Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că instituția căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu în Eden.Isus, a proclamat-o ca unire pentru toată viața dintre un bărbat și o femeie, într-o părtășie plină de iubire. Pentru creștin, legămîntul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu ca și cu tovarășul de viață și trebuie să se realizeze numai între persoane ce împărtășesc o credință comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul și responsabilitatea constituie însăși baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfințenia, fidelitatea și permanența relațiilor dintre Hristos și biserica Sa. Cu privire la divorț, Isus a învățat că persoana care divorțează de tovarășul de viață, cu excepția cazurilor de adulter și se recăsătorește cu altcineva comite adulter. Deși relațiile în unele familii pot să se îndepărteze de ideal, într-o căsătorie în care partenerii care se încred total, unul în celălalt și în Hristos, ei pot obține unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului și instruirea bisericii. Dumnezeu binecuvîntează familia și urmărește ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinții trebuie să-și crească astfel copiii, încît aceștia să iubească și să asculte de Dumnezeu. Prin exemplul și cuvintele lor, ei trebuie să-i învețe că Domnul Hristos este autorul iubitor al disciplinei, totdeauna binevoitor, care le poartă de grijă și care dorește ca ei să devină membri ai corpului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescîndă a familiei, constituie unul din semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei.
Căsătoria și familia
Căminul este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbați și femei. În cadrul familiei, tatăl, mama și copiii pe exprima pe deplin, venind unul în întîmpinarea nevoii celuilalt de împreună simțire, de iubire și intimitate. Aici se stabilește identitatea și se dezvoltă simțămintele valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creștinism sînt puse în practică, iar valorile lui se transmit de la o generație la alta.
Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de asemenea, scena unor teribile dureri. Viața armonioasă a familiei demonstrează principiile creștinismului trăite în mod real, descoperind caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este cu mult prea rară în familiile moderne. În schimb, în multe familii se manifestă gîndurile și interesele egoiste ale inimii omenești – cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mînia, necuviința și chiar cruzimea. Și totuși, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: „De la început n-a fost așa" (Mat. 19, 8).
De la început
Sabatul și căsătoria sînt două din darurile originale ale lui Dumnezeu, făcute familiei omenești. Ele au fost date cu intenția să aducă bucuria odihnei și a apartenenței în orice timp, loc și cultură. Întemeierea acestor două instituții a constituit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pămînt. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care El le-a dat neamului omenesc la creațiune. Instituind Sabatul, Dumnezeu a dat ființelor omenești un timp de odihnă și de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducînd la existență prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru neamul omenesc, dînd oamenilor un simțămînt al apartenenței și ocazia să se dezvolte ca personalități realizate pe deplin în slujba lui Dumnezeu și a altora.
Bărbat și femeie după chipul lui Dumnezeu. Genesa 1, 26-27 descrie crearea de către Dumnezeu a ființelor omenești care aveau să locuiască pe acest pămînt: „Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut". Termenul om este folosit aici în sens generic, așa cum este de mai bine de 500 de ori în alte părți ale Vechiului Testament. Termenul acesta cuprinde atît pe bărbați, cît și pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu și femeia după chipul omului. 1 Din contră, amîndoi au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu.
Așa după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt sînt Dumnezeu, bărbatul și femeia, împreună, trebuie să constituie „omul". Și asemenea Dumnezeirii, deși ei trebuie să fie una, ei nu sînt confundabili în ceea ce privește funcția. Ei sînt egali ca ființă și valoare, dar nu identici ca persoană (conf. Ioan 10, 30; 1 Cor. 11, 3). Constituția lor fizică este complementară, funcțiile lor sînt destinate cooperării.
Ambele sexe sînt bune (Gen. 1, 31) și bune sînt și rolurile lor diferite. Familia și căminul sînt întemeiate pe realitatea diferențierii lor sexuale. Dumnezeu ar fi putut propaga viața pe pămînt fără a aduce la existență pe bărbat și femeie, așa cum este demonstrat în reproducerea asexuată a unor forme de viață animală. Dar Dumnezeu „a făcut două persoane, în general identice ca formă și caracteristici, dar fiecare avînd în sine ceva ce lipsește celuilalt și complementar pentru celălalt. " 2 O lume făcută în mod exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata împlinire se poate realiza numai într-o societate ce cuprinde atît bărbați, cît și femei. Discuția despre egalitate este fără sens, pentru că amîndoi sînt esențiali.
În timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existență și astfel capul neamului omenesc, 3 a sesizat unicitatea lui; nu era nimeni asemenea lui. „Dar pentru om (Adam) nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească" (Gen. 2, 20). Dumnezeu a fost conștient de lipsa aceasta, căci El a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Gen. 2, 18).
Termenul ebraic neged, tradus aici cu „potrivit", este un substantiv din aceeași rădăcină cu o prepoziție care înseamnă a sta „în față", „vis-a-vis", „corespunzînd cu", „în relație cu". În acest caz, persoana care avea să stea înaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu „a trimis un somn adînc peste om" și, luînd „una din coastele lui" (Gen. 2, 21), a modelat pe tovarășa sa. 4
Cînd s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strînsă și intimă pe care acest act special de creațiune a făcut-o posibilă . El a exclamat: „Iată în sfîrșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea. Ea se va numi ’femeie’, pentru că a fost luată din om" (Gen. 2, 23; cf. 1 Cor. 11, 8).
Căsătoria. Din deosebirea dintre bărbat și femeie, Dumnezeu a produs ordine, unitate. În acea primă vinere, El a oficiat prima căsătorie, legînd pe cei doi, reprezentarea cea mai înaltă a chipului Său, pentru a-i face una. Și căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia însăși a societății.
Sfînta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atît al detașării, cît și al atașării. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa; și se vor face un singur trup" (Gen. 2, 24).
1. A lăsa. Pentru legătura căsătoriei, este vital a lăsa în urmă vechile relații primare. Legătura căsătoriei trebuie să fie mai presus de aceea dintre părinți și copii. În acest sens, „lăsarea" de către cineva a legăturilor cu părinții săi face posibil ca persoana în cauză să se „lipească" de altcineva. Fără acest proces, nu există nici o temelie sigură pentru căsătorie.
2. Se va lipi. Termenul ebraic tradus cu „a se lipi" vine dintr-un cuvînt ce înseamnă „a se atașa de, a lega, a uni, a împreuna, a prinde". Ca substantiv, el poate fi folosit chiar pentru sudură și lipire (Is. 41, 7). Ideea de foarte strîns și puternic a acestei legături ilustrează natura unirii căsătoriei. Orice încercare de a sfărîma această unire va aduce vătămare persoanelor legate atît de strîns împreună. Că această legătură umană este o legătură strînsă, acest lucru este subliniat și de faptul că același verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu și poporul Său: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujești, să te alipești de El și pe Numele Lui să juri" (Deut. 10, 20).
3. Legămîntul. În Scripturi, acest angajament, această făgăduință prin care cei doi, cuplul căsătorit, sînt legați laolaltă sînt prezentate ca „un legămînt", termen folosit pentru cea mai solemnă și strînsă înțelegere cunoscută în Cuvîntul lui Dumnezeu (Mal. 2, 14; Prov. 2, 16, 17). Legătura dintre soț și soție trebuie să fie modelată după legămîntul cel veșnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Efes. 5, 21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia credincioșia, răbdarea și trăinicia, ce caracterizează legămîntul lui Dumnezeu (Ps. 89, 34; Plîng. 3, 23).
Dumnezeu și familia celor doi, prietenii și comunitatea sînt martori ai legămîntului pe care ei l-au făcut unul față de celălalt. Acest legămînt este ratificat în ceruri. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6). Cuplul creștin înțelege că, în căsătorie, ei s-au legat să fie credincioși unul altuia pentru toată viața lor. 5
4. Un singur trup. Lăsarea și legămîntul de alipire rezultă într-o unire ce este un miracol. Aici este o unitate în cel mai deplin sens al cuvîntului – cei doi căsătoriți merg împreună, stau laolaltă și sînt părtași ai unei profunde intimități. La început, această unitate se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, ea se referă și la legătura intimă a minții și emoțiilor ce întărește această latură fizică a comuniunii.
a. Drum comun. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu întreabă: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?" (Amos 3, 3). Această întrebare se aplică și acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu a instruit pe israeliți să nu încheie legături de căsătorie cu persoane din națiunile din jur „căci ar abate de la Mine pe fiii tăi și ar sluji astfel altor dumnezei" (Deut. 7, 4; conf. Iosua 23, 11-13). Cînd israeliții au ignorat aceste instrucțiuni, ei s-au confruntat cu consecințe dezastruoase (Jud. 14-16; 1 Regi 11, 1- 10; Ezra 9, 10).
Pavel repetă acest principiu în termeni mai cuprinzători: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi sîntem templul Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 14-16; cf. vers. 17-18).
În mod clar, Scriptura înțelege ca cei credincioși să se căsătorească numai cu credincioși. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de aceasta. Adevărata unitate cere să fie o înțelegere cu privire la convingeri și practici. Deosebirile în experiența religioasă duc la deosebiri în modul de viață, fapt ce poate da naștere la tensiuni profunde și la fisuri în căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbește Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească în cadrul propriei lor credințe. 6
b. Părtășie. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet credincioși unul altuia. Cînd cineva se căsătorește, el riscă totul și acceptă tot ceea ce vine odată cu partenerul său. El anunță că participă la împărțirea răspunderii cu partenerul său, că va sta alături de acesta împotriva tuturor lucrurilor. Căsătoria cere o iubire activă, continuă și care nu renunță niciodată.
„Două persoane împart împreună tot ceea ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale ce le posedă, ci și gîndirea și sentimentele lor, bucuria și suferința lor, speranțele și temerile lor, succesul și eșecurile lor. A deveni un trup, înseamnă ca două persoane să devină în mod desăvîrșit una – corp, suflet și spirit – și cu toate acestea să rămînă două persoane diferite. " 7
c. Intimitate. A deveni un trup implică și unire sexuală: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată" (Gen. 4, 1). În dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbații și femeile l-au simțit din zilele lui Adam și Eva, fiecare cuplu retrăiește prima poveste de dragoste. Actul intimității sexuale este unirea fizică cea mai completă care se poate concepe; el reprezintă cea mai strînsă apropiere pe care cei doi o pot cunoaște, atît pe plan emoțional, cît și pe plan spiritual. Iubirea creștinilor căsătoriți trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie și satisfacție (Prov. 5, 18, 19).
„Căsătoria să fie ținută în toată cinstea și patul să fie nespurcat" (Evrei 13, 4). „Scriptura ne spune în mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soț și soție reprezintă planul lui Dumnezeu. Așa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste în căsătorie – sfînta sfintelor, unde soțul și soția se întîlnesc în intimitate pentru a celebra iubirea lor unul față de celălalt. Este un moment destinat a fi atît sfînt, cît și plăcut în modul cel mai intens". 8
5. Iubirea biblică. Iubirea în căsătorie înseamnă devotament necondiționat, plin de afecțiune și intimitate, manifestat unul față de celălalt. Ea încurajează pe amîndoi în creșterea lor după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoțional, intelectual și spiritual. În căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionante; momente intens sentimentale, momente de afecțiune liniștitoare, momente în care predomină părtășia prieteniei și simțămîntul apartenenței. Dar iubirea „agape" este descrisă în Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt; ea reprezintă temelia adevărată și dăinuitoare a iubirii în căsătorie.
Isus a manifestat cea mai înaltă formă a acestui fel de iubire atunci cînd, acceptînd atît vina, cît și consecințele păcatelor noastre, El a mers la cruce. „Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit pînă la capăt" (Ioan 13, 1 u. p. ). El ne-a iubit în ciuda sfîrșitului la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost și este iubirea necondiționată „agape" a Domnului Isus Hristos.
Descriind această iubire, Pavel spunea : „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată" (1 Cor. 4-8).
Comentînd acest pasaj, EdWheat scria: „Iubirea ’agape’ este legată de sursa puterii veșnice și ea merge mai departe, acționînd atunci cînd orice alt fel de iubire dă greș. Ea iubește, indiferent ce se întîmplă. Indiferent cît de „de neiubit" este persoana cealaltă, ’agape’ merge înainte. ’Agape’ este necondiționată ca iubirea lui Dumnezeu față de noi. Ea este o atitudine a minții bazată pe o alegere deliberată a voinței. " 9
6. Răspundere spirituală individuală. Deși partenerii în căsătorie au făcut legămînt pentru un angajament unul față de celălalt, trebuie ca fiecare, în mod individual, să poarte răspunderea pentru alegerea drumului de viață pe care-l urmează. (2 Cor. 5, 10). Luarea unei asemenea responsabilități înseamnă că ei nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei înșiși au făcut. Ei trebuie să accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creștere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Și totuși, pe de altă parte, relația fiecăruia cu Dumnezeu poate sluji ca o sursă de tărie și încurajare pentru celălalt.
Efectele căderii în păcat asupra căsătoriei
Știrbirea reflectării chipului lui Dumnezeu asupra neamului omenesc, pe care a adus-o păcatul, își are efectele ei asupra căsătoriei, tot așa de sigur ca și asupra altor compartimente ale experienței umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cîndva, domnea iubirea desăvîrșită și unitatea. Egoismul este motivația principală a tuturor acelora care nu sînt conduși de dragostea lui Hristos. Împotrivirea față de toate principiile de supunere și slujire reciprocă, ca și de bunătate generoasă, pe care le reprezintă Evanghelia, constituie numitorul comun al tuturor eșecurilor spirituale ale creștinilor.
Prin neascultarea lor, Adam și Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creați. Mai înainte să păcătuiască, ei trăiseră într-o deplină deschidere înaintea lui Dumnezeu. După cădere, în loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, încercînd să acopere adevărul despre ei și negînd responsabilitatea pentru acțiunile lor. Cuprinși de un profund simțămînt de vinovăție, pe care justificările și pretextele lor nu-l puteau șterge, ei nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri. De atunci, această tendință spre izolare, refuz al realității și îndreptățire de sine, au caracterizat relațiile oamenilor cu Dumnezeu.
Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam și Eva cu Dumnezeu, ci și legătura unuia cu celălalt. Cînd Dumnezeu i-a întrebat, amîndoi au căutat să se apere, aruncînd vina unul pe celălalt. Acuzațiile erau o dovadă a serioasei prăbușiri ce avusese loc în legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creațiune.
După păcătuire, Dumnezeu a spus femeii: „Dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen, 3, 16). El a intenționat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat și femeie, să fie o binecuvîntare, atît pentru prima familie, cît și pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea. 10 Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forță, manipularea și distrugerea individualității a caracterizat căsătoria în decursul veacurilor. Egocentrismul a împiedicat pe soți să se accepte și să se aprecieze unul pe altul.
Esența creștinismului constă în lepădarea de sine și armonia ce au caracterizat căsătoria mai înainte de căderea în păcat, care a nimicit această armonie. Iubirea afectuoasă dintre soț și soție trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se unească devenind una și, cu toate acestea, nici unul dintre ei nu trebuie să-și piardă personalitatea, care aparține lui Dumnezeu. 11
Îndepărtarea de idealul lui Dumnezeu
Poligamia. Practica potrivit căreia unul dintre parteneri să aibă mai multe soții sau mai mulți soți este împotriva unicității și unirii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie în Eden. În cadrul poligamiei nu exista părăsirea tuturor celorlalți. Deși Scriptura descrie căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea ei arată în mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere din cadrul acestor căsătorii au ajuns să fie implicate în lupte pentru putere, care au adus resentimente amare și înstrăinare (vezi Gen. 16; 29, 16-30, 24), folosind copiii ca arme emoționale pentru a răni pe alți membri ai familiei.
Căsătoria monogamă înzestrează cuplul cu un simțămînt al apartenenței ce întărește intimitatea și legătura lor. Ei își dau seama că legătura lor este unică și că nimeni altul nu poate să se împărtășească de ceea ce ei fac. Căsătoria monogamă reflectă în modul cel mai clar legătura dintre Hristos și biserica Sa și dintre individ și Dumnezeu. " 12
Adulterul. Concepția și practica curentă fac mai puțin trainic angajamentul asumat că ambii parteneri vor fi fideli din punct de vedere sexual unul față de celălalt pînă la moarte. Dar Sfânta Scriptură privește ca păcat ori ce relație sexuală înafara căsătoriei. Porunca a șaptea rămîne valabilă și de neschimbat. „Să nu preacurvești. " (Exod 20, 14). Nici un fel de modificări sau îngăduințe nu sunt menționate aici. Această poruncă este un principiu ce apără cu gelozie legătura căsătoriei.
În semnificația sa deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter stă într-un contrast direct cu toleranța actuală față de astfel de acte săvîrșite de „adulți ce consimt" la ele. Multe pasaje, atît din Vechiul, cît și din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20, 10-12; Prov. 6, 24-32; 7, 6-27; 1 Cor. 6, 9, 13, 18; Gal. 5, 19; Ef. 5, 3; 1 Tes. 4, 3; etc).
Astfel de legături pot avea consecințe foarte întinse și dăinuitoare. Ele sînt o înșelare a partenerului sexual legitim și îl pot afecta grav fizic, emoțional, financiar, legal și social. Ele aduc vătămare familiei extinse și, dacă există și copii, ei sînt în mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice și nașterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună și de necinste, ce planează asupra unor astfel de legături, distruge în așa măsură încrederea, încît ea nu mai poate fi niciodată refăcută. Chiar fără poruncile Bibliei împotriva acestor forme de imoralitate, cortegiul consecințelor lor nenorocite trebuie să constituie puternice avertizări împotriva lor.
Necurăția gîndurilor. Păcatul nu este numai acțiunea vizibilă, exterioară; el este și o problemă a inimii, ce pătrunde adînc în modul de gîndire. Dacă izvorul este murdar, rîurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minții motivează comportamentul uman, „căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, relele" (Mat. 15, 19). Pe acest fir, El urmărește actul infidelității pînă la gînduri și sentimente. „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ’Să nu preacurvești’. Dar Eu vă spun că ori și cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui" (Mat. 5, 27-28).
O întreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginației. Filmele senzuale și cărțile pe care aceasta le produce nu au ce căuta în viața creștinului. Ele nu numai că încurajează legăturile nelegitime, ci reduc pe bărbați și femei la simple obiecte sexuale, stricînd astfel adevărata valoare a sexualității și întunecînd chipul lui Dumnezeu. Creștinii sînt chemați să aibă gînduri curate și să trăiască o viață curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască în toată veșnicia într-o societate curată.
Incestul. Unii părinți trec peste granița ce marchează exprimarea sănătoasă a afecțiunii față de copiii lor, pînă la intimitate fizică și emoțională cu ei. Lucrul acesta se întîmplă mai ales, atunci cînd legătura normală dintre soț și soție a fost neglijată și unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ștergere a granițelor poate avea loc, de asemenea, între copii ca și cu alți membri ai familiei.
Incestul a fost interzis în Vechiul Testament (Lev. 18, 6-29; Deut. 27, 20-23) și condamnat în Noul Testament (1 Cor. 5, 1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului și face să existe în el o povară nejustificată de rușine și vinovăție, pe care o duce cu el în viața de căsătorie de mai tîrziu. Cînd părinții calcă aceste granițe, ei vatămă dezvoltarea simțămîntului de încredere al copilului – atît de vital pentru credința în Dumnezeu.
Divorțul. O declarație a Domnului Isus concretizează învățătura biblică cu privire la divorț: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mat. 19, 6; Marcu 10, 7-9). Căsătoria este sfîntă, pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvîntat-o și a sfințit-o. De fapt, în ultimă analiză, Dumnezeu este Acela care a unit pe soț și soție și nu numai cuvintele omenești sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepția creștină cu privire la divorț și recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe temeiuri biblice.
Declarația Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza înțelegerii creștine cu privire la divorț: intenția lui Dumnezeu a fost ca legămîntul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Cînd fariseii L-au întrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorț, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Cînd ei au insistat, punînd în discuție legea lui Moise privind divorțul, El a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la început n-a fost așa" (Mat. 19, 8). El a mers mai departe, spunînd că singurul motiv legitim pentru divorț este infidelitatea sexuală (Mat. 5, 32; 19, 9).
Răspunsul Său dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o înțelegere mult mai profundă a fidelității conjugale decît ei. Din ce a spus El și din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul și din Noul Testament, se poate afirma că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu într-o permanentă unire.
Chiar și necredincioșia unuia dintre parteneri nu înseamnă, în mod necesar, că legătura căsătoriei trebuie să se termine în divorț. Calea crucii încurajează o profundă pocăință și iertare, îndepărtarea rădăcinilor de amărăciune. Chiar în cazul adulterului, prin iertare și puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să mențină planul original al lui Dumnezeu de la creațiune. „Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră, decît orice alt păcat… Cînd ești gata să ierți și să renunți la atitudinea ta ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decît gata să vă aducă vindecare și să reînnoiască iubirea voastră reciprocă. " 13
În timp ce idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri permanente și pline de iubire, ce continuă pînă la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară datorită violenței fizice asupra partenerului sau a copilului. „În unele legislații civile, o astfel de separare poate fi obținută numai prin divorț, divorț ce în astfel de împrejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărțire în care nu există ’necredincioșia față de legămîntul conjugal’, nu dă nici uneia din părți dreptul scripturistic de a se recăsători, în afară de cazul că între timp partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit. " 14
Pentru că legătura căsătoriei este o instituție divină, biserica are răspunderea unică și solemnă de a preveni divorțul, iar dacă divorțul are totuși loc, atunci ea trebuie să vindece, pe cît este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.
Homosexualitatea. Dumnezeu a creat pe bărbați și pe femei ca să fie diferiți și totuși să se completeze unul pe altul. Și cînd El a făcut acest lucru, El a orientat simțămintele lor sexuale spre aceia de sex opus lor. Deosebirile și complementaritatea ce caracterizează pe oameni sînt manifestate în atracția ce aduce laolaltă două persoane de sexe diferite, pentru a forma o legătură completă.
În unele cazuri, păcatul a afectat chiar și această orientare de bază, aducînd un fenomen ce a fost numit inversiune. În astfel de cazuri, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, producînd o orientare sexuală de bază spre persoane de același gen.
Scriptura condamnă practicile homosexuale în termeni severi (Gen. 19, 4-10; cf. Iuda 7, 8; Lev. 18, 22; 20, 13; Rom. 1, 26-28; 1 Tim. 1, 8-10). Practicile de acest fel produc deformări grave ale chipului lui Dumnezeu în bărbați și femei.
Pentru că „toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), creștinii se vor comporta față de aceia care sînt afectați de această aberație în așa fel încît să-i salveze. Ei vor da pe față atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o față de femeia prinsă în adulter: „Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești!" (Ioan 8, 11). Nu numai aceia cu înclinații spre homosexualitate, ci toate persoanele care sînt prinse în capcana unor comportări sau legături ce aduc neliniște, rușine sau vinovăție au nevoie de prezența binevoitoare și cu experiență a unui sfătuitor creștin. Nici un comportament nu este în afara posibilității de vindecare a harului vindecător al lui Dumnezeu. 15
Familia
După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva, El le-a dat stăpînire asupra lumii (Gen. 1, 26; 2, 15). Ei au compus prima familie, prima biserică și au marcat începutul societății. Astfel că societatea a fost întemeiată pe căsătorie și familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pămîntului, Dumnezeu le-a poruncit: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pămîntul și supuneți-l" (Gen. 1, 28).
După cum arată statisticile populației pămîntului, astăzi nu mai există un pămînt nepopulat, care să strige să fie umplut și stăpînit. Dar acele familii creștine care au hotărît să aducă copii pe lume au încă obligația de a crește copiii lor în cunoașterea și temerea de Dumnezeu. Mai înainte ca o pereche căsătorită să se hotărască să facă acest lucru, trebuie să se ia în considerație idealul lui Dumnezeu pentru familie.
Părinții
1. Tatăl. Scripturile au dat soțului și tatălui responsabilitatea de a fi capul și preotul familiei (Col. 3, 18-21; 1 Petru 3, 1-8). El devine un tip al Domnului Hristos, capul bisericii. „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului. Și, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși" (Ef. 5, 23-28).
După cum Domnul Hristos conduce biserica, soțul și soția „trebuie să se fie amîndoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvîntul lui Dumnezeu acordă întîietate judecății soțului", acolo unde nu este o problemă de conștiință. 16 În același timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect.
După cum Domnul Hristos a manifestat o autoritate plină de blîndețe, care a mers pînă la cruce, în slujire, tot astfel soțul trebuie să conducă cu sacrificiu de sine. „Autoritatea Domnului Hristos este înțeleaptă și plină de iubire și, atunci cînd soții își îndeplinesc obligațiile ce le revin față de soțiile lor, atunci ei vor folosi autoritatea lor cu aceeași blîndețe pe care Domnul Hristos a manifestat-o față de biserică. Cînd Duhul lui Hristos stăpînește pe soț, atunci supunerea soției va avea ca rezultat numai pace și prosperitate. El va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei și în același fel în care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii. Soții să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cît de desăvîrșită trebuie să fie supunerea soției, ci cum să poată avea gîndul lui Hristos și să devină curățiți și înnobilați, apți pentru a fi domnul familiei lor". 17
Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl va strînge laolaltă pe membrii familiei, la începutul zilei, și-i va încredința ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el îi va conduce în a-I aduce laudă, mulțumindu-I pentru binecuvîntările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ține strîns uniți, va fi timpul în care se acordă prioritate lui Dumnezeu în familie. 18
Un tată înțelept va petrece un timp cu copiii săi. Un copil poate învăța multe de la tatăl său, cum ar fi de exemplu respectul și iubirea față de mama sa, iubirea față de Dumnezeu, importanța rugăciunii, iubirea față de alți oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură și pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul și bucuria aceasta.
2. Mama. Calitatea de mamă este cel mai tainic și intim lucru de pe pămînt, ce o face să fie într-o relație de parteneriat cu Dumnezeu. „Împăratul pe tronul său nu are o lucrare mai înaltă de făcut decît are mama. Mama este regina căminului. În puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor ei, pentru ca ei să fie pregătiți pentru viața cea mai înaltă, nemuritoare. Un înger nu putea să primească o mai înaltă misiune; căci, îndeplinind această lucrare, ea slujește lui Dumnezeu. Fie ca ea să înțeleagă valoarea lucrării ei și să se îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent și veșnicie. " 19
Cineva din familie trebuie să poarte răspunderea finală pentru caracterul copiilor. Instruirea copiilor nu trebuie să fie făcută la voia întîmplării sau încredințată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinții lui. Dumnezeu a creat pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil în propriul său trup, de a-l alăpta, de a-l crește și de a-l iubi. Cu excepția unor circumstanțe extenuante, a unor mari greutăți financiare sau a faptului că este este singură, 20 dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămîne cu copiii ei tot timpul. Ea se poate bucura de privilegiul de a lucra cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veșnicie.
„Este necesar ca cineva să considere familia ca o carieră. Asumarea carierei de mamă și soție este în secolul douăzeci o operă de o valoare fabuloasă și o muncă pasionantă și solicitată, o alegere care merită viața. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacții? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te împotrivi curentului, de a salva specia, de a influența istoria, de a face ceva care va fi simțit și auzit în cercuri din ce în ce mai largi. " 21
În timpul Vechiului Testament, numele unei persoane transmitea o scurtă declarație despre persoana care-l purta. Eva și-a primit numele după cădere (Gen. 3, 20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor ființelor omenești, numele ei (în ebraică chawwah) derivă din cuvîntul pentru „viu" (ebraică chay). El reflectă extraordinara poziție de onoare pe care ea o ocupă în istoria neamului omenesc. Așa după cum procrearea nu a fost un drept unic și exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de împărtășit, de purtat în comun. Și așa trebuie să fie și acum, nu numai în nașterea de copii, ci și în creșterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilități și ele trebuie aduse la îndeplinire ca pentru Domnul. „Iată, fiii sînt o moștenire de la Domnul, rodul pîntecelui, este o răsplată dată de El" (Ps. 127, 3)
Copiii
1. O prioritate. În afară de consacrarea lor față de Dumnezeu și de partenerul lor de viață, părinții nu au o mai înaltă responsabilitate decît cea față de copiii pe care ei i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor lor înaintea propriei lor cariere și confort. Copiii nu au ales să vină pe lume și trebuie să li se asigure cele mai bune posibilități de a porni în viață. Deoarece influențele prenatale afectează în mod vital sănătatea spirituală, mintală și fizică a cuiva, binele copilului trebuie să fie o prioritate ce începe chiar înainte de naștere. 22
2. Iubirea. Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiționată și plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată în totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine și sănătate emoțională în toată viața lor. Copiii care trebuie să cîștige dragostea sau care se simt respinși, nedoriți și lipsiți de importanță, vor încerca să obțină iubirea părinților lor prin comportări nedorite ce ajung să se înrădăcineze și devin obiceiuri. 23
Copiii care sînt în siguranță privind iubirea părinților lor se vor îndrepta și spre alții. Ei pot fi învățați atît să dea, cît și să primească, și că există o rațiune de a exista care trece dincolo de eu. Pe măsură ce copiii se dezvoltă și cresc, ei pot învăța să-I aducă slavă lui Dumnezeu.
3. Consacrare. Părinții creștini trebuie să-și consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieții. Comunitățile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, în care, înaintea comunității, părinții își prezintă copilul lui Dumnezeu, în rugăciune, așa cum Iosif și Maria au prezentat pe pruncul Isus Domnului, la templu (Luca 2, 22-39). În felul acesta, copilul începe viața ca parte a marii familii spirituale. Membrii congregației participă la dezvoltarea socială și spirituală a tînărului, ca un copil al lui Dumnezeu și membru al trupului lui Hristos.
În acest serviciu, părinții se consacră și ei lucrării de educare a copilului în calea Domnului, astfel încît chipul lui Dumnezeu să fie format în copil. Pentru a atinge această țintă, părinții își vor aduce cu regularitate copiii la Școala de Sabat și la adunare, pentru ca cei mici să fie părtași la trupul lui Hristos încă de la începutul vieții. Apoi, atunci cînd copilul ajunge la vîrsta școlară, părinții și biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educație creștină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.
4. Consecvență. Învățătura spirituală pe care părinții o transmit este un proces continuu, ce pătrunde în fiecare fază a vieții copilului. „Să le întipărești (poruncile Domnului) în mintea copiilor tăi, și să vorbești de ele cînd vei fi acasă, cînd vei pleca în călătorie, cînd te vei culca și cînd te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mîini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale" (Deut. 6, 7-9; 11, 18).
Copilul este influențat de întreaga atmosferă din cămin. Părinții nu pot să transmită spiritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor încredere în Isus; ea trebuie manifestată în modul lor de viață, în îmbrăcăminte și chiar în felul în care este aranjată casa. Cunoașterea lui Dumnezeu ca un părinte iubitor este vitală dezvoltării creștine a copilului.
5. Învățînd ascultarea. „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și cînd va îmbătrîni, nu se va abate de la ea" (Prov. 22, 6). Ce cuprinde această învățare? Disciplina implică mult mai mult decît pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe cînd disciplina privește viitorul. Disciplina este un proces de educare, în care cel tînăr este un discipol, un ucenic al părinților săi pentru instruire, călăuzire și exemplu. Ea înseamnă învățarea unor importante principii cum sînt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvența, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea și munca harnică.
Cînd copiii învață de timpuriu să asculte în mod spontan de părinții lor, atunci autoritatea nu le pune nici o problemă în viață. Dar tipul de ascultare învățat este, de asemenea, important. Adevărata ascultare nu vine doar pentru că este cerută, ci pentru că ea pornește dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă în nașterea din nou.
„Cine încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simțămînt al datoriei, pentru că i se cere, nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici nu ascultă cu adevărat. Adevărata ascultare este lucrarea unui principiu lăuntric. Ea izvorăște din iubirea pentru neprihănire, din iubire față de Legea lui Dumnezeu. Esența întregii neprihăniri constă în credincioșia față de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept – pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu". 24
6. Dezvoltarea sociabilității și limbajului. Familia este cadrul special în care copiii se socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile și privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii învață deprinderile de bază cu care să se integreze în societate. Limbajul, cu toate nuanțele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le învață copilul. Limbajul folosit în cămin are nevoie să fie bine dirijat, astfel încît el să descopere caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de bucurie și iubire, de laudă la adresa lui Dumnezeu.
7. Identitatea sexuală. Căminul este cadrul în care, prin interacțiunile sănătoase cu bărbații și femeile care compun întregul sistem al familiei, copiii învață să acționeze ca bărbați și femei în societate. Adulții trebuie să-i învețe frumusețea sexualității lor în dezvoltare printr-o corectă și potrivită informare. De asemenea, responsabilitatea lor este aceea de a-i apăra pe copii de violențele sexuale.
8. Învățarea valorilor. Una dintre funcțiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor expuse în familie. Valorile familiei și conceptele religioase nu coincid totdeauna. Părinții pot pretinde să adere la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică înaintea copiilor pot să nu fie în armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinții să fie consecvenți.
Familia lărgită. Căsătoria, așa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia însă nu este. Într-o societate, în continuă mișcare, foarte rar mai găsește cineva familii lărgite: bunici, frați, surori, veri – care să trăiască într-o strînsă și imediată apropiere. Familia bisericii îi poate ajuta pe aceia care sînt departe de familie sau care nu au rude să găsească adevăratul sens al valorii și apartenenței. Aici și părinții care sînt singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun și primitor, unde să-și crească copiii cu iubire cu tandrețe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească în cămin.
Învățînd iubirea față de persoanele în vîrstă din comunitate, copiii pot învăța respectul. Și aceia care sînt în vîrstă pot trăi satisfacția de a avea pe cineva mai tînăr, pe care să-l iubească și de care să se bucure. „Nu mă părăsi Dumnezeule, chiar la bătrînețele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, și puterea Ta neamului de oameni care va veni" (Ps. 71, 18).
Dumnezeu acordă o considerație deosebită celor în vîrstă, spunînd: „Perii albi sînt o cunună de cinste, ce se găsește pe calea neprihănirii" (Prov. 16, 31). „Pînă la bătrînețea voastră Eu voi fi Același, pînă la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mîntuiesc" (Is. 46, 4).
În biserică, cei ce sînt singuri pot găsi un loc special, unde să fie iubiți și îndrăgiți și unde, de asemenea, să manifeste dragostea și să pună la lucru energia lor. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea" (Ier. 31, 3).
Îngrijirea atentă acordată celor în nevoie face parte din „religiunea curată" (Iacov 1, 27; Ex. 22, 22; Deut. 24, 17; 26, 12; Prov. 23, 10; Is. 1, 17). Familia bisericii are o ocazie deosebită, de a oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparțină, acelora care nu au o familie; ea poate să cuprindă pe fiecare membru și să-l integreze într-o unitate deosebită, despre care Domnul Hristos a spus că va fi însăși semnul creștinismului (Ioan 17, 20-23).
Întoarcerea
Deoarece familia este chiar sufletul bisericii și al societății, familia creștină însăși va fi instrumentul de cîștigare și păstrare a membrilor ei pentru Hristos. Ultimele versete ale Vechiului Testament sînt o profeție a ceea ce va avea loc mai înainte de revenirea Domnului: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii, și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem" (Mal. 4, 5-6). În timp ce astăzi multe forțe încearcă să scoată pe membri din sînul familiei, chemarea lui Dumnezeu este la revenire, la consolidare, la întoarcere și la refacere. Și acele familii care răspund chemării Sale vor avea o putere ce va da pe față adevăratul creștinism. Comunitățile ce sînt alcătuite din astfel de familii vor crește, tinerii lor nu vor părăsi biserica; ei vor înfățișa lumii un tablou convigător al lui Dumnezeu.
1. E. G. White, Educația, ed. rom. , pag. 18.
2. A. W. Spalding, Makers of the Home (Întemeietorii căminului), (Mountain View, CA: Pacific Press, 1928), pag. 58.
3. Că Adam a fost răspunzător pentru planeta Pămînt este evident din faptul că Dumnezeu l-a considerat răspunzător pentru păcat, deși nu el a fost primul care a păcătuit (Gen. 3, 9). De asemenea, cînd compară pe cei doi „Adami", Noul Testament socotește pe primul Adam răspunzător pentru intrarea păcatului și a morții în lume (Rom. 5, 12: 1 Cor. 15, 22; E. G. White, Tragedia Veacurilor, ed. 1981, pag. 593-594.
4. .Dumnezeu personal a dat lui Adam un tovarăș. El i-a făcut ajutorul potrivit pentru el, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit a fi tovarășul său și care putea fi una cu el în iubire și simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnînd că ea nu trebuia să-l stăpînească pe el care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lîngă el, ca fiind egală, să fie iubită și ocrotită de el" (E. G. White, Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament, vol. 1; Patriarhi și Profeți, ed. 1987, pag. 32, ).
5. Pentru mai multe detalii despre aspectele de legămînt ale căsătoriei, vezi Marriage as Covenant (Căsătoria un legămînt) din Covenant and Marriage: Partnership and Commitment (Legămînt și căsătorie: Parteneriat și angajament), Leader’s Notebbook (Nashville: Family Ministry Department, Sunday School Board of the Southern Baptist Convention, 1987), pag. 51-60.
6. Vezi Manualul Bisericii A. Z. Ș. , pag. 150, 151; F. M. Wilcox, Marrying Unbelievers (Căsătoria cu cei necredincioși), Review and Herald, 2 iulie 1914, pag. 9, 10; G. B. Thompson, Marrying Unbelievers: Can Two Walk Together, Except They Be Agreed? (Căsătoria cu cei necredincioși: Pot doi să meargă împreună dacă nu se învoiesc?), Review and Herald, 31 iulie 1941, pag. 2, 12-14; F. M. Wilcox, The Marriage Relationship, Following the Divine Order (Legătura căsătoriei urmînd porunca divină), Review and Herald, 4 mai 1944, pag. 1-4; White, Testimonies, vol. 4,
p. 503-508.
7. Walter Trobisch, I Married You (M-am căsătorit cu tine), (New York, N. Y: Harper and Row, 1971), pag. 18.
8. Ed Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viața de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), (Grand Rapids: Zondervan, 1980), pag. 72.
9. Ibid. , pag. 62
10. White, Patriarhi și Profeți (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), vol. 1, pag. 46, 47.
11. White, Divina Vindecare, pag. 262; White, Messages to Young People (Solii către tineret), Nashville: Southern Pub. Assn. , 1930, pag. 451.
12. Vezi, de asemenea, White, Patriarhi și Profeți (Figuri din istoria biblică a Vechiului Testament), pag. 143, 209-210, 349-350; White, Spiritual Gifts (Daruri spirituale), vol. 3, pag. 104, 105, vol. 4, pag. 86.
13. Wheat, Love Life for Every Married Couple (Viața de iubire pentru fiecare cuplu căsătorit), pag. 202. Vezi, de asemenea, The Divorce Court or the Cross (Divorțul sau crucea) în Roy Hession, Forgotten Factors.An Aid to Deeper Repentance of the Forgotten Factors of Sexual Misbehavior (Factori dați uitării.), (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1976); Wheat, How to Save Your Marriage Alone (Cum să-ți salvezi singur căsătoria) in Love Life, and Gary Chapman, Hope for the Separated Wounded Marriages Can Be Healed (Speranță pentru cei despărțiți) (Căsătoriile rănite pot fi vindecate), (Chicago: Moody Press, 1982).
14. Manualul Bisericii A. Z. Ș. , pag. 175.
15. Vezi Hession, Forgotten Factors (Factori uitați). Pentru a-i ajuta pe cei ce au greșit să se pocăiască, să găsească iertarea unui Dumnezeu iubitor, acest excelent volum delimitează cu grijă profundele aspecte ale imoralității sexuale.
16. White, Testimonies, vol. 1, p. 307. Ea scrie, de asemenea: „Noi, femeile, trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut să fim supuse bărbatului. El este capul și judecata, părerile și raționamentele noastre trebuie să se armonizeze, dacă este posibil, cu ale lui. Dacă nu, în Cuvîntul lui Dumnezeu este dată întîietate soțului, acolo unde nu este problemă de conștiință. Noi trebuie să ne supunem capului" (E. G. White – Scrisoarea 5, 1861).
17. E. G. White, Manuscrisul 17, 1891. Vezi, de asemenea, Larry Christenson, The Christian Family (Familia creștină) (Minneapolis, MN: Bethany Fellowship, 1970).
18. Pentru idei, pentru un altar familial plin de viață, vezi John și Millie Youngberg, Heart Tuning: A Guide to Better Family Worship (Trad. rom|nească: Inimi întoarse. Cuvîntul Evangheliei, 1993); Christenson, The Christian Family (Familia creștină), pag. 157-197.
19. White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 231, 232.
20. Părinții care trebuie să încredințeze copilul în grija altcuiva trebuie să aleagă pe acela care are valori similare cu ale lor, astfel încît să fie o deplină cooperare în creșterea copilului , în iubirea și temerea de Dumnezeu. Părinții trebuie, de asemenea, să observe cu grijă pe ceilalți copii cu care va fi asociat copilul lor. Doresc ei ca fiul sau fiica lor să fie ca aceștia? Copiii învață atît de mult, așa de repede și atît de neșters, astfel că toate aspectele îngrijirii copilului trebuie să fie în mod conștiincios cercetate.
21. Edith Schaefer, What Is a Family? (Ce este o familie?) (Old Tappan, N. J. : Fleming H. Revell Co. , 1975), pag. 47.
22. Vezi White, Hristos, Lumina lumii, ed. 1981, pag. 499; White, Adventist Home (Căminul adventist), pag. 255-259.
23. Vezi Gary Smalley and John Trent, The Blessing (Binecuvîntarea), (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986). Autorii prezintă cu grijă modul în care acordarea sau reținerea de către părinți a iubirii necondiționate este cheia binelui emoțional și psihologic al copilului în creștere.
24. White, Parabolele Domnului Hristos, ed 1980, p. 69.
Sursa: www.adventist.ro
