Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că noi sîntem administratori ai bunurilor lui Dumnezeu, care ne-a încredințat timpul și ocaziile, capacitățile și mijloacele materiale, binecuvîntările pămîntului și resursele lui. Noi sîntem răspunzători față de El pentru buna lor folosire. Noi recunoaștem drepturile Lui de proprietar prin slujire plină de credincioșie față de El și față de aproapele nostru, cum și prin faptul că Îi înapoiem zecimea și dăm daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru susținerea și dezvoltarea bisericii Sale. Administrarea este un privilegiu ce ne este dat de Dumnezeu pentru creșterea în dragoste și biruință asupra egoismului și lăcomiei. Un bun
administrator se bucură de binecuvîntarea ce vine asupra altora, ca rod al credincioșiei lui.
Administrarea creștină a bunurilor vieții
Mai mult decît orice altceva, trăirea unei vieți de creștin înseamnă predare – o renunțare la noi înșine și acceptarea lui Hristos. Văzînd cum Isus S-a predat și S-a dat pe Sine pentru noi, să strigăm: „Eu ce pot să fac pentru Tine?"
Apoi, chiar atunci cînd gîndim că am făcut o consacrare deplină, o predare deplină, se întîmplă ceva care demonstrează cît de superficială este consacrarea noastră. Pe măsură ce descoperim noi domenii ale vieții noastre pe care să le încredințăm lui Dumnezeu, consacrarea noastră crește. Apoi, într-un mod atît de delicat, El ne atrage atenția asupra unui alt compartiment în care eul trebuie să se predea. Și astfel viața merge înainte, printr-o serie de reconsacrări creștine, ce merg tot mai profund, pătrunzînd chiar în ființa noastră, în modul nostru de viață, în felul cum acționăm și reacționăm noi.
Atunci cînd dăm tot ceea ce sîntem și tot ceea ce avem lui Dumnezeu, căruia oricum Îi aparține totul (1 Cor. 3, 21-4, 2), El le primește, dar ne pune iarăși să răspundem de tot ce I-am predat, făcîndu-ne administratori sau ispravnici peste tot ceea ce „posedăm". Atunci, tendința noastră de a trăi comod și egoist este contracarată cînd ne dăm seama că Domnul nostru a fost gol, în temniță și un străin. Și porunca Sa dăinuitoare: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile.și învățați-i" (Mat. 28, 14-20) face ca activitatea bisericii de a împărtăși și altora binecuvîntările ei, a învăța, a predica, a boteza, să fie mult mai prețioasă pentru noi. Din dragoste pentru El, căutăm să fim administratori credincioși.
Ce este administrarea
„Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt. Și că voi nu sînteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6, 19-20). Cu un preț nespus de mare, noi am fost cumpărați sau răscumpărați. Noi aparținem lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost numai o recuperare, pentru că El ne crease și, deci, I-am aparținut Lui de la început, pentru că „La început Dumnezeu a făcut.. (Gen. 1, 1). Scripturile afirmă în mod clar că „al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc" (Ps. 24, 1).
La creațiune, Dumnezeu a împărțit posesiunile Sale cu neamul omenesc, dar El a continuat să fie adevăratul Stăpînitor al lumii, al locuitorilor și al bunurilor ei (Ps. 24, 1). La cruce, El a răscumpărat, ca să fie al Său, tot ceea ce omul a cedat lui Satana la căderea lui (1 Cor. 19-20). El a stabilit ca poporul Său să servească drept administratori ai bunurilor Sale. Un administrator este o persoană „căreia i s-a încredințat administrarea casei sau a averii altuia". Termenul biblic „isprăvnicie" desemnează „poziția, datoria sau slujba unui administrator". 1
Pentru creștin, isprăvnicia înseamnă „responsabilitatea omului pentru tot ceea ce i-a încredințat Dumnezeu, cum și pentru folosirea lor, cuprinzînd viața, ființa fizică, timpul, talentele și capacitățile, bunurile materiale, ocaziile de a sluji altora și cunoașterea adevărului". 2 Creștinii slujesc ca administratori ai bunurilor lui Dumnezeu și privesc viața ca o ocazie divină „de a învăța să fie administratori credincioși, calificîndu-se astfel pentru o administrare mai înaltă a bunurilor veșnice în viața viitoare". 3 Deci, în dimensiunile ei mai largi, administrarea creștină „cuprinde o înțeleaptă și neegoistă folosire a vieții". 4
Căi de recunoaștere a lui Dumnezeu ca proprietar
Viața poate fi împărțită în patru compartimente de bază, fiecare fiind un dar de la Dumnezeu. El ne-a dat un trup, aptitudini, timp și bunuri materiale. Pe lîngă acestea, noi trebuie să ne îngrijim de lumea din jurul nostru, asupra căreia ne-a fost dată stăpînirea.
Administrarea corpului. Un copil al lui Dumnezeu este administratorul propriei sale ființe. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră și cu tot cugetul nostru (Luca 10, 27).
Creștinii au privilegiul de a-și dezvolta puterile fizice și mintale, după cele mai bune capacități și ocazii ale lor. Făcînd astfel, ei aduc slavă lui Dumnezeu și se pot dovedi a fi o mai mare binecuvîntare pentru semenii lor.
Administrarea aptitudinilor. Fiecare persoană are anumite aptitudini. Unul poate fi talentat în domeniul muzical, altul în lucrul manual, cum ar fi cusutul sau mecanica auto. Unii pot să-și facă cu ușurință prieteni și se pot asocia bine cu ceilalți, în timp ce alții pot tinde în mod natural spre o ocupație mai solitară.
Fiecare talent poate fi folosit fie spre slava persoanei care îl posedă, fie spre slava Celui care este de fapt dătătorul. O persoană poate dezvolta prin efort sîrguincios un talent spre slava lui Dumnezeu sau pentru interesul său personal, egoist.
Noi trebuie să cultivăm darurile pe care Duhul Sfînt ni le-a dat fiecăruia dintre noi, pentru a le înmulți (Mat. 25). Administratorii buni folosesc din plin darurile lor spre a aduce un beneficiu bogat pentru Stăpînul lor.
Administrarea timpului. Ca administratori credincioși, noi aducem slavă lui Dumnezeu, printr-o înțeleaptă folosire a timpului. „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos" (Col. 3, 23- 24).
Biblia ne avertizează să nu ne purtăm „ca niște neînțelepți", ci ca niște înțelepți: răscumpărînd vremea, „căci zilele sînt rele" (Ef. 5, 15. 16). Asemenea lui Isus, noi trebuie să fim mereu la lucru în casa Tatălui nostru (Luca 2, 49). Pentru că timpul este darul lui Dumnezeu, fiecare moment este prețios. El ne este dat spre a ne forma caracterul pentru viața veșnică. Administrarea credincioasă a timpului înseamnă folosirea lui pentru a-L cunoaște pe Domnul, pentru a-i ajuta pe semenii noștri și pentru a le face cunoscută Evanghelia.
Cînd, la creațiune, Dumnezeu ne-a dat timpul, El Și-a rezervat Sabatul zilei a șaptea ca un timp sfînt pentru comuniune cu El. Dar șase zile au fost prevăzute pentru familia omenească, în care aceasta să se angajeze în lucrări folositoare.
Administrarea bunurilor materiale. Dumnezeu a dat primilor noștri părinți responsabilitatea de a supune pămîntul, stăpînind lumea animală și îngrijind grădina Edenului (Gen. 1, 28; 2, 15). Întreaga grădină era a lor, nu numai pentru a se bucura de ea, ci și pentru a o administra.
Însă o restricție le-a fost pusă. Ei nu trebuia să mănînce din pomul cunoștinței binelui și răului. Acest pom reamintea mereu faptul că Dumnezeu este Proprietarul și Autoritatea unică asupra pămîntului. Respectînd această restricție, prima pereche putea să demonsteze credința și loialitatea ei față de El.
După cădere, Dumnezeu n-a mai putut să-i testeze prin pomul cunoștinței. Dar neamul omenesc are încă nevoie de un monument permanent de aducere aminte a faptului că Dumnezeu este izvorul oricărui dar bun și desăvîrșit (Iacov 1, 17) și că El este Acela care ne dă puterea de a cîștiga avere (Deut. 8, 18). Pentru a ne reaminti că El este izvorul oricărei binecuvîntări, Dumnezeu a instituit un sistem de zecimi și daruri.
Acest sistem a avut ca rezultat asigurarea de mijloace financiare pentru susținerea preoției templului israelit. Adventiștii de ziua a șaptea au adoptat modelul levitic ca o metodă sănătoasă, biblică, pentru finanțarea unei răspîndiri mondiale a Evangheliei. Dumnezeu a rînduit ca răspîndirea veștii bune să se bazeze pe eforturile și darurile poporului Său. El îi cheamă să devină colaboratori neegoiști ai Săi, dîndu-I zecimea și darurile.
1. Zecimea. După cum a șaptea parte din timpul nostru (Sabatul) aparține lui Dumnezeu, tot astfel Îi aparține și a zecea parte din toate bunurile materiale pe care le obținem. Scriptura ne spune că zecimea este „sfîntă Domnului", simbolizînd stăpînirea lui Dumnezeu ca proprietar peste toate (Lev. 27, 30. 32). Ea trebuie să fie înapoiată Lui, ca fiind a Sa.
Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui este dată pe față în proporția cerută atît de la bogați, cît și de la săraci. În proporția în care Dumnezeu ne-a dat folosința bunurilor Sale, tot astfel noi trebuie să-I întoarcem zecimea.
Cînd Dumnezeu cere zecimea (Mal. 3, 10), El nu face apel la recunoștință sau generozitate. Deși recunoștința trebuie să fie o parte a tuturor manifestărilor noastre față de Dumnezeu, noi dăm zecime pentru că Dumnezeu a poruncit. Această zecime aparține lui Dumnezeu și El cere ca noi să I-o dăm înapoi.
a) Exemple de zeciuială. Zeciuiala este o practică acceptată în toată Scriptura. Avraam a dat lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, „o zeciuială din toate" (Gen. 14, 20). Făcînd astfel, El a recunoscut preoția divină a lui Melhisedec și a arătat că este un bun cunoscător al acestei sacre instituții. Această referire ocazională la zecime arată faptul că ea era deja un obicei stabil la data aceea timpurie.
Este evident că și Iacov a înțeles cerința zeciuielii. Ca exilat și fugar, el a făcut o juruință lui Dumnezeu, zicînd: „Îți voi da a zecea parte din tot ce-Mi vei da" (Gen. 28, 22). Și după exod, cînd poporul Israel era așezat ca națiune, Dumnezeu a reafirmat legea zeciuielii ca instituție divină de care depindea prosperitatea lui Israel (Lev. 27, 30-32; Num. 18, 24. 26. 28; Deut. 12, 6. 11. 17).
Departe de a desființa această instituție, Noul Testament își însușește valabilitatea ei. Isus a aprobat zeciuiala și a condamnat pe aceia care violau spiritul ei (Mat. 23, 23). În timp ce legea ceremonială, care reglementa jertfele ce simbolizau jertfa ispășitoare a Domnului Hristos, și-a găsit împlinirea la moartea Sa, legea zecimii nu s-a sfîrșit.
Pentru că Avraam este tatăl tuturor credincioșilor, el este modelul creștinilor și în ceea ce privește zecimea. După cum Avraam a dat zecime lui Melhisedec, preotul Celui Prea Înalt, tot astfel credincioșii Noului Testament dau zecimea lui Hristos, marele nostru Mare Preot, în conformitate cu rînduiala lui Melhisedec (Evrei 5, 9. 10; 7, 1-22). 5
b) Folosirea zecimii. Zecimea este sfîntă și ea trebuie să fie folosită numai pentru scopuri sacre. Dumnezeu a poruncit: „Orice zeciuială din pămînt, fie din roadele pămîntului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. orice zeciuială din cirezi și din turme. să fie o zeciuială închinată Domnului" (Lev. 27, 30-32). „Aduceți însă la casa visteriei toate zeciuielile", spunea El, „ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3, 10).
În Israel, zecimea era folosită în mod exclusiv pentru leviți, care, neprimind nici o parte de moștenire în cadrul tribului, trebuia să-și folosească tot timpul lor în slujba întreținerii închinării lui Israel, slujind în sanctuar și instruind poporul în Legea Domnului (Num. 18, 21. 24).
După crucificare, cînd rolul preoției levitice, călăuzite în mod divin s-a terminat, zecimea trebuia să fie încă folosită pentru a-i susține pe slujitorii bisericii lui Dumnezeu. Pavel ilustrează acest principiu, subliniindu-l, făcînd o paralelă între serviciul levitic și noua lucrare de slujire a Evangheliei. El declara: „Dacă am semănat printre voi lucrurile duhovnicești, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alții de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă?. Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sînt hrăniți din lucrurile de la Templu și că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa Domnul a rînduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9, 11-14).
Membrii bisericii, deci, aduc de bunăvoie zecimea lor la „casa visteriei, ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3, 10). Cu alte cuvinte, astfel încît să fie suficiente fonduri în biserica lui Dumnezeu, pentru a asigura mijloacele de trai, ca slujitorii ei să ducă mai departe Evanghelia. 6, 7
2. Daruri. Creștinii recunoscători nu pot limita contribuția lor față de biserică la zecime. În Israel, sanctuarul și mai tîrziu templul au fost construite prin „daruri de bunăvoie" – daruri aduse din inimi binevoitoare (Ex. 36, 2-7; 1 Cron. 29, 14). Cheltuielile pentru întreținerea acestor locuri de închinare erau acoperite prin daruri speciale (Ex. 30, 12-16: 2 Regi 12, 4, 5; 2 Cron. 24, 4-13; Neem. 10, 32-33). Israeliții probabil că au dat între o pătrime și o treime din venitul lor pentru scopuri religioase și caritabile. A dus oare o așa de mare contribuție la sărăcie? Din contră, Dumnezeu a făgăduit să-i binecuvînteze în credincioșia lor (Maleahi 3, 10-12). 8
Astăzi, din nou, Domnul cheamă la o dăruire generoasă, avînd în vedere faptul că El a făcut ca noi să prosperăm. Sînt necesare daruri pentru a construi, a întreține și a folosi case de rugăciune, pentru a organiza lucrarea misionară medicală, demonstrînd în mod practic înțelesul Evangheliei.
Trebuie să dăm tot atît de mult cît au dat israeliții sau exemplul lor de dăruire nu mai este deloc aplicabil? În Noul Testament, Domnul Hristos a stabilit principiul adevăratei administrări, și anume că darurile oferite lui Dumnezeu trebuie să fie în proporție cu lumina și privilegiile de care ne bucurăm. El a spus : „Cui i s-a dat mult i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult" (Luca 12, 48). Cînd Domnul Hristos a trimis pe urmașii Săi în misiune, El le-a zis: „Fără plată ați primit, fără plată să dați" (Mat. 10, 8). Acest principiu se aplică și modul în care facem altora parte de binecuvîntările noastre financiare.
Nicăieri Noul Testament nu anulează sau știrbește acest sistem. Cînd comparăm privilegiile și binecuvîntările noastre cu cele ale israeliților, vedem că, în Isus, partea noastră a fost vădit mai mare. Recunoștința noastră va găsi o expresie corespunzătoare printr-o mai mare dărnicie, astfel încît Evanghelia mîntuirii să fie dusă și altora. 9 Cu cît Evanghelia este propovăduită pe scară mai întinsă, cu atît are nevoie de un sprijin mai mare.
3. Principii pentru ceea ce ne rămîne. Principiul administrării se aplică la ceea ce ne rămîne în aceeași măsură ca și la ceea ce dăm. În timp ce zecimea este testul de bază al administrării bunurilor noastre materiale10, principiul folosirii pe care îl aplicăm la ceea ce rămîne ne pune, de asemenea, la probă.
Folosirea pe care o dăm bunurilor materiale dă pe față cît de mult Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Banii pot fi o putere spre bine; în mîinile noastre ei pot fi hrană pentru cei flămînzi, băutură pentru cei însetați și îmbrăcăminte pentru cei goi (Mat. 25, 34-40). Din perspectiva lui Dumnezeu, principial, banii au valoare în măsura în care ei sînt folosiți pentru a procura cele necesare vieții, pentru binecuvîntarea altora și pentru sprijinirea lucrării Sale.
4. Necredincioșia în zecime și daruri. În general vorbind, oamenii ignoră și neglijează principiul divin al administrării. Chiar printre creștini, puțini sînt aceia care recunosc rolul lor ca administratori. Răspunsul lui Dumnezeu la necredincioșia lui Israel dă o clară imagine a modului în care El privește această problemă. Cînd ei întrebuințau zecimile și darurile pentru propria lor folosință, El îi avertiza că acest lucru este socotit ca furt (Mal. 3, 8) și atribuia lipsa lor de prosperitate, necredincioșiei în cele financiare: „Sînteți blestemați, cîtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime" (Mal. 3, 9).
Domnul Și-a manifestat răbdarea, iubirea și mila, prefațînd avertizarea Sa cu o chemare a harului: „Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi" (Mal. 3, 7). El le-a oferit un belșug de binecuvîntare și i-a chemat să pună la încercare credincioșia Sa: „Aduceți însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvîntare. Și voi mustra pentru voi pe cel ce mănîncă (lăcusta) și nu vă va nimici roadele pămîntului și vița nu va fi neroditoare în cîmpiile voastre, zice Domnul oștirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor" (Mal. 3, 10-12).
Administrarea pămîntului. Știința modernă a făcut pămîntul un vast laborator pentru cercetări și experiențe. Astfel de cercetări aduc mari beneficii, dar revoluția industrială a avut ca rezultat și poluarea aerului, a apei și a pămîntului. Tehnologia, în unele cazuri, mai mult a manipulat natura în loc să o administreze cu înțelepciune.
Noi sîntem administratori ai acestei lumi și trebuie să facem totul pentru a menține viața la toate nivelele, păstrînd intact echilibrul ecologic. La revenirea Sa, Domnul Hristos va „prăpădi pe cei ce prăpădesc pămîntul" (Apoc. 11, 18). Din această perspectivă a administrării, creștinii sînt răspunzători nu numai pentru bunurile lor materiale, averea lor, ci și pentru lumea din jurul lor.
Hristos ca administrator
Adevărata administrare înseamnă altruism; ea este o totală dăruire lui Dumnezeu și slujirii neamului omenesc. Datorită iubirii Sale față de noi, Domnul Hristos a îndurat cruzimea crucii, chiar și durerea profundă a respingerii de către ai Săi și abisul părăsirii de către Dumnezeu. În comparație cu acest dar, ce am putea oferi noi vreodată? Darul Său a fost nu din ceea ce avea – chiar dacă El avea totul – ci S-a dat pe Sine Însuși. Aceasta înseamnă administrare. A privi la acest cel mai mare dar înseamnă să ieșim din noi înșine și să devenim asemenea Lui. Aceasta ne va determina să devenim o biserică ce poartă de grijă atît celor din cadrul comuniunii celor credincioși, cît și celor din afara ei. Deoarece Hristos a murit pentru lume, administrarea, în sensul ei cel mai larg, este pentru lume.
Binecuvîntările administrării
Dumnezeu ne-a așezat în rolul de administratori pentru binele nostru și nu pentru al Lui.
O binecuvîntare personală. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne cere să-I consacrăm tot mereu întreaga noastră viață – timp, capacități și bunuri materiale – este acela de a încuraja propria noastră creștere spirituală și dezvoltarea caracterului. Cînd păstrăm mereu conștiența faptului că Dumnezeu este Stăpîn a toate cum și a iubirii Sale continue revărsate asupra noastră, iubirea și recunoștința noastră sînt îmbogățite.
Administrarea plină de credincioșie ne ajută, de asemenea, să cîștigăm biruința asupra lăcomiei și egoismului. Lăcomia, unul dintre cei mai mari vrăjmași ai omului, este condamnată de Decalog. Domnul Hristos ne-a avertizat în legătură cu ea: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui" (Luca 12, 15). Dăruirea regulată ne ajută să smulgem din rădăcină lăcomia și egoismul din viața noastră.
Administrarea duce la dezvoltarea obiceiurilor de economie și eficiență. Avînd răstignită „firea pămîntească, împreună cu patimile și poftele ei" (Gal. 5, 24), nu vom folosi nimic pentru satisfacerea egoistă. „Cînd principiile administrării creștine pun stăpînire pe viață, sufletul este iluminat, ținta este precizată, plăcerile sociale sînt curățite de aspectele lor nesănătoase, viața de afaceri este condusă după regula de aur, iar cîștigarea de suflete devine o pasiune. Acestea sînt bogatele binecuvîntări pe care Dumnezeu le-a prevăzut într-o viață de credință și credincioșie". 11
O profundă satisfacție și bucurie vin din asigurarea că pentru orice s-a investit spre mîntuirea acelora pentru care El a murit, Stăpînul scrie: „Ori de cîte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut" (Mat. 25, 40). „Nimic nu este prea prețios pentru noi ca să nu dăm lui Isus. Dacă Îi înapoiem talanții mijloacelor pe care El i-a încredințat grijii noastre, El va pune mult mai mult în mîinile noastre. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El și fiecare datorie împlinită în numele Lui va servi spre fericirea noastră". 12
O binecuvîntare pentru alții
Adevărații administratori sînt o binecuvîntare pentru toți cei cu care vin în contact. Ei aduc la îndeplinire porunca administrării date de Pavel: „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca să-și strîngă pentru vremea viitoare drept comoară, o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viață" (1Tim. 6, 18, 19).
Administrarea cuprinde slujirea altora și dispoziția să împarți tot ceea ce Dumnezeu, în mod milostiv, ți-a dat și de care trebuie să beneficieze și alții. Aceasta înseamnă că noi „nu mai considerăm că viața aceasta se măsoară după banii pe care îi avem, titlurile pe care le posedăm, persoanele influente pe care le cunoaștem, casa, vecinii și cartierul unde trăim, sau după poziția și influența pe care gîndim că le avem". 13 Adevărata viață este să cunoști pe Dumnezeu, dezvoltînd atributele iubirii și generozității, asemenea Lui, și dînd ceea ce putem, după măsura în care El a făcut ca noi să prosperăm. A dărui în spiritul lui Hristos înseamnă a trăi în adevăr.
O binecuvîntare pentru biserică. Adoptarea planului biblic de administrare este indispensabilă pentru biserică. Continua participare a membrilor ei la dăruire este asemenea efortului fizic: rezultatul este un corp al bisericii puternic, care participă la împărțirea binecuvîntărilor pe care Dumnezeu le-a așezat asupra ei, gata să răspundă la orice nevoie pentru cauza lui Dumnezeu. Biserica va avea fonduri necesare susținerii lucrării de slujire, pentru a extinde Împărăția lui Dumnezeu în imediata ei vecinătate, precum și pînă în cele mai îndepărtate locuri ale pămîntului. Ea își va face cu bucurie timp și va folosi cu plăcere talentele și mijloacele de care dispune pentru Dumnezeu și aceasta din iubire și recunoștință pentru binecuvîntările Sale.
Avînd în vedere asigurarea Domnului Hristos, că El va reveni atunci cînd Evanghelia Împărăției va fi propovăduită „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" (Mat. 24, 14), toți sînt invitați să devină slujitori și împreună lucrători cu El. În acest fel, mărturia bisericii va fi o puternică binecuvîntare pentru lume, iar slujitorii ei credincioși vor fi bucuroși văzînd binecuvîntările Evangheliei întinzîndu-se și asupra altora.
Referințe:
1. Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. 2-a. 1979, pag. 1786.
2. Enciclopedia Biblică A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1425.
3. Ibid.
4. Paul G. Smith, .Managing God’s Goods" (Administrînd bunurile lui Dumnezeu), (Nashville: Southern Pub. Assn. , 1973), pag. 21.
5. Vezi, C. G. Tuland, .Tithing in the New Testament" (Zecimea în Noul Testament), Ministry, octombrie 1961, pag. 12.
6. În Exodul 27, 20, Domnul a dat instrucțiuni speciale ca să aducă pentru sfeșnic untdelemn curat de măsline. Aprovizionarea cu ulei pentru locașul de închinare, pentru a funcționa în mod normal, era o obligație continuă – dar cheltuielile pentru aceasta nu proveneau din zecime. Vezi White, .Counsels on Stewardship" (Sfaturi pentru slujire) Washington D. C. ; Review and Herald, 1940, pag. 102, 103. Ea spune că profesorii de discipline biblice din școlile aparținînd bisericii trebuie să fie plătiți din zecime (Ibid, pag. 103), dar că ea nu trebuie folosită pentru alte scopuri școlare, pentru împrumuturi pentru studenți sau pentru a susține pe colportori (White, Testimonies, vol. 9, pag. 248/249; White, .Selected Messages" (Mărturii selectate), vol. 2, pag. 209. Aceste compartimente ale lucrării lui Dumnezeu trebuie să fie susținute din daruri.
7. T. H. Jemison a dat cîteva sugestii foarte practice cu privire la modul în care să se calculeze zecimea. El scria: .Zecimea asupra salariului este foarte ușor de socotit. De obicei, nu există cheltuieli de afaceri adică cheltuieli făcute pentru a produce cîștig și care să fie scăzute; zece la sută din salariu este zecime.
Zecimea din veniturile din afaceri comportă unele deosebiri, față de zecimea din salariu. Un negustor care vinde en gros sau cu amănuntul va scădea cheltuielile necesare pentru desfășurarea afacerii înainte de a socoti zecimea. Acestea cuprind personalul angajat, facturile pentru căldură, lumină, asigurări, chirie sau impozitele pe proprietate și alte lucruri asemănătoare. Aceste scăderi nu vor include desigur, nici o cheltuială personală sau pentru întreținerea familiei.
Fermierul (agricultorul) va scădea costurile cum sînt salariile plătite, îngrășămintele, reparațiile, dobînzile și alte cheltuieli asemănătoare. Totuși fermierul va socoti în cîștigul său produsele fermei folosite de familie, înțelegînd că acestea reduc costul întreținerii familiei și astfel constituie un cîștig.
În mod asemănător pot proceda cei ce au ateliere productive, de investitori sau alți specialiști profesioniști. Contabilitatea exactă, care este necesară în vremea noastră în orice afacere, face ușor să socotești zecimea din cîștigul sau profitul din afaceri. Unii oameni de afaceri includ calcularea zecimii în sistemul lor contabil.
Uneori, pentru o femeie al cărui soț nu este credincios și, deci, nu dă zecime, este foarte greu pentru ea să stabilească ceva în legătură cu zecimea. În unele cazuri, ea poate da zecime din banii ce-i sînt dați pentru cheltuielile casei. În alte cazuri, acest lucru i-a fost interzis. În astfel de cazuri, ea poate da zecime numai din banii cei poate cîștiga ea sau primiți ca dar. ’Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avîndu-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are’ (2 Cor. 8, 12)". Christian Beliefs (Puncte de credință creștine), pag. 267.
8. Unii cercetători ai Bibliei cred că Israel a contribuit cel puțin cu două zecimi (alții consideră trei), pe lîngă diferitele daruri. Cu privire la prima zecime, Dumnezeu a spus: "Fiilor lui Levi le dau ca moștenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întîlnirii" (Lev. 18, 21). Dar, cu referire la cea de-a doua zecime, El spune: "Să mănînci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Și așeze Numele acolo, zeciuiala din grîul țării, din mustul tău și din untdelemnul tău, și întîii născuți din cireada și turma ta, ca să te înveți să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău" (Deut. 14, 23). Doi ani din trei, israeliții trebuia să aducă această zecime sau echivalentul ei în bani la sanctuar. Acolo, ea trebuia să fie folosită pentru celebrarea sărbătorilor religioase, precum și pentru a satisface nevoile leviților, străinilor, ale orfanilor și văduvelor. În fiecare al treilea an, israeliții trebuia să folosească a doua zecime acasă, pentru întreținerea leviților și a celor săraci. În acest fel, a doua zecime era folosită în scopuri de binefacere și ospitalitate (Deut. 14, 27-29; 26, 12). Vezi White .Patriarhi și Profeți" (Figuri Biblice vol. 2, pag. 119-129); Dicționarul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1127 – .Zecimea".
9. Cf. White, Tstimonies, vol. 3, pag. 392.
10. Din perspectiva Bibliei, posesia nu înseamnă proprietate. Atitudinea noastră față de zecime arată dacă noi recunoaștem că nu sîntem decît administratori sau dacă pretindem să fim stăpîni, proprietari.
11. Froom, .Stewardship in Its Larger Aspects" (Administrarea în aspectul ei larg cuprinzător) Ministry, pag. 20.
12. White, Tstimonies, vol. 4, pag. 19.
13. P. G. Smith, p. 72
Sursa: www.adventist.ro
