceva unic. Maria era o fecioară și acest Copil a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20-23; Luca 1, 31-37). Prin mama Sa, El putea pretinde adevărata natură umană.
2. Dezvoltarea Sa umană. Isus a fost supus legilor dezvoltării omenești. El .creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El" (Luca 2, 40. 52). La vîrsta de 12 ani, El a devenit conștient de misiunea Sa divină (Luca 2, 46-49). În tot timpul copilăriei Sale, El a fost supus părinților Săi (Luca 2, 51).
Drumul spre cruce a fost un drum de continuă creștere prin suferințe, care au jucat un rol important în dezvoltarea Sa. El "a învățat să asculte prin lucrurile pe care Le-a suferit. Și după ce a fost făcut desăvîrșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mîntuiri veșnice" (Evr. 5, 8. 9; 2, 10. 18). Și, deși El a trăit experiența acestei dezvoltări, El n-a păcătuit.
3. El a fost numit "Om". Ioan Botezătorul și Petru se referă la El, ca fiind "un Om" (Ioan 1, 30; Fapte 2, 22). Pavel vorbește despre "darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, Isus Hristos" (Rom. 5, 15). El este "OMUL" prin care a venit "învierea morților" (1 Cor. 15, 21); "singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos" (1 Tim. 2, 5). Adresîndu-Se vrăjmașilor Săi, Isus Hristos Se referă la Sine, ca fiind Om: "Dar acum căutați să Mă omorîți, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu" (Ioan 8, 40).
Expresia favorită a lui Isus, pentru a vorbi despre Sine, expresia pe care El a folosit-o de 77 de ori, a fost "Fiul omului" (Mat. 8, 20; 26, 2). Titlul de Fiu al lui Dumnezeu îndreaptă atenția asupra pozițiilor Sale înăuntrul Dumnezeirii. Numele de Fiu al omului subliniază solidaritatea Sa cu neamul omenesc prin
întruparea Sa.
4. Caracteristicile Sale omenești. Dumnezeu a făcut pe oameni "cu puțin mai prejos decît îngerii" (Ps. 8, 5). În mod asemănător, Scripturile prezintă pe Isus ca pe Unul care a fost făcut pentru puțină vreme mai prejos decît îngerii (Evr. 2, 9). Natura Sa omenească a fost creată și nu poseda puteri supraomenești.
Hristos trebuia să fie în adevăr Om; aceasta făcea parte din misiunea Sa. Cerîndu-I-se să aibă caracteristicile esențiale ale naturii umane, El a fost "părtaș cărnii și sîngelui" (Evr. 2, 14). În toate lucrurile, Hristos a fost făcut "asemenea" celorlalte ființe omenești (Evr. 2, 17). Natura Sa omenească poseda aceleași particularități mintale și fizice ca și restul omenirii: foamea, setea, oboseala și frămîntarea (Mat. 4, 2; Ioan 19, 28; 4, 6; vezi și Mat. 26, 21; 8, 24).
În lucrarea Sa pentru alții, El a dat pe față împreună simțire, mînie îndreptățită și durere (Mat. 9, 36; Marcu 3, 5). Adesea, era tulburat și îndurerat și chiar a plîns (Mat. 26, 38; Ioan 12, 27; 11, 33. 35; Luca 19, 41). El S-a rugat cu strigăte și cu lacrimi, o dată a mers pînă acolo că, prin porii Săi, transpirația era de sînge (Evr. 5, 7; Luca 22, 44). Viața Sa de rugăciune exprima deplina Sa dependență de Dumnezeu (Mat. 26, 39 – 44; Marcu 1, 35; 6, 46; Luca 5, 16; 6, 12). Isus a parcurs experiența morții (Ioan 19, 30. 34). El a înviat, nu ca un spirit, ci cu un corp (Luca 24, 36 – 43).
5. Pînă unde S-a identificat El cu natura umană. Biblia ne descoperă faptul că Hristos este al doilea Adam, El a trăit într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos (Rom. 8, 3). Pînă unde S-a identificat El cu natura căzută a neamului omenesc? A devenit El identic cu neamul omenesc căzut? O înțelegere corectă a expresiei "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" sau a omului păcătos este de o importanță crucială. Păreri incorecte au adus disensiuni și lupte în decursul întregii istorii a bisericii creștine.
a. El a fost "într-o fire asemănătoare cu a păcatului". Șarpele înălțat în pustie, descris mai înainte, ne oferă o înțelegere a naturii umane a lui Isus Hristos. După cum chipul de aramă, făcut asemenea șerpilor veninoși, a fost înălțat pentru vindecarea poporului, tot astfel Fiul lui Dumnezeu, făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului", avea să fie Mîntuitorul lumii.
Mai înainte de întruparea Sa, Isus a avut chipul lui "Dumnezeu"; altfel spus, natura divină Îi aparținea de la început (Ioan 1, 1; Filip. 2, 6. 7). Luînd "chipul unui rob", El a lăsat deoparte prerogativele Lui divine. El a devenit Robul Tatălui Său (Is. 42, 1), pentru a aduce la îndeplinire voința Tatălui (Ioan 6, 38; Mat. 26, 39. 42). El a îmbrăcat divinitatea Sa în haina naturii umane, a fost făcut "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" sau în "natura căzută a neamului omenesc" (Rom. 8, 3). 11 Acest lucru nu arată nicidecum că Isus Hristos este păcătos, că a luat parte la acte păcătoase sau că a nutrit gînduri păcătoase. Deși făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a fost fără de păcat și lipsa păcatului din viața Sa este în afara oricărei îndoieli.
b. El a fost al doilea Adam. Biblia face o paralelă între Adam și Hristos, numindu-L pe Adam "omul dintîi" și pe Isus Hristos "ultimul Adam" sau "omul al doilea" (1 Cor. 15, 45. 47). Dar Adam avea un avantaj față de Hristos. La căderea sa, el trăia în Paradis. El avea o natură umană desăvîrșită, posedînd o deplină vigoare a trupului și a minții.
Dar nu așa au stat lucrurile cu Isus. Cînd El a luat asupra Sa natura umană, aceasta era deja stricată de 4000 de ani de păcat, pe o planetă blestemată din cauza păcatului. Astfel, pentru ca El să poată mîntui pe cei ce se află în adîncimile decăderii, Hristos a luat asupra Lui natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, scăzuse în putere fizică și mintală – deși El a făcut acest lucru fără să păcătuiască. 12
Cînd Isus Hristos a luat asupra Sa natura umană ce purta urmările păcatului, El a fost supus neputințelor și slăbiciunilor prin care trec toți oamenii. Natura Sa umană era "cuprinsă de slăbiciune" sau "neputințe" (Evr. 5, 2; Mat. 8, 17; Is. 53, 4). El era conștient de slăbiciunile corpului Său. De aceea, "în zilele vieții Sale pămîntești a înălțat rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte" (Evr. 5, 7), identificîndu-Se astfel cu nevoile și slăbiciunile atît de obișnuite neamului omenesc.
Astfel, "natura umană a lui Hristos nu a fost natura lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere; nici natura omenească decăzută, adică, în toate privințele, natura lui Adam după cădere. Nu era natura adamică, pentru că Isus avea slăbiciunile inocente ale celor căzuți. Nu era nici natura decăzută, pentru că El n-a coborît niciodată în necurăția morală. De aceea, ea a fost în modul cel mai real natura noastră umană, dar fără de păcat". 13
c. Experiența Sa în ispită. În ce măsură și cum L-au afectat ispitele pe Hristos? A fost ușor sau dificil pentru El ca să le reziste? Felul în care El a înfruntat ispitele demonstrează faptul că El a fost în adevăr om.
(1.) "Ispitit în toate lucrurile ca și noi". Faptul că Isus Hristos a fost "ispitit în toate lucrurile ca și noi" (Evr. 4, 15) ne arată că El a fost părtaș naturii noastre omenești. Ispita și posibilitatea păcătuirii erau lucruri reale pentru Hristos. Dacă El n-ar fi putut păcătui, atunci El n-ar fi fost om și n-ar fi putut fi nici exemplul nostru. Hristos a luat asupra Sa natura noastră omenească cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a ceda ispitei.
Cum a putut El oare să fie ispitit "în toate lucrurile", așa cum sîntem noi ispitiți?
Este clar că "în toate lucrurile" sau "în orice fel" nu înseamnă că El a întîmpinat aceleași ispite cu care noi ne confruntăm astăzi. El n-a fost niciodată ispitit – de exemplu – să urmărească programe TV cu conținut trivial sau să calce regulile de circulație, conducînd cu o viteză mai mare decît cea permisă.
Problema de bază prezentă în toate ispitele este aceea dacă supunem lui Dumnezeu voința noastră. În confruntarea Lui cu ispitele, Isus a păstrat întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Printr-o continuă dependență de puterea divină, El a rezistat cu succes celor mai teribile ispite, deși era om.
Biruința Domnului Hristos asupra ispitei Îi dă capacitatea să simtă cu noi în slăbiciunea omenească. Biruința noastră asupra ispitei se obține prin menținerea dependenței noastre de El. "Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda" (1 Cor. 10, 13).
Trebuie să recunoaștem că, în final, "este o taină, ce este lăsată neexplicată muritorilor, faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca și noi, și totuși să fie fără de păcat". 14
(2.) .El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit". Domnul Hristos a suferit în timp ce era supus ispitei (Evr. 2, 18). El a fost făcut desăvîrșit prin suferințe (Evr. 2, 10). Pentru că El, în mod personal, a înfruntat puterea ispitei, putem fi siguri că El înțelege cum să ajute pe oricine este ispitit. El a fost una cu neamul omenesc, suferind ispitele la care este supusă natura umană.
Cum a suferit Domnul Hristos ispita? Deși El era "într-o fire asemănătoare cu a păcatului, facultățile Sale spirituale erau libere de orice întinăciune a păcatului. Natura Sa sfîntă era foarte sensibilă. Orice contact cu ceea ce era rău Îl durea. De aceea, pentru că El a suferit într-un raport direct proporțional cu perfecțiunea sfințeniei Sale, ispita a adus mai multă suferință lui Isus Hristos decît oricui. 15
Cît de mult a suferit Isus Hristos? Experiența Sa din pustie, Ghetsemani și Golgota descoperă faptul că El a rezistat ispitei pînă la sînge (Evr. 12, 4).
Isus Hristos nu numai că a suferit mult mai mult, și aceasta în raport cu sfințenia Sa, dar El a întîmpinat ispite mult mai puternice decît avem de
întîmpinat noi, oamenii. B. F. Wescott notează: "Ceea ce face (pe Hristos) să aibă milă și înțelegere față de păcătoși în încercările lor nu este experiența păcatului, ci cunoașterea puterii ispitirii, pe care numai cel fără de păcat o poate resimți în toată intensitatea ei. Cel care cade se supune ispitei mai înainte de a se folosi de ultimele ei presiuni. "16 F. F. Bruce este de acord cu aceasta, spunînd: "Cu toate acestea, El a suportat triumfător orice formă a încercării pe care un om o poate îndura și aceasta fără nici un fel de scădere a credinței Sale în Dumnezeu sau vreo slăbire a ascultării Sale de El. O astfel de rezistență în fața încercărilor cuprinde mai mult, nicidecum mai puțin decît suferința umană obișnuită". 17
Domnul Hristos a făcut, de asemenea, față unei ispite puternice, care n-a fost cunoscută niciodată de om – ispita de a folosi puterea Sa divină în folosul Său. E. G. White declară: "El primise onoare în curțile cerești și era obișnuit cu puterea absolută. Pentru El era dificil să Se păstreze la nivelul naturii umane, cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor căzute și să devină părtași ai naturii divine". 18
d. Putea păcătui Isus? Creștinii diferă în răspunsul pe care îl dau la întrebarea dacă Hristos Isus putea păcătui sau nu. Noi sîntem de acord cu Filip Schaff, care spunea că: "Dacă El (Hristos) ar fi fost înzestrat de la început cu imposibilitatea absolută de a păcătui, atunci El n-ar fi fost un om adevărat și nici un model vrednic de urmat; sfințenia Sa, în loc de a fi actul propriei Sale realizări și un merit autentic, ar fi fost un dar întîmplător sau exterior, iar ispitirea Sa un spectacol ireal". 19 Karl Ullmann adaugă: "Istoria ispitirii, chiar dacă ar fi explicată, n-ar mai avea nici o importanță, iar declarația din Epistola către Evrei, că ’El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi’, ar fi fără de însemnătate". 20
6. Natura fără păcat a lui Isus Hristos. Este de la sine înțeles că natura divină a lui Isus era fără păcat. Dar ce putem spune despre natura Sa umană?
Biblia înfățișează natura umană a lui Isus Hristos ca fiind fără păcat. Nașterea Sa a fost supranaturală. El a fost conceput de către Duhul Sfînt (Mat. 1, 20). Ca prunc nou-născut, a fost descris ca "Sfîntul care se va naște din tine" (Luca 1, 35). El a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută, purtînd urmările păcatului, dar nu păcătoșenia ei. El a fost una cu neamul omenesc, cu excepția păcatului.
Isus a fost "ispitit în toate lucrurile, ca și noi, dar fără păcat", fiind "sfînt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși" (Evr. 4, 15; 7, 26). Pavel a scris că El "n-a cunoscut păcat" (2 Cor. 5, 21). Petru dă mărturie despre faptul că "El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug" (1 Petru 2, 22), comparîndu-L cu un miel "fără cusur și fără prihană" (1 Petru 1, 19; Evr. 9, 24). "În El", spune Ioan, "nu este păcat. El Însuși este neprihănit" (1 Ioan 3, 5-7).
Isus a luat asupra Sa natura noastră, cu toate scăderile și predispozițiile ei, dar El a fost liber de corupție sau de stricăciune ereditară și liber de păcatul făptuit. El a somat pe împotrivitorii Săi, spunînd: "Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Ioan 8, 46). Cînd a stat în fața celei mai grele încercări, El a declarat: "Vine stăpînitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine" (Ioan 14, 30). Isus n-a avut nici un fel de înclinații spre păcat și nici o pasiune păcătoasă. Nici una din avalanșele ispitelor n-a putut înfrînge credincioșia Sa față de Dumnezeu.
Isus niciodată n-a făcut nici o mărturisire a vreunui păcat făptuit și nici n-a adus vreo jertfă pentru păcat. El nu S-a rugat: "Tată, iartă-Mă", ci "Tată, iartă-i" (Luca 23, 34). Totdeauna căutînd să facă voia Tatălui Său și nu voia Sa, Isus a menținut în continuu dependența Sa de Tatăl (Ioan 5, 30).
Spre deosebire de natura omenească decăzută, "natura spirituală" a lui Isus este curată și sfîntă, "liberă de orice mînjitură a păcatului". 21 Ar fi o greșeală să gîndim că El este "în totul om", cum sîntem noi. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu. Și nici nu trebuie să gîndim despre El "ca un om cu înclinații spre păcat". În timp ce natura Sa omenească a fost ispitită în toate lucrurile în care natura omenească este ispitită, El niciodată n-a căzut. El niciodată n-a păcătuit. Niciodată n-a fost în El vreo înclinație spre păcat. 22
În adevăr, Isus este exemplul uman cel mai înalt și cel mai sfînt. El este fără păcat și, în tot ceea ce El a săvîrșit a demonstrat desăvîrșirea. În adevăr, El a fost exemplul perfect de om lipsit de păcat.
7. Necesitatea luării de către Hristos a naturii umane. Sfînta Scriptură ne dă diferite motive pentru care Hristos a trebuit să ia asupra Sa natura umană.
a) Ca să fie Mare Preot al neamului omenesc. Fiind Mesia, Isus trebuia să ocupe poziția de Mare Preot sau Mijlocitor între Dumnezeu și om (Zah. 6, 13; Evr. 4, 14-16). Această funcție cerea natură umană. Isus Hristos a îndeplinit cerințele:
1) El putea fi "îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și El era cuprins de slăbiciune" (Evr. 5, 2);
2) El este .milos și vrednic de încredere", pentru că în toate lucrurile El "a trebuit să Se asemene fraților Săi" (Evr. 2, 17);
3) El "poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiți", pentru că "El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit" (Evr. 2, 18);
4) El simte cu cei slabi, pentru că "în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat" (Evr. 4, 15).
b) Pentru a salva și cea mai decăzută persoană. Pentru a întîlni pe oameni acolo unde se află ei și pentru a salva pe cei fără speranță, El a coborît pînă la nivelul unui slujitor, al unui rob (Filip. 2, 7).
c) Ca să-Și dea viața pentru păcatele lumii. Natura divină a lui Isus Hristos nu putea să moară. Pentru a muri, Hristos trebuia să aibă o natură umană. El a devenit deci om și a plătit pentru noi plata păcatului, care este moartea (Rom. 6, 23; 1 Cor. 15, 3). Ca ființă omenească, El a gustat moartea pentru fiecare (Evr. 2, 9).
d) Ca să fie Exemplul nostru. Pentru a constitui un exemplu, arătînd cum ar trebui să trăiască oamenii, Hristos, ca ființă omenească, trebuia să trăiască o viață fără de păcat. Ca al doilea Adam, El a spulberat mitul că omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu și că nu poate cîștiga biruința asupra păcatului. El a demonstrat că este posibil pentru om să fie credincios, să se supună voinței lui Dumnezeu. Acolo unde primul Adam a căzut, al doilea Adam a cîștigat biruința asupra păcatului și asupra lui Satana și a devenit atît Mîntuitorul, cît și Exemplul nostru desăvîrșit. În tăria Sa, biruința Lui poate fi și a noastră (Ioan 16, 33).
Privind la El, oamenii sînt schimbați "în același chip al Lui, din slavă în slavă" (2 Cor. 3, 18). "Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvîrșirea credinței noastre, adică la Isus… Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima, și să cădeți de oboseală în sufletele voastre" (Evr. 12, 2-3). În adevăr, Hristos a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21; vezi și Ioan 13, 15).
Unirea celor două naturi
Persoana lui Isus Hristos are două naturi: divină și umană. El este Dumnezeu – om. Dar să reținem că întruparea cerea ca Fiul cel veșnic al lui
Dumnezeu să ia asupra Sa natura umană și nicidecum ca omul Isus să obțină divinitatea. Mișcarea este de la Dumnezeu la om și nu de la om la Dumnezeu.
În Isus, aceste două naturi s-au contopit într-o singură persoană. Să urmărim următoarele dovezi biblice:
Hristos, o unire a două naturi. Pluralitatea evocată de Treimea divină nu se repetă în cazul lui Hristos. Biblia Îl descrie pe Isus ca fiind o persoană și nicidecum două. Diferite texte se referă la natura divină și umană și totuși vorbesc numai despre o persoană. Pavel a descris persoana lui Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu (natura divină) care a fost născut dintr-o femeie (natura umană – Gal. 4, 4). În acest fel, Isus "măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu" (natura divină), ci "S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor" (natura umană – Filip. 2, 6-7).
Dubla natură a lui Hristos nu este compusă dintr-o putere sau o influență divină abstractă, ce este legată de natura Sa omenească. Ioan spune: "Cuvîntul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1, 14). Pavel scria că Dumnezeu a trimis pe "Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom. 8, 3); Dumnezeu "a venit în trup" (1 Tim. 3, 16; 1 Ioan 4, 2).
Împletirea celor două naturi. Adesea, Biblia Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu în termenii naturii Sale umane. Dumnezeu a răscumpărat biserica Sa cu propriul Său sînge (Fapte 20, 28; Col. 1, 13-14). În alte situații, ea caracterizează pe Fiul omului în termenii naturii Sale divine (Ioan 3, 13; 6, 62; Rom. 9, 5).
Cînd Hristos a venit în lume, I-a fost pregătit "un trup" (Evr. 10, 5). Cînd a luat asupra Sa natura umană, divinitatea Sa a fost îmbrăcată în haina naturii omenești. Acest lucru nu s-a realizat schimbînd natura umană în cea divină sau divinitatea în natura umană. El n-a ieșit din Sine mergînd spre o altă natură, ci El a luat asupra Sa natura umană. În acest fel, natura divină și cea umană au fost împletite.
Cînd S-a întrupat, Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu și divinitatea Sa n-a fost redusă la nivelul naturii umane. Fiecare natură și-a păstrat locul. "În El", spune Pavel, "locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). La crucificare, natura Sa umană a fost aceea care a murit, și nu divinitatea Sa, căci acest lucru ar fi fost imposibil.
Necesitatea unirii celor două naturi. O înțelegere a inter-relațiilor dintre cele două naturi ale lui Hristos ne dă o viziune edificatoare asupra misiunii lui Hristos și a propriei noastre mîntuiri.
1. Pentru a împăca pe oameni cu Dumnezeu. Numai un Mîntuitor divinuman putea să aducă mîntuirea. La întrupare, Hristos, pentru a putea împărtăși cu credincioșii Săi natura Sa divină, a luat asupra Sa natura umană. Prin meritele sîngelui unui Dumnezeu-om, cei credincioși pot fi părtași de natura divină (2 Petru 1, 4).
Scara din visul lui Iacov Îl simbolizează pe Hristos, venind la noi acolo unde ne aflăm. El a luat asupra Sa natura umană și a biruit, pentru ca noi – făcîndu-ne părtași de natura Sa – să putem deveni biruitori. Brațele Sale divine se prind de tronul lui Dumnezeu, în timp ce în natura Sa umană îmbrățișează neamul omenesc, legîndu-ne de Dumnezeu, unind astfel pămîntul cu cerul.
Combinarea naturii divine cu cea umană face eficientă jertfa ispășitoare a Domnului Hristos. Viața fără păcat a unei ființe umane sau chiar a unui înger nu putea face ispășire pentru păcatele neamului omenesc. Numai Creatorul divinuman putea răscumpăra omenirea.
2. Spre a acoperi divinitatea cu natura umană. Domnul Hristos Și-a acoperit divinitatea Sa cu haina naturii umane, lăsînd la o parte slava Sa cerească și maiestatea Sa, astfel încît păcătoșii să fie în stare să rămînă în viață în prezența Sa, fără să fie nimiciți. Deși era încă Dumnezeu, El nu Se înfățișa ca Dumnezeu (Filip. 2, 6-8).
3. Pentru a trăi biruitor. Numai natura umană a Domnului Hristos n-ar fi putut suporta niciodată puternicele înșelăciuni ale lui Satana. El a fost în stare să biruiască păcatul, pentru că în El locuia "trupește toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Sprijinindu-Se în totul pe Tatăl (Ioan 5, 19. 30; 8, 28), "puterea Sa divină, combinată cu natura Sa umană, a cîștigat în favoarea omului o biruință veșnică". 23
Experiența Domnului Hristos, de trăire a unei vieți de biruință, nu este privilegiul Său exclusiv. El n-a exercitat nici o putere pe care omul să n-o poată exercita. Și noi, de asemenea, putem fi "plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19). Prin puterea divină a Domnului Hristos, noi putem avea acces la "tot ce privește viața și evlavia" (2 Petru 1, 3).
Cheia acestei experiențe este credința în "făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe", prin care noi putem fi "părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte" (2 Petru 1, 3-4). El ne oferă aceeași putere prin care El a biruit, astfel încît toți să poată asculta cu credincioșie și să aibă o viață de biruință.
Făgăduința mîngîietoare a Domnului Hristos este o făgăduință de biruință. "Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 3, 21).
Funcțiile Domnului Hristos
Slujba de profet, de preot și de împărat erau chemări speciale, cerînd – în general – un serviciu de consacrare în slujba respectivă, prin ungere (1 Împ. 19, 16; Ex. 30, 30; 2 Sam. 5, 3). Mesia care avea să vină, Cel Uns – arătau profeții – avea să împlinească toate aceste trei slujbe. Domnul Hristos Și-a adus la îndeplinire lucrarea Sa de Mijlocitor între Dumnezeu și noi prin funcțiile pe care le avea, de profet, preot și împărat. Domnul Hristos Profetul a vestit voința lui Dumnezeu față de noi; Hristos Preotul ne-a reprezentat înaintea lui Dumnezeu și pe Dumnezeu față de noi, iar Hristos Împăratul exercită autoritatea plină de har a lui Dumnezeu peste poporul Său.
Domnul Hristos Profetul. Dumnezeu a descoperit lui Moise lucrarea profetică a Domnului Hristos: "Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu" (Deut. 18, 18). Contemporanii Domnului Hristos au recunoscut împlinirea acestei proorocii (Ioan 6, 14; 7, 40; Fapte 3, 22. 23).
Isus S-a prezentat fiind "profet" (Luca 13, 33). El a proclamat cu autoritate profetică (Mat. 7, 29) principiile Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 5-7; 22, 36-40) și a descoperit viitorul (Mat. 24, 1-51; Luca 19, 41- 44).
Mai înainte de întruparea Sa, Domnul Hristos i-a umplut pe scriitorii Bibliei cu Duhul Său și le-a dat profeții despre suferințele Sale și despre slava ce avea să urmeze (1 Petru 1, 11). După înălțarea Sa, El a continuat să Se descopere oamenilor. Scripturile ne spun că El a dat "mărturia" ("duhul proorociei") rămășiței Sale credincioase (Apoc. 12, 17; 19, 10).
Domnul Hristos Preotul. Un jurămînt divin stabilește în mod categoric preoția lui Mesia: "Domnul a jurat, și nu-I va părea rău; ’Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec’. (Ps. 110, 4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron. Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoție venea prin numire divină (Evr. 5, 6. 10; vezi și cap. 7). Preoția Sa mijlocitoare are două faze: o fază pămîntească și
o fază cerească.
1. Preoția pămîntească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii de tot simboliza lucrarea pămîntească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod desăvîrșit calificat pentru slujba de preot. El era în adevăr om și El a fost "chemat de Dumnezeu" și a acționat în "lucruri aparținînd lui Dumnezeu", avînd sarcina specială de a aduce "daruri și jertfe pentru păcate" (Evr. 5, 1. 4. 10).
Lucrarea preotului era aceea de a împăca pe închinători cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispășirii pentru păcat (Lev. 1, 4; 4, 29. 31. 35; 5, 10; 16, 6; 17, 11). În felul acesta, jertfa continuă de pe altarul arderii de tot simboliza posibilitatea continuei ispășiri. Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecți pe cei ce le aduceau, nu le luau păcatele și nici nu le produceau o conștiință curată (Evr. 10, 1-4; 9, 9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10, 1; vezi și 9, 9. 23. 24). Vechiul Testament spune că Mesia Însuși va lua locul acestor animale de jertfă (Ps. 40, 6-8; Evr. 10, 5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre suferințele și moartea ispășitoare a Domnului Hristos, Mîntuitorul. El, Mielul lui Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sîngele Său ne curățește de orice păcat (2 Cor. 5, 21; Gal. 3, 13; 1 Ioan 1, 7; 1 Cor. 15, 3).
Astfel, în timpul lucrării Sale pămîntești, Isus Hristos a fost atît preot, cît și jertfă. Moartea Sa pe cruce a fost o parte a lucrării Sale preoțești. După sacrificiul Său la Golgota, mijlocirea Sa preoțească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.
2. Preoția cerească a lui Hristos. Lucrarea preoției lui Isus a început pe pămînt și El o desăvîrșește în ceruri. Umilința Sa de pe pămînt, ca rob al lui Dumnezeu, care a îndurat suferința, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri (Evr. 2, 17-18; 4, 15; 5, 2). Profeția descoperă faptul că Mesia avea să fie preot pe tronul lui Dumnezeu (Zah. 6, 13). După învierea Sa, Hristos Cel umilit a fost înălțat. Acum, Marele nostru Preot stă "la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri", slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8, 1-2; 1, 3; 9, 24).
Domnul Hristos Și-a început lucrarea Sa de mijlocire imediat după înălțarea Sa. Norul de tămîie ce se ridica în locul sfînt din Templu simbolizează meritele Domnului Hristos, rugăciunile și neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile și închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămîia putea fi oferită numai pe jarul luat de pe altarul arderii de tot, ceea ce dă pe față o intimă legătură între mijlocire și jertfa ispășitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos este bazată pe meritele completei Sale jertfe ispășitoare.
Mijlocirea Domnului Hristos aduce încurajare pentru poporul Său: El este în stare "să mîntuiască în chip desăvîrșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evr. 7, 25). Pentru că Domnul Hristos mijlocește pentru poporul Său, toate acuzațiile lui Satana și-au pierdut temeiul lor legal (1 Ioan 2, 1; Zah. 3, 1). Apostolul Pavel întreabă în mod retoric: "Cine-i va osîndi?" Apoi, el oferă asigurarea că Hristos personal se află la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8, 34). Afirmînd rolul Său de Mijlocitor, Domnul Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veți cere dela Tatăl, în Numele Meu, vă va da" (Ioan 16, 23).
Hristos Împăratul. Dumnezeu "Și-a așezat scaunul de domnie în ceruri și domnia Lui stăpînește peste tot" (Ps. 103, 19). Se înțelege de la sine că Fiul lui Dumnezeu, ca una din Persoanele Dumnezeirii, este părtaș la această guvernare divină peste tot Universul.
Domnul Hristos, ca Dumnezeu-om, va exercita conducerea Sa peste aceia care L-au acceptat ca Domn și Mîntuitor. "Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule", este veșnic; toiagul de domnie al împărăției Tale este un toiag de dreptate" (Ps. 45, 6; Evr. 1, 8-9).
Împărăția Domnului Hristos nu a fost întemeiată fără luptă, căci "împărații pămîntului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său" – Mesia (Ps. 2, 1). Dar planurile lor cad. Dumnezeu va așeza pe Mesia pe tronul Său, prin hotărîrea Sa: "Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfînt" (Ps. 2, 6). El a declarat: "Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut" (Evr. 1, 5). Numele Împăratului care va ocupa tronul lui David este "Domnul Neprihănirea Noastră" (Ier. 23, 5-6). Autoritatea Sa este unică, pentru că El slujește pe tronul ceresc atît ca preot, cît și ca împărat (Zah. 6, 13).
Îngerul Gabriel i-a amintit Mariei că Isus avea să fie Împăratul mesianic, spunînd : "Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfîrșit" (Luca 1, 33). Calitatea Sa de împărat este înfățișată prin două tronuri, simbolizînd cele două împărății ale Sale: "scaunul harului" (Evr. 4, 16), reprezentînd Împărăția harului, și "scaunul de domnie al slavei Sale" (Mat. 25,31), simbolizînd Împărăția slavei.
(1.) Împărăția harului. Imediat după ce primii oameni au păcătuit, a fost instituită Împărăția harului. Ea exista prin făgăduința lui Dumnezeu. Prin credință, oamenii puteau deveni cetățeni ai acestei împărății. Dar ea nu a fost pe deplin stabilită pînă la moartea Domnului Hristos. Cînd El a strigat pe cruce "S-a sfîrșit", cerințele pentru planul de mîntuire au fost îndeplinite și noul legămînt a fost ratificat (Evr. 9, 15-18).
Declarația lui Isus Hristos: "S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1, 15) a fost o referire directă la Împărăția harului ce avea să fie curînd stabilită, în virtutea morții Sale. Întemeiată pe lucrarea răscumpărării și nu pe cea a creațiunii, această împărăție primește pe cetățenii ei prin naștere din nou. Isus a decis: "Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5, vezi și 3, 3). El compara creșterea ei cu dezvoltarea fenomenală a seminței de muștar și cu efectul aluatului pus în făină (Marcu 4, 22-31; Mat. 13, 33).
Împărăția harului nu se vede ca o manifestare exterioară, ci prin efectul ei asupra inimii credincioșilor. Această împărăție, învăța Isus Hristos, "nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ’Uite-o aici, sau uite-o acolo’. Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 20-21). Ea nu este o împărăție a acestei lumi, ci, spunea El, este o împărăție a adevărului. "Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu" (Ioan 18, 37). Pavel spunea că aceasta este Împărăția lui Hristos, o împărăție a .neprihănirii, păcii și bucuriei în Duhul Sfînt", în care au fost strămutați cei credincioși (Rom. 14, 17; Col. 1, 13).
Stabilirea acestei împărății a fost o experiență extraordinară, confirmînd faptul că nu există coroană fără cruce. La încheierea lucrării Sale publice, Isus, Mesia, Dumnezeul-om, a venit la Ierusalim ca moștenitor legal al tronului lui David. Așezat pe un măgăruș, după obiceiul iudaic, pentru o intrare regească (Zah. 9, 9), El a acceptat omagiul spontan, entuziast al masei de oameni. În timpul intrării Sale triumfale în cetatea împărătească, "o foarte mare mulțime" și-a întins hainele pentru a forma un covor regesc, rupînd ramuri de palmier și strigînd: "Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel care vine în Numele Domnului!" (Mat. 21, 8-9), împlinind astfel profeția lui Zaharia. Hristos Se înfățișează acum pe Sine ca Împăratul mesianic.
Din nefericire, revendicarea de către El a tronului nu a rămas fără opoziție. Ura satanică împotriva .Celui fără de păcat" a ajuns la apogeu. Într-un interval de douăsprezece ore, apărătorii credinței, Sinedriul, L-au arestat în secret, L-au judecat și L-au condamnat la moarte.
În timpul judecării Sale, Isus Hristos a declarat în mod public că El era Fiul lui Dumnezeu și Împărat al poporului Său (Luca 23, 3; Ioan 18, 33-37). Ca răspuns la declarațiile Lui, El a fost batjocorit, îmbrăcat într-o haină regească și încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini (Ioan 19, 2). Primirea Lui ca Împărat a fost o parodie. Lăudîndu-L, ostașii își băteau joc de El, spunînd: "Plecăciune, Împăratul iudeilor" (Ioan 19, 3). Și cînd Pilat, guvernatorul roman, L-a înfățișat națiunii spunînd: "Iată Împăratul vostru!", propriii Săi concetățeni L-au respins în unanimitate, strigînd: "Ia-L, ia-L, răstignește-L!" (Ioan 19, 14-15).
Prin cea mai profundă umilire – moartea pe cruce – Isus Hristos a stabilit Împărăția harului. Curînd după aceea, înălțarea Sa a pus capăt umilinței. La înălțarea Sa, El a fost întronat în ceruri ca Preot și Împărat, împărțind tronul cu Tatăl Său (Ps. 2, 7. 8; Evr. 1, 3-5; Filip. 2, 9-11; Ef. 1, 20-23). Această întronare a Sa nu I-a dat – ca Fiu divin al lui Dumnezeu – vreo putere ce nu-I aparținuse deja. Dar acum, ca Mijlocitor divin-uman, natura Sa omenească participa pentru prima dată la slava și puterea cerească.
(2.) Împărăția slavei. O reprezentare a Împărăției slavei a fost dată pe Muntele schimbării la față. Acolo, Isus Hristos S-a prezentat în slava Sa. "El S-a schimbat la față înaintea lor; Fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe ca lumina" (Mat. 17, 2). Moise și Ilie reprezentau pe cei răscumpărați, Moise reprezentînd pe cei care au murit în Hristos și care vor fi înviați și Ilie reprezentînd pe cei credincioși, care vor fi luați la ceruri la revenirea Sa, fără să mai aibă experiența morții.
Împărăția slavei va fi stabilită în mijlocul cataclismelor care vor avea loc la revenirea lui Hristos (Mat. 24, 27. 30. 31; 25, 31. 32). După judecată, cînd lucrarea de mijlocire a Fiului omului din Sanctuarul ceresc se va fi sfîrșit, "Cel Îmbătrînit de zile" – Dumnezeu Tatăl – Îi va da "stăpînire, slavă și putere împărătească" (Dan. 7, 9. 10. 14). Apoi, "domnia, stăpînirea și puterea tuturor împărățiilor care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!" (Dan. 7, 27).
Împărăția slavei va fi, în final, instituită pe întreg pămîntul, la încheierea mileniului, cînd Noul Ierusalim va coborî din ceruri (Apoc. 20, 21). Acceptînd pe Isus Hristos ca Mîntuitor personal, putem deveni astăzi cetățeni ai Împărăției harului Său și ai Împărăției slavei, la a doua Sa venire. Înaintea noastră stă o viață cu posibilități nelimitate. Viața pe care o oferă Domnul Hristos nu este o viață plină de eșecuri, speranțe și visuri irosite, ci o viață de creștere, o viață de umblare cu Mîntuitorul, plină de succes. Este o viață ce dă, continuu, pe față o iubire adevărată, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blîndețe și înfrînarea poftelor (Gal. 5, 22-23), roade ale legăturii cu Isus Hristos, oferite tuturor acelora care-și încredințează Lui viața. Cine poate rezista oare unei asemenea oferte?
Referinte
1. Cu referire la profeția celor 70 de săptămîni, vezi "70 Weeks, Leviticus, and the nature of Prophecy" (.70 de sătpămîni, Leviticul și natura profeției") F. B. Holbrook (Washington D. C. Biblical Research Insitute, Conferința Genereală A. Z. Ș. , 1986, pag. 3 – 127)
2. Cu privire la termenul biblic privind principiul an . zi, vezi W. H. Shea, "Selected studie son Prophetic Interpretation " (Studii selectate cu privire la interpretarea profetică) (Washington D. C. , Review and Herald, 1982, pag. 56 . 93)
3. Datele pentru domnia lui Artaxerxe au stabilite în mod cert după datele olimpiadelor. Canonul lui Ptolemeu, Papirusul Elefantin și tăblițele cuneiforme babiloniene.
4. Vezi, de asemenea, C. M. Maxwell, .God Cares" (Dumnezeu poartă de grijă) (Mountaim View, CA, Pacific Press, 1981, vol. 1, pag. 216 – 218)
5. G. L. Archer, .Encyclopedia of Bible Difficulties" (Enciclopedia dificultățiilor biblice), (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1982, pag. 291)
6. E. G. White, .The Desire of Age" (Hristos Lumina Lumii), Mountain View, CA, Pacific Press, 1940, pag. 530
7. Scripturile fac referire la Isus, ca fiind "singurul născut" și "întîiul născut", dar faptul că vorbesc despre ziua nașterii Sale, nu înseamnă că se neagă natura Sa divină și existența Sa din veșnicie. Termenul "singurul născut" (Ioan 1, 14; 1, 18; 3, 16; 1 Ioan 4, 9) vine din grecescul "monogenes". Folosirea biblică a cuvîntului "monogenes" descoperă faptul că înțelesul lui de "singurul" sau "unicul", scoate în evidență o anumită relație și nicidecum un eveniment petrecut cîndva. Isaac, de exemplu, este numit "singurul fiu" al lui Avraam, deși nu a fost singurul fiu al lui Avraam și nici chiar primul său născut (Gen. 16, 16; 21, 1-21; 25, 1-6). Isaac a fost unicul fiu, unic în felul său, destinat a fi succesorul lui Avraam. "Isus Hristos, Dumnezeul preexistent, Cuvîntul divin Creator a devenit, la întruparea Sa, într-un sens unic, Fiul lui Dumnezeu, motiv pentru care este desemnat, ’monogenes’, unicul de acest gen, cu totul unic în multe aspecte ale ființei și vieții Sale. Nici un alt copil al neamului omenesc n-a fost atît de strîns unit în ființa Sa, nici unul n-a avut o așa relație de neegalat cu Dumnezeirea sau să facă o astfel de lucrare cum a făcut-o El. Astfel ’monogenes’ descrie o relație între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul – Isus Hristos, ca o Persoană distinctă a Dumnezeirii. Aceasta este o relație ce aparține personalității complexe, divino-umane a Domnului Hristos, în contextul planului de mîntuire" ("Problems in Bible Translation" – Probleme în traducerea Bibliei) Washington, D. C. , Review and Herald, 1954, pag. 202). De asemenea, atunci cînd Isus Hristos este numit "Întîiul născut" (Evr. 1, 6; Rom. 8, 29; Col. 1, 15, 18; Apoc. 1, 5), termenul nu se referă la o ordine cronologică. Mai degrabă, el subliniază importanța sau prioritatea (Evr. 12, 23). În cultura ebraică, primul născut primea privilegiile familiei. Tot astfel, Isus, ca primul născut între oameni, a recîștigat toate privilegiile pe care omul le pierduse. El a devenit noul sau al doilea Adam, noul "prim născut" sau capul neamului omenesc. Referirile Bibliei la ziua în care Isus a fost născut se bazează pe un concept asemănător, ca în cazul expresiilor "singurul născut" și "întîiul născut". În raport de context, profeția mesianică "Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7) se referă la "întruparea lui Isus" (Evr. 1, 6), la învierea lui Isus (Fapte 13, 33; vezi și v. 30) sau la "întronarea Lui" (Evr. 1, 3, 5).
8. Alte dovezi se găsesc în legile gramaticii grecești.
a) Folosirea cuvîntului Domn fără articolul hotărît. Septuaginta traduce pe YHWH cu "kurios" (Domn) fără articol hotărît. Foarte des, cînd în Noul Testament găsim "kurios" fără articol hotărît, este avut în vedere Dumnezeu (Mat. 7, 21; 8, 2. . 6. 25).
b) Un singur articol ce califică două substantive. Astfel, Hristos este descris ca Dumnezeu în propoziția "marelui nostru Dumnezeu și Mîntuitor Isus Hristos . (Tit. 2, 13), "prin neprihănirea Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Isus Hristos" (2 Petru 1, 1).
c) Cînd sînt două substantive și cel de al doilea este în cazul genitiv fără articol, calitatea unuia poate fi atribuită și celuilalt. Astfel, în același fel în care apostolul Pavel vorbește în Romani 1, 17-18 despre "neprihănirea" "și mînia lui Dumnezeu", Isus este descris ca "Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1, 35).
9. White, "The True Sheep Respond to the Voice of the Shepherd" (Oaia cea credincioasă răspunde la glasul Păstorului), Signs of the Times, 27 noiembrie, 1893, pag. 54.
10. White, .Patriarchs and Prophets" (Patriarhi și Profeți), pag. 34.
11. Aceste expresii au fost adesea folosite de scriitorii adventiști de ziua a șaptea pentru a descrie identificarea lui Isus cu neamul omenesc, dar niciodată ele n-au implicat cumva faptul că El a fost în vreun fel oarecare păcătos. În toată istoria ei, poziția oficială a bisericii a fost aceea de a susține absoluta lipsă a păcatului din viața lui Isus Hristos.
12. Hristos a luat asupra Sa "aceleași sensibilități, mentale și fizice" ca și contemporanii Săi (White, "Notes of Travel" Note de călătorii), Advent Review, 10 februarie 1885, pag. 81, o natură umană care a scăzut în ceea ce privește "tăria fizică, puterea intelectuală și în valoarea morală", deși nu era coruptă din punct de vedere moral, ci în totul lipsită de păcat (White, "In All Points Tempted Like As We Are" – În toate lucrurile ispitit ca și noi – Signs (Semnele), 3 dec. 1902, pag. 2; White, "The Desire of Ages" (Hristos, Lumina lumii), pag. 49).
13. Henry Melvill, în "Sermons by Henry Melvill" (Predici ale lui H. Melvill) (New York, Stanford and Swords, 1844, p. 47). Prin "slăbiciuni inocente", el înțelege foame, durere, întristare, etc. El a numit această viziune a naturii Domnului Hristos, înainte și după cădere, "doctrina adevărată, clasică" (Idem).
14. White, Scrisoarea 8, 1895 în The Seventh-day Adventist Bible Commentary, ed. Francis D. Nichol, ed. Washington D. C. , Review and Herald, 1980, vol. 5, pag. 1128, 1129. Vezi și vol. 7, pag. 426.
15. White, "În Ghetsemani", Signs, 9 dec. 1987, pag. 3. White, SDA Bible Commentary, ed. rev. , vol. 7, pag. 927.
16. Brooke F. Wescott "The Epistle to the Hebrews" (Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI, Wm. B. Eerdmans , 1950, pag. 59.
17. F. F. Bruce, .Commentary on the Epistle to the Hebrews (Comentarii la Epistola către Evrei), Grand Rapids, MI, Wm. B. Eerdmans, 1972, pag. 85-86.
18. White, .The Temptation of Christ" (Ispitirea lui Isus) Review and Herald, 1 aprilie 1875, pag. 3.
19. Philip Schaff, .The Person of Christ" (Persoana lui Hristos), New York, NY: George H. Doran, 1913, pag. 35, 36.
20. Karl Ullmann, "An Apologetic View of the Sinless Character of Jesus" (Un punct de vedere apologetic cu privire la natura fără păcat a lui Hristos); The Biblical Cabinet; or Hermeneutical, Exegetical, and Philological Library (Cabinetul Biblic sau Biblioteca Hermeneutică, Exegetică și Filologică) (Edinburgh, Thomas Clark, 1842), vol. 37, p. 11.
21. White, "In Gethsemane", (În Ghetsemani), Signs 9 dec. 1897, pag. 3; White, "Desire of Ages" (Hristos, Lumina lumii), pag. 266.
22. White, Scrisoarea 8, 1895, în SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128, 1129. În timpul Ellenei G. White, se foloseau următoarele definiții ale cuvîntului "propensity": "propensity", din latinescul "propensus" este definit ca "înclinații naturale, înclinare, tendință, înclinație, aptitudine" (Webster’s Collegiate Dictionary, ed. a 3-a (Springfield, M. A. ; G/C. Merriam Co, 1916) cf. Nuttall’s Standard Dictionary" of the English Language Boston, MA: De Wolfe, Fiske and Co, 1886). Dicționarul Webster neprescurtat îl definește ca fiind "Calitatea sau starea de a fi înclinat, de a tinde spre, în sens moral; înclinație naturală, dispoziție de a face bine sau rău; tendință, înclinație" (Webster’s International Dictionary of the English Language, Springfield, M. A. ; G & C Merriam & Co. 1890). Unul dintre autorii favoriți ai Ellenei G. White, Henry Melvill, scria: "Dar în timp ce a luat asupra Sa natura umană cu slăbiciunile ei inocente, El n-a luat-o avînd înclinații păcătoase. Aici se interpune Divinitatea. Duhul Sfînt a umbrit pe fecioara Maria și, îngăduind ca anumite slăbiciuni să fie transmise, a oprit ceea ce este păcătos și astfel a făcut ca să se nască o natură umană, un om al durerii și al suferinței, dar totuși nemînjit și
neîntinat, o natură umană în lacrimi, dar nepătată, accesibilă chinurilor și suferinței, dar nu pornită să facă rău cuiva, foarte strîns apropiată de mizeria produsă de păcat, dar în mod infinit departe de cauza ce produce mizeria" (Melvill, pag. 47). Vezi și Tim Poirier "A Comparison of the Christology of Ellen White and Her Literary Sources" (O comparație a Hristologiei E. G. White și a izvoarelor ei literare – manuscris nepublicat, E. G. White Estate, Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Washington, D. C. 20012).
23. White "Temptation of Christ" (Ispitirea lui Hristos) Review and Herald 13 oct. 1874, pag. 1; cf. White, SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.
Sursa: www.adventist.ro
