Dumnezeirea

Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, o unitate a trei Persoane coexistînd din veșnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate și pretutindeni prezent. El este infinit și mai presus de înțelegerea omenească, dar cunoscut totuși prin faptul că S-a descoperit pe Sine. El este pentru totdeauna vrednic de închinare, adorare și slujire de către întreaga creațiune.

Dumnezeirea

La Calvar, aproape toți L-au lepădat pe Hristos. Numai puțini au recunoscut, în adevăr, cine era Isus. Printre ei s-a aflat tîlharul muribund, care L-a numit Domn (Luca 23, 42), și soldatul roman, care a spus: "Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Marcu 15, 39).

Cînd Ioan scria "a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1, 11), el nu se gîndea numai la mulțimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generație de oameni ce a trăit în această lume. În afară de o mînă de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulțimi de la Calvar, nu a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul și Mîntuitorul ei. Acest refuz, cel mai mare și mai tragic din istoria omenirii, arată că oamenii au o înțelegere complet greșită despre Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu

Multele teorii care încearcă să explice pe Dumnezeu și multele argumente pro sau contra existenței Sale arată că înțelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. Bizuirea numai pe înțelepciunea omenească, pentru a învăța despre Dumnezeu, este ca și cînd ai folosi o lupă pentru a cerceta constelațiile. De aceea, pentru mulți, înțelepciunea lui Dumnezeu este o "înțelepciune ascunsă" (1 Cor. 2, 7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: "Și pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntașii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei" (1 Cor. 2, 8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a iubi pe "Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău" (Mat. 22, 37; Deut. 6, 5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu știm nimic; totuși, nici cercetînd nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11, 7). Atunci cum Îl vom putea cunoaște și iubi pe Creator?

Dumnezeu poate fi cunoscut. Înțelegînd situația nenorocită a neamului omenesc, Dumnezeu, în iubirea și compasiunea Sa, a venit la noi prin Biblie. Ea descoperă faptul că "creștinismul nu este un raport al căutării lui Dumnezeu de către om, ci el este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine și la planurile Sale cu omul". 1 Această autorevelare a Sa este destinată să ridice o punte de legătură peste abisul dintre lumea răsvrătită și un Dumnezeu iubitor.

Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu vine prin suprema Sa revelație, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi putem cunoaște pe Tatăl, așa cum declara Ioan: "Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel ce este adevărat. Și noi sîntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică" (1 Ioan 5, 20).

Și Domnul Isus a spus: "Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17,3).

Aceasta este o veste bună. Deși este o imposibilitate să cunoști în mod complet pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaștere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient spre a intra într-o relație mîntuitoare cu El.

Obținerea unei cunoașteri a lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte cunoașteri, cunoașterea lui Dumnezeu este tot atît de mult o problemă a inimii, cît și a minții. Ea implică întreaga persoană și nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere față de Duhul Sfînt și o dispoziție de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7, 17; Mat. 11, 27). Domnul Isus a spus: "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" (Mat. 5, 8).

Deci, cei ce nu cred nu pot înțelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: "Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbărețul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucît lumea cu înțelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii" (1 Cor. 1, 20-21).

Calea prin care noi învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoștințe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu și nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei și măsurătorilor. În căutarea noastră după o cunoaștere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorității descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine – Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor și metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu.

De ce atît de mulți oameni din timpul Domnului Hristos nu au văzut în Isus pe Dumnezeu care li Se descoperea? Pentru că, refuzînd să se supună călăuzirii Duhului Sfînt prin Scripturi, ei au interpretat greșit solia lui Dumnezeu și au crucificat pe Mîntuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenței. Închiderea inimii lor a fost aceea care le-a întunecat mintea, ducînd la pierdere veșnică.

Existența lui Dumnezeu

Sînt două izvoare principale de dovezi pentru existența lui Dumnezeu: cartea naturii și Scripturile.

Dovezi din creațiune. Oricine poate cunoaște pe Dumnezeu prin natură și experiență umană. David scria: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mîinilor Lui" (Ps. 19, 1). Ioan susținea că descoperirea lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe orice om (Ioan 1, 9). Iar apostolul Pavel exclama că "însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii" (Rom. 1, 20).

Dovezi ale existenței lui Dumnezeu se văd și în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor, care se închinau "unui Dumnezeu necunoscut", apostolul Pavel a văzut dovada unei credințe în Dumnezeu. El spunea: "Ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu" (Fapte 17, 23). Pavel spunea, de asemenea, că și comportamentul celor ce nu erau creștini vorbea despre mărturia din cugetul lor" și arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă "în inimile lor" (Rom. 2, 14. 15). Această intuiție, că Dumnezeu există, se găsește chiar și la cei care nu au acces la Biblie. Această descoperire generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raționale clasice în favoarea existenței lui Dumnezeu. 2

Dovezi din Scriptură. Biblia nu argumentează existența lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de început al Sfintelor
Scripturi declară că "la început Dumnezeu a făcut cerurile și pămîntul" (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susținător și Conducător a toată creațiunea. Revelarea lui Dumnezeu prin creațiune este atît de puternică, încît nu există nici o scuză pentru ateism, care apare prin înăbușirile adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovada că Dumnezeu există (Ps.14, 1; Rom. 1, 18-22. 28).

Există suficiente dovezi în favoarea existenței lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută , în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credința este o condiție necesară, pentru că "fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută" (Evr. 11, 6).

Cu toate acestea, credința în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu prin Scripturi, ca și prin natură.

Dumnezeul Scripturii

Biblia descoperă calitățile esențiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin activitatea Sa și prin atributele Sale.

Numele lui Dumnezeu. În vremea cînd Scripturile au fost scrise, numele aveau un rol important, cum încă este situația pînă astăzi în Orient. În acele locuri, numele dă pe față caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură și identitate. Importanța numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa,
caracterul și calitățile Sale, este descoperită în porunca Sa: "Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului Tău" (Ex. 20, 7). David cânta: "Voi cînta Numele Domnului, Numele Celui Prea Înalt" (Ps. 7, 17). "Numele Lui este sfînt și înfricoșat" (Ps. 111, 9). "Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălțat" (Ps. 148, 13).

Numele ebraice El și Elohim (Dumnezeu) descoperă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel tare și puternic, Dumnezeul creațiunii (Gen. 1, 1; Ex. 20, 2; Dan. 9, 4). Elion (Cel Prea Înalt) și El Elion (Dumnezeul Cel Prea Înalt) îndreaptă atenția spre înalta poziție a lui Dumnezeu (Gen. 14, 18-20; Is. 14, 14). Adonai (Domnul) Îl înfățișează pe Dumnezeu ca pe un Conducător puternic (Is. 6, 1; Ps. 35, 23). Aceste nume subliniază caracterul transcedental și maiestuos al lui Dumnezeu.

Alte nume descoperă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Atotputernic) și El Shaddai (Dumnezeu Cel Atotputernic) înfățișează pe Dumnezeul Cel Atotputernic, Izvorul binecuvîntării și al mîngîierii (Ex. 6, 3: Ps. 91, 1). Numele Jahweh, 3  tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legămîntul lui Dumnezeu, credincioșia și harul Său (Ex. 15, 2-3; Osea 12, 5-6). În Exod 3, 14, Iahweh Se prezintă pe Sine ca fiind "Eu sînt Cel ce sînt" sau "Voi fi ceea ce voi fi", arătînd legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar mai intim, ca "Tată" (Deut. 32, 6; Is. 63, 16; Ier. 31, 9; Mal. 2, 10), în timp ce numea pe Israel "fiul Meu, întîiul Meu născut" (Exod 4, 22; Deut. 32, 19).

Cu excepția numelui "Tată", numele din Noul Testament pentru Dumnezeu poartă semnificații echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus folosește numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strînsă și personală cu Dumnezeu (Mat. 6, 9; Marcu 14, 36: Rom. 8, 15; Gal. 4, 6).

Activitatea lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei și-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decît să descrie ființa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1, 1; Ps. 24, 1-2), Susținător al lumii (Evrei 1, 3),Răscumpărător și Mîntuitor (Deut. 5, 6; 2 Cor. 5, 19), purtînd povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46, 11), spune mai dinainte ce are să se întîmple (Is. 46, 10), face făgăduințe (Deut. 15, 6; 2 Petru 3, 9). El iartă păcatele (Ex. 34, 7), de aceea El este îndreptățit să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14, 6-7). În final, Scripturile Îl descoperă pe  Dumnezeu ca fiind Conducător, "Împărat veșnic, Nemuritor, Nevăzut, Singurul Dumnezeu" (1 Tim. 1, 17). Acțiunile Sale confirmă faptul că El este un Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu. Scriitorii Scripturii aduc informații suplimentare cu privire la esența lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date ființelor create. Dumnezeu există prin Sine, căci El are "viața în Sine" (Ioan 5, 26). El este independent în voința (Efes. 1, 5) și în puterea Sa (Ps. 115, 3). El este atotcunoscător, (Iov 37, 16; Ps. 139, 1-18; 147, 5; 1 Ioan 3, 20), pentru că, fiind Alfa și Omega (Apoc. 1, 8), El cunoaște de la început sfîrșitul lucrurilor (Is. 46, 9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139, 7-12; Evr. 4, 13), fiind mai presus de spațiu. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spațiului; El este veșnic (Ps. 90, 2; Apoc. 1, 8), El trece dincolo de barierele timpului și totuși El este pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

Dumnezeu este atotputernic – omnipotent. Astfel că nimic nu este imposibil pentru El, asigurîndu-ne că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Și propune (Dan. 4, 17. 25. 35; Mat. 19, 26; Apoc. 19, 6). El este imuabil sau neschimbător – pentru că El este desăvîrșit. El spune: "Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb" (Mal. 3, 6; Ps. 33, 11; Iacov 1, 17). Deoarece, într-un anumit sens, aceste atribute definesc pe Dumnezeu, ele sînt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sînt comunicabile sau transmisibile, pornesc din interesul Său plin de iubire față de neamul omenesc. Ele cuprind iubirea (Rom. 5, 8), harul (Rom. 3, 24), mila (Ps. 145, 9), răbdarea (2 Petru 3, 15), sfințenia (Ps. 99, 9), neprihănirea (Ezra 9, 15; Ioan 17, 25), dreptatea (Apoc. 22, 12) și adevărul (1 Ioan 5, 20). Aceste daruri vin numai împreună cu Dătătorul.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Scriptura vorbește în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: "El face ce vrea. și nimeni nu poate să-I zică: "Ce faci?" (Dan. 4, 35). "Căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute" (Apoc. 4, 11). "Domnul face tot ce vrea în ceruri și pe pămînt" (Ps. 135, 6). Astfel

Solomon a putut să spună: "Inima împăratului este ca un rîu de apă în mîna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea (Prov. 21, 1). Pavel, conștient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: "Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăși la voi" (Fapte 18, 21; vezi și Rom. 15, 32), în timp ce Iacov sfătuia: "Voi dimpotrivă, ar trebui să ziceți: ’Dacă va vrea Domnul’. (Iacov 4, 15).

Predestinația și libertatea omului. Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu are controlul deplin asupra lumii. El a .rînduit mai dinainte" pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său" (Rom. 8, 29-30), să fie adoptați ca fii și fiice ale Sale și să obțină astfel moștenirea (Ef. 1, 4, 5, 11). Ce implicații are o asemenea suveranitate asupra libertății omului ?

Verbul "a predestina" înseamnă "a determina mai dinainte". Unii susțin că aceste pasaje ne învață că Dumnezeu alege în mod arbitrar pe unii pentru mîntuire, iar pe alții pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar un studiu al contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbește
despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

Direcția acestei argumentări este clară: acceptarea și nu respingerea. Biblia declară în mod clar că Dumnezeu "dorește ca toți oamenii să fie mîntuiți și să vină la cunoștința adevărului" (1 Tim. 2, 4). El "dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință" (2 Petru 3, 9). Nu există nici o dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul pe care Domnul Isus a murit pentru toți. Cuvîntul "oricine" din textul: "Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16) înseamnă că oricine poate fi mîntuit.

"Că voința liberă a omului este factorul determinant în destinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu rezultatele ascultării și neascultării și cere păcătosului să aleagă ascultarea și viața (Deut. 30, 19; Iosua 24, 15; Is. 1, 16. 20; Apoc. 22, 17) și din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit odată și a gustat darul ceresc, să cadă și să fie pierdut (1 Cor. 9, 27; Gal. 5, 4: Evrei 6, 4-6; 10, 29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaștere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută. Predestinația biblică constă în hotărîrea sau planul lui Dumnezeu, ca toți aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mîntuiți" (Ioan 1, 12; Efes. 1, 4-10). 4

Atunci, ce vrea să zică Scriptura cînd spune despre Dumnezeu că "pe Iacov l-am iubit și pe Esau l-am urît" (Rom. 9, 13) și că El a "împietrit inima lui Faraon" (vers. 17. 18. 15. 16; Ex. 9, 16; 4, 21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea și nu mîntuirea. Răscumpărarea este oferită tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru lucrări speciale. Mîntuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov și Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mîntuirii. Dumnezeu exercită suveranitatea Sa în strategia misiunii Sale.

Cînd Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie și nu se implică faptul că El dorește sau poruncește aceasta. Răspunsul negativ al lui Faraon la chemarea lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu față de libertatea de alegere a omului.

Preștiința lui Dumnezeu și libertatea omului. Unii cred că, în legătura lui Dumnezeu cu oamenii, El nu are cunoștință de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc, că Dumnezeu cunoaște unele evenimente viitoare cum ar fi a doua venire, mileniul, refacerea pămîntului, dar că El nu are nici o idee cine va fi mîntuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu neamul omenesc ar fi în pericol, dacă El ar ști tot ce se întîmplă din veșnicie în veșnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi, dacă ar ști sfîrșitul de la început.

Dar cunoașterea de către Dumnezeu a ceea ce va face cineva nu influențează cu nimic alegerea sa, după cum cunoașterea de către un istoric a ceea ce oamenii au făcut în trecut nu vine în conflict cu acțiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot așa preștiința privește în viitor, fără să-l schimbe. Preștiința Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

Dinamica lăuntrică a Dumnezeirii

Există un singur Dumnezeu? Ce este atunci cu Domnul Hristos și Duhul Sfînt?

Unicitatea lui Dumnezeu. În contrast cu păgînii națiunilor înconjurătoare, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4, 35; 6, 4; Is. 45, 5; Zah. 14, 9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12, 29-32; Ioan 17, 3; 1 Cor. 8, 4-6: Ef. 4, 4-6; 1 Tim. 2, 5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creștin de Dumnezeu triun sau Trinitate – Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt – ci, dimpotrivă, afirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeități.

Pluralitate în interiorul Dumnezeirii. Deși Vechiul Testament nu învață în mod explicit că Dumnezeu este triun, el face aluzii la o pluralitate înăuntrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu folosește pronumele la plural, ca de exemplu: "Să facem om după Chipul Nostru" (Gen. 1, 26); .Iată că omul a ajuns ca unul din Noi" (Gen. 3, 22); "Haidem să Ne pogorîm" (Genesa 11, 7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătîndu-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: "Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov" (Ex. 3, 6).

Diferite referințe disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria Creațiunii ni se spune că "Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor. (Gen. 1, 2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: "Și acum, Domnul Dumnezeu (Tatăl) m-a trimis (Fiul lui Dumnezeu) cu Duhul Său (Duhul Sfînt)" (Is. 48, 16). "Am pus (Tatăl) Duhul Meu (Duhul Sfînt) peste El (Mesia); El va vesti neamurilor judecata" (Is. 42, 1).

Relațiile din interiorul Dumnezeirii. Prima venire a Domnului Hristos ne dă o viziune mult mai clară asupra Treimii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan descoperă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al acestei cărți), Dumnezeu Fiul (cap. 4) și Dumnezeu Duhul Sfînt (cap. 5), o unitate a trei Persoane, coexistînd din veșnicie, avînd o relație unică și tainică.

1. O legătură a iubirii. Cînd Isus Hristos a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15, 34), El suferea de înstrăinarea de Tatăl Său, cauzată de păcat. Păcatul a frînt legătura originară a neamului omenesc cu Dumnezeu (Gen. 3, 6-10; Is. 59, 2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luînd asupra Sa păcatul nostru, luînd locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră, și a murit în consecință.

Păcătoșii nu vor înțelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veșnicie, Isus fusese cu Tatăl Său și cu Duhul Sfînt. Ei au trăit coexistînd din veșnicie, coexistînd în totală dăruire de sine și iubire unul față de altul. A fi laolaltă pentru o perioadă atît de lungă vorbește de la sine de o iubire desăvîrșită, absolută, ce exista înăuntrul Dumnezeirii. "Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4, 8) și aceasta înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalți, astfel că ei cunoșteau o completă împlinire și fericire.

Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii se întreabă cum pot fi aplicate calitățile răbdării înăuntrul Dumnezeirii, care avea o legătură desăvîrșită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima dată, atunci cînd au avut de-a face cu îngerii răzvrătiți și, mai tîrziu, cu ființele omenești îndărătnice.

Nu există nici o distanță între Persoanele Treimii divine. Toate trei sînt divine și totuși Ele Își împart puterea și calitățile lor divine. În organizațiile omenești, autoritatea finală stă într-o singură persoană – un președinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea finală se află asupra tuturor celor trei membri ai ei.

În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este Una în scop, în spirit și în caracter. Această unicitate nu șterge personalitățile distincte ale Tatălui, Fiului și Duhului Sfînt. Și nici separarea personalităților din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt sînt un singur Dumnezeu.

2. O relație de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relație funcțională. Dumnezeu nu repetă o acțiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului și Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire și păstrează unitatea în cadrul acesteia. Tatăl acționează ca sursă, Fiul ca Mijlocitor, iar Duhul Sfînt ca realizator.

Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuși și Duhul Sfînt L-a conceput pe Isus (Ioan 3, 16; Mat. 1, 18. 20). Cuvintele pe care îngerul le-a spus Mariei arată în mod clar activitatea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: "Îngerul i-a răspuns: ’Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea, Sfîntul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’". (Luca 1, 35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dînd încurajare (Mat. 3, 17), Domnul Hristos dîndu-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3, 13-15), și Duhul Sfînt dîndu-Se pe Sine lui Hristos ca să-I dea putere (Luca 3, 21-22).

Către sfîrșitul vieții Sale pe pămînt, Isus Hristos a făgăduit că va trimite Duhul Sfînt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14, 16). Cîteva ore mai tîrziu, atîrnînd pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mat. 27, 46). În acele momente culminante pentru istoria mîntuirii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt au fost implicați cu toții, solidari.

Astăzi, Tatăl și Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfînt. Domnul Isus a spus: "Cînd va veni Mîngîietorul, pe care-L voi trimite dela Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Tatăl și Fiul au trimis Duhul Sfînt ca să descopere fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a aduce pe Dumnezeu și cunoașterea lui Hristos la oricine (Ioan 17, 3) și de a-L face pe Isus prezent și real (Mat. 28, 20; Evr. 13, 5). Cei credincioși sînt aleși pentru mîntuire, spunea Petru, "după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sîngele lui Isus Hristos" (1 Petru 1, 2).

Binecuvîntarea apostolică cuprinde pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: "Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfîntului Duh, să fie cu voi cu toți!" (2 Cor. 13, 14). Domnul Hristos se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu neamul omenesc a fost și este Isus Hristos – Dumnezeu care a devenit om. Deși toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mîntuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om și a devenit Mîntuitorul nostru (Ioan 6, 47; Matei 1, 21; Fapte 4, 12). Dar, pentru că "Dumnezeu era în Hristos împăcînd lumea cu Sine" (2 Corinteni 5, 19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie denumit ca Mîntuitor al nostru (Tit 3, 4), căci El ne-a mîntuit prin Isus Hristos, Mîntuitorul (Efeseni 5, 23; Filipeni 3, 20; Tit 3, 6).

În această relație funcțională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite în mîntuirea omului. Lucrarea Duhului Sfînt nu adaugă nimic la eficiența jertfei ispășitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfînt, ispășirea obiectivă de la cruce este aplicată în măsura în care Hristos, Cel care a făcut ispășirea, este adus înăuntrul ființei umane. Astfel se face că Pavel vorbește despre "Hristos în voi nădejdea slavei" (Coloseni 1, 27).

Punctul central, mîntuirea

Biserica primară boteza persoanele în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfînt (Mat. 28, 19). Dar, deoarece iubirea și planul lui Dumnezeu au fost descoperite prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este nădejdea ce se prefigura în diferitele sacrificii și sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care ocupă centrul evenimentelor ce se descoperă în Evanghelii. El este Vestea cea bună, vestită de apostoli în predicile și scrierile lor – fericita nădejde. Vechiul Testament privește spre venirea Lui; Noul Testament raportează prima Sa venire și privește înainte spre revenirea Lui.

Domnul Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu și noi, ne unește astfel cu Dumnezeirea. Isus este "Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14, 6). Vestea cea bună este cuprinsă într-o Persoană și nu în niște ritualuri. Ea are de-a face cu o relație, o legătură personală și nu numai cu niște reguli – căci creștinismul este Hristos. În El, noi găsim miezul, conținutul și contextul întregului adevăr și al vieții.

Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde și goale. Isus Hristos atîrnă acolo ca dar al lui Dumnezeu și Înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborît pînă la cel mai de jos nivel al pămîntului, pentru a ne întîlni; dar prin aceasta noi putem merge în locuri înalte. Cînd noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

La cruce, Treimea divină a dat pe față o deplină manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru neamul omenesc. El a considerat mai de valoare iubirea față de noi decît existența Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit "neprihănirea, sfințirea și răscumpărarea" noastră (1 Cor. 1, 30). Orice valoare sau importanță avem sau vom avea vreodată, ele vin de la jertfa Sa pe cruce.

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a descoperit Universului iubirea infinită a Dumnezeirii și puterea ei mîntuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărțirii, datorită unei iubiri necondiționate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu vestește invitația Sa plină de iubire, ce ni se adresează: să ne împăcăm cu El și "pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile și gîndurile în Hristos Isus" (Filip. 4, 7).

1. Gordon R. Lewis "Decide for Yourself; A Theological Workbook (Decide pentru tine însuți; Un manual teologic) (Downers Grove, IL, Inter Varsity Press, 1978) pag. 15.

2. Acestea sînt argumente cosmologice, teologice, ontologice, antropologice și religioase. Vezi și T. H. Jemison, .Christian Beliefs" (Puncte de credință creștine) (Mountain View, CA, Pacific Press, /1959), pag. 72; R. Rice, .The Reign of God" (Împărăția lui Dumnezeu) (Berrien Springs, MI, Andrews University Press, 1985), pag. 53-56. Aceste argumente nu dovedesc existența lui Dumnezeu, dar arată că existența lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă analiză însă, convingerea în existența lui Dumnezeu se bazează pe credință.

3. "Yahweh" este o "transliterare ipotetică" a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3, 14. 15; 6, 3). Cuvîntul original ebraic conținea cele patru consoane Y H W H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu, iudeii au refuzat să rostească cu glas tare acest nume. În schimb, ori de cîte ori apărea Y H W H, ei aveau să citească cuvîntul Adonai. În secolul al șaptelea sau al optulea d. Hr. , cînd au fost introduse vocalele în cuvintele ebraice, masoreții au adăugat vocalele de la Adonai la consoanele Y H W H. Combinația a dat cuvîntul Iehova. Unele traduceri preferă cuvîntul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul (Vezi S. H. Horn, "Seventh-day Adventist Bible Dictionary" (Dicționarul Biblic Adventist de Ziua a Șaptea). (Don F. Neufeld, ed. , Washington D. C. (Review and Herald, 1979, pag. 1192, 1193).

4. "Predestination" (Predestinația) Seventh-day Adventist Encyclopedia (Enciclopedia A. Z. Ș. ), D. F. Neufeld ed. , Washington D. C. Review and Herald, 1976, pag. 1144).

 Sursa: www.adventist.ro