Autor Florin Laiu
1. Ce este binecuvântarea
Există diverse sensuri teologice cu care sunt umplute aceste două verbe: binecuvântat și sfințit. Există de asemenea sensuri populare. Termenii sunt folosiți astăzi exclusiv în limbajul religios, dar Biblia îi ia din limbajul popular.
„Bine-cuvântarea" (blago-slovirea) este antonimul blestemului și înseamnă urare de bine (Gn 24:60), o urare în care este implicat Dumnezeu ca izvor al oricărui bine. Cineva poate binecuvânta pe Dumnezeu, adică își poate exprima în mod direct, prin rugăciune, dorința ca Dumnezeu să fie lăudat, vorbit de bine („Binecuvântat/lăudat să fii Tu Doamne!" Ps 119:12) – așa cum încep mai toate rugăciunile iudaice (Baruch atta Adonai!), motiv pentru care rugăciunea de mulțumire (la masă etc.) se mai numește berakhá. În mod indirect spunem: "Dumnezeu să fie lăudat!".
De asemenea, cineva poate binecuvânta pe semenul său, adică îi poate ura de bine: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate !" Sau, simplu: „Sănătate!".
Salutul este o urare / binecuvântare de fiecare zi. Există însă și urări speciale, făcute într-un cadru solemn, religios, care înseamnă invocarea harului lui Dumnezeu în favoarea cuiva. Există, în fine și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra cuiva. Dar când Dumnezeu este Cel care urează de bine, El nu invocă o putere mai înaltă care să împlinească urarea, ci urarea Lui este promisiune pe care El Însuși Se leagă s-o împlinească. De aceea, termenul de „binecuvântare" s-a extins și asupra rezultatelor binecuvântării, așa cum este cazul altor termeni din limbile biblice sau din limba română.
Binecuvântarea este, de regulă, condiționată, ca și blestemul. Dumnezeu decide continuarea binecuvântării sau a blestemului, cu condiția credincioșiei (Dt 11:26-28; 23:5; Pr 26:2; Mal 3:10). Dar binecuvântarea, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, are și aspecte necondiționate. Unele binecuvântări fizice vin și peste buni și peste răi (Mt 5:45).
Binecuvântarea divină se dă și altor creații, nu doar persoanelor. Tot ce ține de universul existenței omului lui Dumnezeu este binecuvântat: viețuitoarele lumii, munca și roadele ei, hrana zilnică (Gn 1:22; Ex 23:25; Dt 7:13; 28:4-5.8.12; Iov 1:10; Ps 65:10), rodul viței (Is 65:8), averea celui credincios, posesiunile (2S 6:12; Pr 20:21), locuința (Pr 3:33). Bunurile spirituale sunt, de asemenea bnecuvântate: judecata bună (1S 25:33), cetatea sfântă (Ier 31:23), împărăția mesianică (Mc 11:10; 2S 7:29).
Pe lângă acestea, timpul însuși, ca măsură a vieții, este binecuvântat. Oamenii își binecuvântau sau își blestemau zilele lor, după caz (Iov 3:1.3; Ir 20:14). Iar Creatorul lumii, de la început a binecuvântat în mod special ziua a șaptea între toate zilele săptămânii (Gn 2:1-2; Ex 20:11).
2. Moștenitorii binecuvântării
Binecuvântarea este o temă obsesivă, dominantă în scrierile lui Moise. Cărțile cu cele mai frecvente referiri la binecuvântare sunt Geneza (0,244 %), Psalmii (0,213 %) și Deuteronomul (0,194 %). Este specifică Genezei tema binecuvântării întâiului născut. Primul băiat moștenea parte dublă la împărțirea averii părintești (Dt 21:17), deoarece era desemnat să moștenească și autoritatea și responsabilitatea patriarhală față de familia, clanul sau tribul pe care-l reprezenta. El era "domnul fraților lui", fratele mai mare (Nenea, Bădia).
Aceste drepturi erau transmise printr-un act solemn de binecuvântare, cu așezarea simbolică a mâinilor, și se rostea uneori sub inspirație profetică, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Până la Moise, legea întâiului născut avea atât valoare civilă (social-politică), precum și religioasă. Întâiul-născut era preot și domn, uneori și profet. La alte popoare, oficiul patriarhal de rege-preot s-a păstrat mai bine de un mileniu după Moise.
Întrucât nu întotdeauna primul născut era primul și în virtuțile spirituale, patriarhii, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dădeau dreptul de întâi născut unui alt fiu, mai tânăr. Alteori, Dumnezeu Însuși lua inițiativa de a alege pe un altul decât alesul naturii. Nu de puține ori, preferința divină trezea invidia și ostilitatea fratelui mai mare, a celui cu dreptul de rege-preot, ostilitate care putea duce uneori până la vărsare de sânge. Următoarele cazuri sunt emblematice:
• Cain și Abel (Dumnezeu a preferat pe Abel, cu jertfa ascultării din credință: Gn 4:3-5; Ev 11:4)
• Sem, Ham și Iafet (Este neclară ordinea naturală, dar Sem pare să nu fi fost cel mai mare: Gn 9:26; 10:21; 11:10).
• Elam, Așșur, Arpacșad, Lud, Aram (Gn 10:22.24; 1Cr 1:24-27). Deși Elam este trecut ca fiind întâi-născutul lui Sem, patriarhii monoteiști provin din linia lui Arpacșad.
• Avram, Nahor și Haran (Gn 11:26-27; 12:4). Din calcule reiese că Avram nu era cel mai mare, deși pe el l-a ales Dumnezeu.
• Isaac și Ismael (1Cr 1:28; Gn 16:11; 17:19). Fiul mai tânăr a fost preferat, atât pentru caracterul lui, cât și pentru că era al primei soții (Gn 21:10; 25:5-6).
• Iacov și Esau (Gn 25:26-27; Rom 9:13). Erau gemeni, dar Iacov se născuse al doilea. Dumnezeu l-a ales pe Iacov de la naștere.
• Ruben, …Levi, Iuda, …. Iosif (Gn 37:2-3; 48:5; 49:8-10.26; 1Cr 5:1-2). Iacov a preferat de la început până la sfârșit pe Iosif, primul născut al soției alese, și lui i-a dat în final partea dublă și poziția de domn.
• Efraim și Manase (Gn 48:14-20; Dt 33:17; Ir 31:9). Efraim era, de fapt, al doilea născut, dar a primit întâietatea.
Principiul moștenirii binecuvântării a rămas același în continuare. Criteriile Lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. Și în Israel, Dumnezeu a respins pe unii și a acceptat pe alții.
• Iuda și Iosif/Efraim (ca triburi: Ps 78:67-68; Os 4:17). Deși Dumnezeu alesese pe Iosif, al cărei prim moștenitor era Efraim, mai târziu Dumnezeu a renunțat, și a dat întâietate lui Iuda. Mai târziu, Efraim împreună cu majoritatea triburilor evreiești au dispărut din istorie, din cauza necredincioșiei lor. Iar tribul lui Iuda, împreună cu Beniamin, Levi și resturi din alte triburi, a continuat să reprezinte poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, și aceștia sunt selectionați de condițiile exilului babilonian și ale repatrierii. Venirea lui Messia, în persoana lui Iisus din Nazaret, precum și Evanghelia vestită de apostolii Lui prin Duhul Sfânt, au fost ultima ocazie a lui Israel ca popor ales.
• Israel și Biserica (poporul ales: Ier 6:10; 9:26; Mc 12:9; 21:43; Rm 2:28-29; 9:6-13; 10:12; Gal 3:28; 6:15-16; Col 3:11; Lc 15:11-32). Un „popor" ales nu pe criterii etnice sau rituale, ci pe criterii spirituale (Ev 12:23). Respingerea Evangheliei și persecutarea creștinilor a făcut ca dreptul de întâi-născut să treacă de la Israel, la Biserică:
Dar istoria s-a repetat și în cadrul Bisericii. Nu tot ce se numește Biserică este Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă „a fost odată":
• Biserica istorică și Rămășița Bisericii (2Pt 3; Rm 11:22; 2Tim 3:1-5.12-17; 4:1-4; Ap 2:9; 3:9; 12:17; 14:12). Biserica se identifică pe criterii spiritual-morale, nu pe criterii instituțional-mistice, tradiționaliste, politice, majoritare.
3. Binecuvântarea de „întâi-născut" a sabatului
Înainte de primele referințe la binecuvântarea dreptului de întâi născut, Geneza ne vorbește despre binecuvântarea întregii creații:
• Binecuvântarea viețuitoarelor (Gn 1:22), în vederea înmulțirii lor.
• Binecuvântarea primei perechi umane (Gn 1:28), ca să se înmulțească și să guverneze natura.
• Binecuvântarea zilei a șaptea (Gn 2:3), ca repaus fizic și spiritual pentru om (Mc 2:27).
Autorul nu menționează binecuvântarea pentru fiecare creatură, de fiecare zi, deși rezultă din alte locuri că toate sunt binecuvântate de Dumezeu. Ziua a șaptea a săptămânii este tratată ca și cum ar fi o ființă vie, care încoronează seria binecuvântărilor de la Creație, și care are parte nu numai de binecuvântare, ci și de sfințire. Expresia "binecuvântat și sfințit" este unică în Biblie, referindu-se în mod exclusiv la Sabatul săptămânal, de două ori (Gn 2:3; Ex 20:11).
Perioada Creației are 7 zile și se subliniază că a rămas de atunci ca exemplu de program de muncă și odihnă pentru om. Fiecare zi a Creației are frumusețea ei și unicitatea ei. Se poate dezbate la infinit dacă ziua apariției luminii (I – "duminică") este superioară zilei apariției aștrilor pe cer (IV – "miercuri"), sau dacă nu cumva ziua în care Dumnezeu a creat prima pereche umană și a făcut prima nuntă (VI – "vineri"). Dumnezeu însă nu a hotărât să celebreze creații disparate, singulare, nici măcar extraordinara creație a omului. Binecuvântarea de cea mai mare zi din săptămână, n-a primit-o prima zi, în ordine cronologică, ci ultima, a șaptea.
Acest tipar ne amintește de alegerea lui Iacov, care trece peste primii șase fii ai Leii (facem abstracție de fiii sclavelor) și îl alege pe al șaptelea fiu, pe Iosif, fiul Rahelei. De asemenea, la alegerea unui rege dintre fiii lui Ișai, Samuel este silit să-i treacă în revistă pe toți (1Cr 2:13-15; 1S 16:6-10: Eliab, Abinadab, Șama/Șimea, Netaneel, Radai, Oțem), după care, să-l ungă în final pe al șaptelea, pe ciobănașul David, puțin apreciat în propria familie (1S 16:11-13; Ps 27:10). Iisus, de asemenea, contestat de frații Săi, era cel mai tânăr din familie, al șaptelea sau mai mult (Iacov, Iosif/Iose, Simon, Iuda, și cel puțin două surori: Mt 13:55-56; Mc 6:3). Iisus era primul și singurul născut al Mariei.
Este evident că, într-un ciclu de 7 zile, neîntrerupt, singura zi comemorativă și distinctivă care poate menține relevanța și semnificația săptămânii este ultima. Dacă Dumnezeu ar fi creat o săptămână în care toate zilele să fie la fel, lipsa de distincție distruge însăși ideea de ciclu săptămânal. Săptămâna și sabatul sunt de nedespărțit. Odihna, sărbătoarea, vin ca o încununare a muncii, nu invers. Dumnezeu a binecuvântat astfel ultima zi, cea care poartă numărul simbolic al lui Dumnezeu.
De aceea se și spune: „Mai bun sfârșitul… decât începutul…!" (Ecl 7:8). Sau: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic!" (Rm 9:12), „…cei din urmă vor fi cei dintâi!" (Mt 19:30), „Cel mai mic între voi…, acela este mare!" (Lc 9:48), „cel mai neînsemnat dintre apostoli….[ dar] am lucrat mai mult decât toți!" (1Cor 15:9-10).
Ca semn că sabatul este binecuvântat în mod special, el a primit o parte triplă de jertfe (șase miei pentru arderea de tot în sabat: Nu 28:9-10, în comparație cu cei doi miei de fiecare zi: Nu 28:4), subliniind astfel semnificația lui evanghelică. De asemenea, cele 12 pâini prezentate Domnului erau aduse și schimbate în fiecare Sâmbătă (Lv 24:8).
În timp ce ziua întâi, pe motive teologice obscure, aduse de unii Părinți (ziua luminii, ziua a opta, ziua învierii etc.), a devenit dominantă în Biserică, impunându-se prin metodele Celui Rău (minciuna și constrângerea), ziua a șaptea, ultima, Cenușăreasa, este totuși singura unsă ca regină a zilelor. Tratată și astăzi ca "ultima" chestiune care ar merita discuție în teologie, Dumnezeu o va aduce în curând în prim plan, ca test universal al ascultării care vine din credință și iubire, ca semn universal al protecției divine pentru poporul lui Dumnezeu în timpul ultimelor plăgi, ca stindard al eliberării și al adevăratei libertăți (Ap 7:2-3; 11:19; 12: 17; 14: 7.12; Iac 1:25).
4. Sfințenia permanentă a sabatului
Unii credincioși care n-au învățat să citească Biblia cu adevărat, nu văd nimic deosebit în expresia mozaică din Gen 2:1-3. Ei spun: Acolo scrie că Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o. Dar nu că ar fi fost dată omului o asemenea poruncă ! O asemenea logică este de necrezut. În primul rând, Creatorul Însuși, același Dumnezeu, când vorbește de pe Sinai, poruncind, explică (Ex 20:8-11 ):
„Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca s-o sfințești. Șase zile să lucrezi și să-ți faci tot lucrul tău. Dar ziua a șaptea este sabat în cinstea lui Iahwé, Dumnezeului tău: să nu faci nici-o lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea și tot ce e-n ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Iahwé ziua Sâmbetei și a sfințit-o."
Ce altceva înseamnă sfințirea acestei zile, dacă nu o deosebire ai ei de zilele profane, în care ne ocupăm cu lucrurile noastre, bune dar seculare, trecătoare. Dacă în celelalte zile muncim pentru câștigarea existenței, ne mai și distrăm uneori sau ne concentrăm mintea și conversațiile la subiecte obișnuite, sfințirea înseamnă încetarea acestor lucruri și dedicarea întregii zile unor preocupări contemplative, religioase, festive și caritabile, de împrospătare spirituală și fizică.
Sfințirea unei zile din partea lui Dumnezeu înseamnă mai întâi că El Însuși a tratat-o diferit de celelalte zile, nemaicreând nimic, ci bucurându-Se de existența și menținerea propriei creații. În al doilea rând, sfințirea sabatului din partea lui Dumnezeu înseamnă și faptul că El l-a dedicat, l-a consacrat ca un memorial al iubirii, puterii și înțelepciunii Lui creatoare. Dumnezeu nu a făcut săptămâna pentru sine, ci ca exemplu pentru om. El putea crea totul într-o clipă. Dar pentru a lăsa omului exemplu, Dumnezeu a făcut o creație în șase zile și, pentru același motiv, S-a odihnit în ziua a șaptea.
Sabatul biblic (Sâmbăta) a fost de la facerea lumii binecuvântat și sfințit.
Este posibil, oare, ca Dumnezeu să retragă Sâmbetei binecuvântarea pe care i-a dat-o de la început ? David se ruga: „Binecuvântă, dar, casa robului Tău, ca să rămână veșnic înaintea Ta, fiindcă ceea ce binecuvânți Tu, Iahwé, rămâne binecuvântat în veci!"(1Cr 17:27). În Christos, care este „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci", dinastia lui David s-a înveșnicit, și făgăduința lui Dumnezeu s-a împlinit (Rom 9:5; 2Cor 11:31). Creatorul este binecuvântat în veci (Rom 1:25). Are cineva dreptul de a transforma binecuvântarea Creatorului în blestem, sau a o transfera asupra altor lucruri ?
• Este posibil, oare, ca sfințenia dată de Dumnezeu zilei alese de El de la început, să înceteze cumva, sau să fie transferată asupra altei zile ? Oamenii sfinți își pot pierde sfințenia, prin necredință și neascultare. Dar instituțiile spirituale ale lui Dumnezeu, odată declarate sfinte, nu pot fi considerate profane.
• Este posibil, oare, ca ziua aleasă de Dumnezeu pentru a încorona săptămâna lucrărilor pe care El le-a declarat "nespus de frumoase și bune" (Gn 1:31), să-și înceteze valabilitatea?
• Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dăruit omului, în Paradis, munca, sabatul și căsnicia, să renunțe la vreuna din ele, înainte de sfârșitul lumii? Omul a inventat în schimb lenevia, hoția, sclavagismul, impunerea celibatului, sexul liber, căsătoriile gay, iar în locul sabatului a pus mai multă muncă pentru unii, mai multe distracții pentru alții, sau a înlocuit Sâmbăta cu o zi despre care se zice că este sfântă, dar nimeni nu știe exact cine a sfințit-o, cu ce ocazie, în ce pasaj biblic s-a făcut transferul, și în ce constă sfințenia ei.
• Este posibil, oare, ca Dumnezeu să anuleze sărbătoarea instituită de El înainte de Cădere, din cauza abrogării unor legi instituite mult mai târziu, cu privire la păcat?
• Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dat oamenilor sabatul, pe vremea când nu exista nici un popor, să-l desființeze odată cu sistemul legal al statului evreu?
• Este posibil, oare, ca Christos, Dumnezeul Creator al lumii și al sabatului (In 1:3; Col 1:16-17), venind în trup omenesc, să aleagă o altă zi de închinare, mai plăcută firii omenești, și opusă zilei care Îi dezvăluie divinitatea?
• Avea nevoie, Domnul Christos, de o comemorare săptămânală a învierii Lui, când creștinii deja practicau o comemorare anuală? Și dacă are fi absolut necesară sărbătorirea săptămânală a învierii, este nevoie, oare, ca aceasta să submineze și să înlocuiască sabatul Domnului?
• Dacă oamenii au ales o altă zi săptămânală de repaus și închinare, sub pretextul Învierii Domnului, de ce nu comemorăm săptămânal și moartea Domnului, ba chiar și nașterea Lui? Cu ce sunt mai puțin importante nașterea și jertfirea Lui? De ce se așează astfel minunea supremă a puterii Lui mai presus de minunile supreme ale iubirii Lui?
• Prin sărbătoarea săptămânală, trebuie să comemorăm, oare, un eveniment (Creația, Mântuirea, etc.), sau îl sărbătorim pe Acela care este singurul Mântuitor, pentru că este Creatorul?
• Nu cumva, prin înlocuirea sabatului lui Dumnezeu, cu sabatul Bisericii și al Imperiului „preacreștin", dăm pe față un spirit păgân, o teologie ocultă și o îndrăzneală blasfematoare ?
Dacă prima carte a Bibliei ne învață de la început respectarea sabatului, ultima carte ne transmite același semnal:
11:19 "În clipa aceea s-a deschis templul ceresc al lui Dumnezeu, și s-a văzut chivotul legământului Lui în templul Lui. Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur și mare grindină".
12:17 "Atunci Balaurul s-a mâniat pe Femeie și s-a dus să facă război cu cei care mai rămăseseră din sămânța ei: păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, care au mărturia lui Iisus."
14:7-12 „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, că a venit ceasul Judecății Lui, și închinați-vă Celui Care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”
[……………………………….]
„Dacă se închină cineva Fiarei și Chipului ei, și primește semn pe frunte sau pe mână, va bea și din vinul furiei lui Dumnezeu,
[…………………………………..]
Aici se vede statornicia sfinților care păstrează poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus!”
Frații aceia, numiți pe nume în Evanghelie, erau doar fiii lui Iosif, după cele mai mari probabilități. Iosif era, cu siguranță, mult mai în vârstă decât Maria, deoarece a dispărut din povestirea evanghelică de mult, înainte de botezul lui Iisus. Această tăcere cu privire la el nu se poate interpreta altfel, decât că murise deja. Fiii lui Iosif, în acest caz, erau dintr-o căsătorie anterioară, de care Iosif a fost dezlegat prin moartea soției. Era destul de obișnuit în antichitate ca femeile să moară la naștere.
Chivotul Domnului întregului pământ: Ios 3:11, 13; Ps 97:5; Mi 4:13; Zah 4:14; 6:5.
Sursa: http://www.florinlaiu.com/ziua-domnului/index.php
